PDA

Arată Versiune Întreagă : Povestiri



Pagini : 1 2 3 4 5 6 7 8 [9]

Cicek
25-January-2011, 01:43 PM
"Cine esti CHIAR conteaza"

O profesoara din New York s-a hotarat sa-i onoreze pe toti absolventii liceului, spunandu-le insemnatatea pe care a avut-o fiecare dintre ei.

Ea l-a chemat pe fiecare elev in fata clasei, pe rand. Intai, i-a spus fiecaruia ce insemnatate a avut pentru ea si pentru clasa.
Apoi i-a dat fiecaruia o panglica albastra, imprimata cu litere aurii, pe care scria "Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!"



Dupa aceea, profesoara a decis sa realizeze un proiect al clasei, sa vada ce impact ar avea recunoasterea asupra unei comunitati.
I-a dat fiecarui student inca trei panglici si i-a instruit sa mearga si sa continue aceasta ceremonie. Apoi trebuie ca ei sa urmareasca rezultatele, pentru a vedea cine a cinstit pe cine si sa comunice clasei peste o saptamana rezultatele.


Unul dintre baietii din clasa s-a dus la un director junior dintr-o companie din apropiere si l-a "premiat" pentru ca l-a ajutat cu planificarea carierei. I-a dat o panglica si i-a pus-o pe camasa.
Apoi i-a mai dat doua panglici si i-a spus: "Facem un proiect de clasa pe tema recunoasterii meritelor si ne-ar placea sa mergeti sa gasiti pe cineva pe care sa-l apreciati si sa-i dati o panglica albastra."

Mai tarzu in acea zi, directorul junior s-a dus la seful lui, care avea reputatia de a fi un tip morocanos. I-a spus ca il admira cu-adevarat pentru ca e un geniu creativ.

Seful a parut foarte surprins. Directorul junior l-a intrebat daca ar accepta in dar panglica albastra si daca ii permite sa i-o puna in piept.
Seful lui a zis: "Ei bine, sigur." Directorul junior a luat o panglica albastra si a pus-o chiar pe sacoul sefului sau, deasupra inimii.
Apoi a intrebat, oferindu-i ultima panglica, "Vreti sa luati aceasta panglica si sa o dati altcuiva in semn de apreciere?"

"Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la scoala si vrem sa ducem mai departe aceasta ceremonie a panglicilor albastre, sa vedem cum afecteaza ea oamenii."

In acea seara, seful a venit acasa si s-a asezat impreuna cu fiul sau de 14 ani. A spus: "Cel mai incredibil lucru mi s-a intamplat astazi."


"Eram in biroul meu si unul dintre angajatii mei a intrat si mi-a zis ca ma admira si mi-a dat o panglica albastra pentru ca sunt un geniu creativ."
"Imagineaza-ti! El crede ca sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus in piept o panglica albastra pe care scrie "Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!"
"Mi-a dat o alta panglica si mi-a cerut sa gasesc pe altcineva pe care il apreciez. In timp ce ma intorceam acasa, am inceput sa ma gandesc pe cine as putea aprecia si oferi aceasta panglica si m-am gandit la tine. Vreau sa te apreciez pe tine."
"Zilele mele sunt confuze si cand vin acasa nu prea iti dau atentie. Tip la tine pentru ca nu iei note suficient de bune la scoala si pentru dormitorul tau dezordonat."
"Cumva, in seara asta, am vrut doar sa ma asez aici si, ei bie, doar sa te fac sa stii ca tu chiar contezi pentru mine."


"Alaturi de mama ta, tu esti cea mai importanta persoana din viata mea. Esti un pusti minunat si te iubesc!"
Emotionat, baiatul a izbucnit in hohote de plans si nu se mai putea opri. Intregul corp ii tremura.
S-a uitat la tatal sau si i-a zis printre lacrimi: "Tata, asta-seara, mai devreme, stateam in camera mea si am scris o scrisoare pentru tine si mama, explicandu-va de ce a trebuit sa imi iau viata si va rugam sa ma iertati."


"Aveam de gand sa ma sinucid in noaptea asta, dupa ce voi veti fi adormit. Chiar am crezut ca nu iti pasa deloc, de nimic."

"Scrisoarea e sus. Nu cred ca voi mai avea nevoie de ea."


Tatal sau a urcat in camera baiatului si a gasit o scrisoare sincera plina de suferinta si durere.

Seful s-a intors la lucru un om schimbat. Nu mai era un morocanos si s-a asigurat ca toti angajatii lui afla ca intr-adevar conteaza (fac diferenta).

Directorul junior a ajutat multi alti oameni in planificarea carierei, unul fiind fiul sefului sau si nu a uitat sa le spuna ca fac diferenta in viata lui.


In plus, tanarul si colegii sai de clasa au invatat o lectie valoroasa:

"Cine esti CHIAR conteaza"

brindusa
25-January-2011, 02:33 PM
GRIVEI
http://inlinethumb02.webshots.com/33985/2375392750076551240S425x425Q85.jpg (http://family.webshots.com/photo/2375392750076551240bBEkaX)

E batran,intelege ca-i batran,ca-i netrebnic,ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor.De cand s-a si imbolnavit nu-l mai striga nimeni,nu-l mai mangaiie nici o mana,nu se mai intoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinta.Douazeci de ani,vara si iarna,in casa aceasta,a trait,si-a pazit-o.
In noptile de toamna, cu ploile repezi si patrunzatoare,in noptile de iarna,cu vifornitele naprasnice,el nu statea in cusca lui; sufland cu greu,incordandu-si muschii,taia troianul,cutreiera toate colturile gradinii si,latrand,dadea de stire ca nu e chip sa te poti apropia de casa stapanului...

http://inlinethumb10.webshots.com/16777/2675396770076551240S425x425Q85.jpg (http://family.webshots.com/photo/2675396770076551240bgXbeK)

Dar in seara,cand prinsese de pulpa piciorului pe hotul care furase mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simtise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci in crestetul capului. Si alta data... Dar cata nu facuse,cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curtii!

Insa vremea trece,viata cu ea. Si-acuma imbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la usa bucatariei, sa capete un ciolan,sa-l linga. Ramanea uneori zile intrgi,fara sa inghita nimic,fiinca nu se putea misca. Si-acum,in urma,avea niste dureri grozave. Urla. Si mai ales noaptea,cand nu avea cu ce sa se mai ia,nu mai vedea pe ceilalti cani, cand ramanea singur,numai el si suferinta lui - mai ales noptile il chinuia boala. Si urla. Mai intai gemea,inabusit,cu gura inchisa,cu limba zgarcita, gemea adanc,ca si cum i se desfacea inima din piept. Apoi il apucau fiorii; spasmurile ii desclestau falcile si gemetele ii ieseau mai tari,mai ascutite. Apoi plangea,plangea, cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinti,care ii lunecau pe bot, si parca-l ardeau. Si-n urma, innebunit de durere, nu mai putea rabda, in urma urla,urla groaznic,din toata puterea maruntaielor lui,cu toata incordarea glasului, urla inspaimantator,de rasuna pana in departari, de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care ii plangea de mila...Si dimineata,cand zoriizilei mijeau, adormea, sleit pe culcusul lui.

Si toti ai casei care treceau pe langa el il blestemau. Urletele lui le tulbura linistea noptii,le curma somnul si-i facea sa tresara speriati in pat. Iar unii credeau ca prevesteste ceva rau,ca prevesteste moartea cuiva. El ii auzea vorbind,ii auzea si-i intelegea. Cu ochii blanzi,stersi de boala,ii urmarea pana ce se faceau nevazuti.

Intelegea si astepta sa-i vina ceasul.
Intr-o dimineata si-a zarit stapanul de departe,venind spre el,cu manile la spate,tinand ceva ce sclipi la o intorsatura,in bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci,in sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp,la picioarele caruia se culcase de atatea ori. Si jalea aceasta parca-i dadea puteri; se scula si, scheunand,plangand,se tari catre stapanul lui, se tari si, cand ajunse, ii linse picioarele ca si cum si-ar fi luat ramas bun. Apoi inchise ochii si,incolacit, astepta. Astepta mult. I se facuse mila stapanului?...Bubuitura nu curma linistea ograzii.

Si Grivei simti ca nu mai are mult. Si parca-i parea rau sa inchida ochii in curtea in care traise, in mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta,sub privirile care nu se mai indreptau spre el prietenoase. Si deodata, o groaza, o frica de locul acela in care suferise atata il cumprinse. Isi aduna toate puterile,apoi ca si cum cineva l-ar fi gonit din urma,se departa cat putu mai repede, iesi din curte si o lua pe drum, inspre padure. Cand ajunse in marginea ei,intra in cel dintai stufis,si,acolo, intre crengile care ii asundeau vederea,isi facu culcusul. Si astepta. Spre seara un fior ii zvarcoli trupul,apoi altul. Si-nca unul - cel de pe urma. Si-n clipa in care-si dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte si,cu capul intors spre curte,urla ca si cum si-ar fi luat un ramas bun.

Si urletului,scurt, de moarte, ii raspunse ecoul, pentru cea din urma oara,ca un alt cane care-l chema din departari.

maria
25-January-2011, 09:18 PM
Si pentru ca am lipsit cam mult in aceasta sectiune ,va ofer un sait intreg de povesti ,cu drag maria
http://povesteadeseara.tv/Adunarea_Soriceilor.html

gabytza
26-January-2011, 03:12 AM
Necazurile si bucuriile vietii (http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2010/08/necazurile-si-bucuriile-vietii-o.html)

Intr-o zi , calul unui taran a fugit din batatura .Catre seara , toti vecinii s-au adunat in fata casei lui si i-au spus : " Vai , ce mare ghinion !"
Taranul a stat putin pe ganduri si le-a raspuns : "Poate".

A doua zi , calul s-a intors inapoi si a adus impreuna cu el alti sapte cai salbatici. Oamenii din sat s-au minunat si au zis : "Vai , ce norocos poti sa fii !"
Taranul nu a parut fericit nevoie mare , ci a spus : "Poate".

In ziua urmatoare , fiul taranului a incalecat pe unul din caii salbatici , incercand sa il imblanzeasca , dar a fost aruncat la pamant si si-a rupt un picior. Oamenii din vecini l-au cainat pe taran : " Vai , ce nenorocire pe capul tau !".
Taranul , le-a multumit pentru grija lor si le-a raspuns : "Poate".

In a patra zi , mai multi ofiteri au venit in sat si i-au adunat cu arcanul , pentru oaste , pe toti tinerii barbati , dar nu l-au luat si pe feciorul taranului , datorita piciorului lui rupt. Prietenii si cunostiintele taranului au venit la el acasa si l-au felicitat : " Hei ! Nu e nemaipomenit ? Fiul tau a scapat de armata !"
Taranul a dat din cap si le-a spus : "Poate".

gabytza
26-January-2011, 03:15 AM
Cum se da un sfat ? (http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2010/09/cum-se-da-un-sfat-o-poveste-cu-talc.html)

O femeie batrana si-a calcat pe inima si s-a dus la un om intelept pentru a-i vorbi despre fiul ei , care isi cheltuia totii banii pe petreceri si femei , si nu o ajuta nici cu un banut desi abia avea din ce trai. Inteleptul i-a promis femeii ca va sta de vorba cu fiul ei, dar numai dupa scurgerea a sapte saptamani.

Dupa ce au trecut cele sapte saptamani , baiatul femeii a fost adus in fata omului intelept , care l-a intampinat cu caldura si l-a povatuit : " Esti putenic tinere, si esti inzestrat cu bun simt si inteligenta. Gandeste-te la cat de mult a facut mama ta pentru tine .Si-a cheltuit totii banii pentru a te tine la scoala , pentru a te ajuta sa reusesti si sa te implinesti in viata. Acum ea este batrana , tu ai o slujba buna si o poti sprijini . In loc sa faci asta , tu iti cheltuiesti toata simbria pe femei si petreceri. Este bine ceea ce faci ? In numele constiintei care iti stapaneste inca sufletul , iti cer sa renunti la aceste proaste obiceiuri. "

Tanarul a ascultat cu atentie si respect , iar vorbele inteleptului i-au ajuns pana in strafundul inimii , l-au induiosat si l-au convins sa isi schimbe purtarea.
Batrana mama i-a multumit cu lacrimi in ochi omului cel intelept , dar nu s-a putut opri sa nu il intrebe de ce i-au trebuit sapte saptamani inainte de a-i vorbi baiatului ei.
Inteleptul i-a spus : " Vezi tu , si mie imi plac petrecerile si femeile , si am simtit ca nu am dreptul si puterea de a-i cere socoteala pentru felul sau de a se purta atata timp cat nu renuntam si eu la aceste proaste obiceiuri macar sapte saptamani. Este imposibil sa ajuti pe cineva sa scape de o slabiciune daca nu ai scapat tu insuti mai intai de ea."

maria
26-January-2011, 08:00 AM
Unchiasul facator de minuni
DE MULT, tare de mult, traia odata un om batran, el si cu nevasta sa. Si oamenii acestia indragisera un biet caine, pe care il hraneau cu peste si cu tot ce aveau ei mai bun in bucatarie.

Ast caine, venise cine stie de unde ratacit, obosit si insetat. Nimerise mai inainte la niste vecini rai la inima, care il batura si il alungara. Cand auzi cum schiauna de durere, mosul iesi afara si il chema cu duhul blandetii, pana ce cainele intra in sfiala.

-Tot suntem noi singurei, zise el babei, sa-l oprim la noi. Unde mananca doua guri, poate sa traiasca si el.

Intr-o zi, pe cand batranii gospodareau pe afara in gradina, cainele veni dupa ei si incepu sa se gudure si sa se joace in jurul lor. Deodata il vazura ca se opreste scurt si ca incepe sa latre tare, dand din coada cu putere:

-Uau! Uau! Uau!

Batranii socotira ca a mirosit el ceva bun de mancare, ascuns in pamant si adusera o sapa ca sa scormoneasca. Cand colo, ce sa vezi? Locul era plin cu monede de aur si de argint si cu tot felul de lucruri pretioase, ingropate acolo.

Mosul si baba carara impreuna comoara in casa, si dupa ce facura pomana saracilor, isi cumparara campuri de oraz si de grau si ajunsera oameni avuti.

Acuma, intr-o casa vecina, vietuiau un om si o femeie, amandoi lacomi si zgarciti. Acestia, cand auzira de intamplarea fericita, venira la batrani sa-i roage sa lase cainele sa stea la ei putin timp, zicand ca tare le era drag si lor. Mosnegii se invoira bucurosi.

Cum sosira cu el acasa, vecinii pregatira mancare buna pentru caine si ii spusera:

-Daca ai binevoi, domnule caine, ti-am fi foarte indatorati sa ne arati si noua un loc unde sa fie ingropate parale multe.

Cainele insa, care pana atunci nu primise de la vecini decat lovituri si bruftuiala, nici nu se atinse de bunatatile ce i le pusera dinainte.

Atunci oamenii rai, infuriati, il legara cu o funie de gat si-l trasera afara, in gradina, tarandu-l de colo pana colo. Dar toate fura in zadar. Oriincotro il duceau, nu iesea nici un latrat din gatlejul sau; pentru ei, cainele n-avea nici un "uau-uau".

In cele din urma, animalul se opri intr-un loc si incepu sa miroasa. Vecinii, crezand ca e locul cu norocul, se repezira si sapara, dar nu gasira decat murdarii si starvuri, care raspandeau o duhoare de trebuira sa-si astupe nasul.

Furioasi ca fusesera amagiti in asteptarile lor, oamenii rai lovira cu sapa pe bietul caine, pana ce il ucisera.

Cand vazu unchiasul cel bun ca a trecut atata vreme si cainele tot nu s-a intors acasa, se duse la vecin sa-l intrebe. Iar omul rau ii raspunse ca-l omorase si ca-l ingropase la radacina unui pin.

Bietul batran, cu inima grea de durere, se duse la locul unde fusese ingropat cainele sau iubit, cu o strachina plina cu mancare buna, arse tamaie si presara flori pe mormant, varsand siroaie de lacrimi.

Noaptea, pe cand batranul dormea, i se arata cainele sau drag care ii multumi pentru tot ce facuse pentru el si ii spuse:

-Pune sa taie pinul sub care sunt eu ingropat si fa din el o piulita. Cand te vei folosi de ea, sa te gandesti la mine.

Cum se trezi, unchiasul facu intocmai cum ii spusese cainele: taie pinul si isi fauri din lemn o piulita pentru grane. Dar cand puse orezul in ea, ce sa vezi? Fiecare bob se facu o piatra pretioasa, iar in tot, o bogata comoara.

Cand vecinii cei plini de pisma auzira si de minunatia asta, cerura batranilor sa le imprumute si lor piulita fermecata. Dar nici nu apucara sa piseze in ea orezul, ca totul se prefacu in gunoi. Cuprinsi de furie, oamenii pizmasi sparsera piulita si ii detera in foc.

Batranul nici nu banuia ce soarta avusese pretioasa sa piulita; numai ca nu se dumirea de ce vecinii nu o mai inapoiau.

Intr-o noapte, cainele se arata din nou si povesti ce isprava rautaciosa ii mai facusera vecinii sai. Ii spuse ca daca va strange cenusa piulitei arse si o va presara pe pomii uscati de seceta, arborii vor invia si vor inflori dintr-o data.

Batranul se mira foarte de rautatea celor doi oameni si nu-si putu inchipui cum poate cineva atata de negru la inima, incat sa se razbune pana si pe un lucru neinsufletit.

Cum se facu ziua, mosneagul alerga plangand la casa vecinilor sai si ii ruga sa-i dea inapoi cel putin cenusa comorii lui. Acestia, socotind ca nu mai are ce sa faca cu dansa, i-o inapoiara. Batranul multumi si se intoarse repede acasa.

Aici primul gand ii fu sa incerce puterea cenusii asupra unui cires uscat din fundul gradinii sale. Cum atinse pomul, cum se acoperira crengile cu muguri, pe care ii vedeai cu ochii cum se deschid si infloresc.

Uimit de acesat minune, mosul puse cenusa intr-un cosulet si pleca sa cutreiere tara, dand de stire pretutindeni ca el avea puterea sa aduca iarasi la viata copacii uscati.

Si il rugau sa le invieze gradinile cu pomi roditori din samanta rara. Si pretutindeni, cum vantura putina cenusa din piulita arsa, cum prindeau viata arborii.

Vestea ajunse la urechile unui print, care auzind de mosneagul facator de minuni, socoti faptul drept un lucru foarte ciudat. El trimise dupa unchias, iar acesta cum i se infatisa, smerit, printul ii spuse:

-Am o livada intreaga de pomi cu fructe rare, daruiti de imparat, dar uscati cu totii de seceta cumplita de asta-vara. Arata-ti puterea si te voi rasplati cum se cuvine.

Mosul raspandi o parte din cenusa asupra crengilor moarte si deodata intreaga livada se imbraca in haina de sarbatoare a mugurilor infloriti. Printul il darui cu bogate matasuri, cu haine scumpe si alte maulte daruri, incat mosul pleca acasa incarcat si plin de bucurie.

Dar vecinii cei rai, cum auzira de aceasta noua veste care fericea pe mosneag, se repezira la locul unde arsera ei piulita, adunara toata cenusa ce mai ramasese, o pusera intr-un cos cu care omul cel rau porni in graba in orasul apropiat. Aici dadu zvon ca e omul care poate sa redea viata copacilor uscati si sa-i faca sa infloreasca.

Nici nu avu mult de asteptat, ca un print il chema la castel si ii porunci sa invieze pomii din gradina sa. Printul insusi veni cu el ca sa vada cu ochii minunea. Dar cand se urca omul cel rau in copac si presara cenusa peste crengile uscate, nici un mugur, nici o floare nu se ivira. Ba inca, toata cenusa zbura in ochii si in gura printului, orbindu-l si inabusindu-l.

Cand oamenii de la curte vazura cum i-a pacalit omul cel rau, se repezira la el, il inhatara si-l batura, de era cat pe-aci sa-l ucida. Ca vai de el, se tara pana acasa, unde mai sa moara de necaz si de rusien, ca-l mai vedea si nevasta in halul asta.

Bunul unchias, cu baba sa, afland de belelele in care cazusera vecinii, trimisera dupa ei si dupa ce le spusera ca lacomia si cruzimea sunt pierzania omului, dovada toate cele ce au patit, le dadura si lor o parte din bogatiile adunate cu atata staruitor noroc.

Iar vecinii,, recunoscand acum, dupa atatea intamplate, ca intr-adevar, asa e, se indreptara si multumira binefacatorilor lor. De atunci, dusera si ei viata buna, linistita, nu ca inainte.

brindusa
27-January-2011, 11:55 AM
A DOUA SANSA

Dupa ce a trait o viata plina de egoism,in care nu s-a gandit decat la el,nepasandu-i de cei din jur,un om a ajuns in iad.cat de mult s-a cait atunci pentru tot ce facuse! Dar era prea tarziu. Chinuindu-se zi si noapte in flacarile iadului,se ruga incontinuu:
- Iarta-ma Doamne,am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc,ajuta-ma, Doamne,ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!
In timp ce se ruga asa, a aparut deodata un inger, care i-a spus:
http://inlinethumb33.webshots.com/4192/2769103470084453026S425x425Q85.jpg (http://family.webshots.com/photo/2769103470084453026yGcGFc)

- Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai,dar oare chiar te-ai schimbat?
- Sigur ca da,zise omul cu nerabdare,m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus ingerul. Vezi firul care coboara spre tine? Daca te vei urca pe el,vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros,omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca,a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesupt, sa nu-si creada ochilor!
Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.
- Ce faceti,striga omul speriat! Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos,n-auziti!? tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele. In clipa aceea,firul s-a rupt si au cazut cu totii.
- Of, ingerule,uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir,ca sa scap odata de aici!
- Nu se poate!,i-a raspuns ingerul.
- Cum?! Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu,firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau,dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si de rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.
In viata nu va reusi cel rau,cel zgarciut si interesat doar de propria persoana. Poate ca va stange averi,dar in sufletul sau cu ce se va alege?
Dar cel care ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti,devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.

adn
27-January-2011, 02:44 PM
Nina Cassian - in tara lui mura-n gura

In tara lui Mura-n Gura,
totu-mi este pe masura.
Cand ma scol de dimineata,
Nu la sapte, ci la zece,
Vine-o tava cu dulceata
Si-un pahar cu apa rece.
Si dulceata zice: ia-ma!
Si paharul zice: bea-ma
Ia-ma!Bea-ma!
Usor de zis!
Insa gura s-o deschizi,
Nu-i deloc asa usor!
-Ajutor! Ajutor!
Lingurita, grijulie,
Imi deschide gura mie.
Ei, asa mai merge, zic,
Daca ma ajuti un pic!

Dar e timpul sa fac baie!
Apa intra in odaie
Cu volanele-i albastre.
- Ne-adresam domniei voastre!
- Cum doriti sa fiti spalat?
Uite-asa, culcat in pat!
Cum doriti sa fiti laut?
Uite-asa, in asternut!
Iar, acum prosopul cel pufos
Se inclina, moale, pana jos
-Eu sa va frec as vrea , pe spate
-Nu, vai de mine, nu se poate!
Intreaba-te si intreaba-ma
Cum pot sa ies din plapuma?
Afara-i frig, in pat e cald
La urma urmei nu ma scald!

In tara lui Mura-n Gura,
Casti o gura cat o sura,
Si indata-ti pica-n ea,
Tot ce vrei si tot ce ai vrea!
Sarmalute-n foi de vita,
Supa calda, tocanita,
Cozonac, compot, halvita
Carnaciori si ciulama,
Muraturi, etc.

Am mancat, de m-am umflat
Nu-i nimic, o macara, iata ca pe sus ma ia
Si m-aseaza dupa plac,
Colo-n umbra-ntr-un hamac.
Huta-huta, ce sa zic,
Bine-i cand nu faci nimic.
Lectiile stau pe masa,
Dar de lectii nici nu-mi pasa.
Stau si motai in hamac,
Ele singure se fac.
-Draga aritmetica, nu stiu ce te-mpiedica
Sa rezolvi vreo trei probleme!
Eu de fleacuri nu am vreme!
Draga mea gramatica,
Nu fi antipatica!
Nu fi zau, nesuferita!
Si transcrie intr-o clipita
Exercitiile mele!
vezi ca eu n-am timp de ele!
Hai, draga mea istorie,
N-am chef sa am memorie!
Tine minte tu mai bine,
Cine s-a luptat cu cine,
In ce an si-n care loc!
Eu sa-nvat nu am timp deloc!

In tara lui Mura-n Gura,
Am prieteni pe masura!
Vreti sa vi-i prezint cumva?
S-a facut! Poftiti incoa!
Asta-i Puiu-prinde-muste,
Asta-i Lica-vreau-galuste.
Asta-i Mita-straba-nas
Asta-i Duta-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn in gene
Si-asta-s eu: burduf de lene.

toata-toata ziulica,
ati vazut? nu fac nimica.
si programul se incarca.
astfel, nu e de mirare,
ca ceva ma-mbie parca
si ma trage la culcare.
Ah! imi este somn de pic!
si-apoi, prea mult am vorbit cu voi!
cand vorbesc mai multisor
obosesc ingrozitor!
in tara lui Mura-n Gura
somnul repede te fura!
nici n-ai timp sa spui la luna
...Noapte buna!...

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/nina-cassian-7zudozp/in-tara-lui-mura-n-gura-6zututs.html

Lorelai
28-January-2011, 10:45 AM
Legenda Dunarii
Acum mult timp, cerul era un loc fericit. Soarele si Luna erau mereu acolo, imbracati in cele mai bune haine ale lor, facute din argint si aur, si toate stelele le tineau companie intr-o petrecere nesfarsita.
Era atat de multa lumina, tot timpul, incat niciun rau nu putea avea loc pe Pamant si oamenii necinstiti nu aveau unde se ascunde. Soarele era foarte grijuliu cu tot ceea ce era si, cand vedea ca ceva nu mergea bine, el punea o sageata aurita in arcul sau si pedepsea vinovatul.
Soarele era inca un tanar placut si Luna s-a indragostit de el. Ea s-a decis sa se marite cu el, crezand ca erau perechea potrivita. Dar el nu a stiut nimic despre asta. Cum ea vorbea cu el despre dragoste si fericire, imbracata in rochia sa de argint, stralucitoare, el doar zambea si se uita in alta parte, spre o constelatie indepartata.
Nu era nimic acolo, nimic decat o tanara stea, ce era numita Dunarea.
Din senin, steaua s-a indragostit asa tare de Soare, incat ar fi murit decat sa nu-l mai vada. Si, ca sa scurtam vorba, ei au decis in curand sa se casatoreasca.
Afland de aceasta, Luna nu a mai stralucit. Orgoliul ei fusese ranit, la fel si inima. Ea a chemat 3 duhuri rele si le-a cerut sfatul. Dupa ce au spus descantece impreuna, ea a mers la nunta Soarelui, ce se desfasura pe o pajiste frumoasa, si s-a apropiat de mireasa inocenta. Ea a rostit cateva cuvinte magice, si Dunarea a cazut intr-o prapastie a cerului, lasand o dara de lumina in urma ei, si oprindu-se in mijlocul unei paduri intunecate, nepatrunse. Locul unde cazuse, era numit “Muntii Padurea Neagra”. In momentul in care ea a atins pamantul, Dunarea s-a transformat intr-un lac curat si rece.
Malefica Luna a facut ca arborii sa se stranga in jurul lacului, astfel incat Soarele sa nu il vada, dar Dunarea a rugat o zana ce venise sa-si oglidneasca fata in apa sa o ajute sa-si vada iubitul inca o data.
Si, din senin, lacul a dat nastere unui fluviu, curgand spre Est, pentru a intalni Soarele. Zana a trimis mai multe rauri pentru a o ajuta pe Dunare, pana cand fluviul devenea mare si puternic.
Apoi, Luna a a aruncat o piatra din coroana ei pentru a opri raul, si piatra s-a transformat intr-un munte, dar Dunarea si-a facut drum prin munte. In final, fata de apa, a gasit marea si a imbratisat-o bucuroasa. Fiecare strop din trupul ei de apa reflecta fata Sparelui intr-o intalnire triumfala.
Desi Luna, plina de remuscari, s-a oferit sa se casatoreasca cu el, si sa-l iubeasca pentru totdeauna, Soarele, furios, a jurat sa nu mai vorbeasca cu ea vreodata. Acum, el isi conduce auriul car de razboi, si vine pe Pamant doar cand Luna pleaca departe. Ea nu a mai putut sa-l intalneasca vreodata.
El isi ogindeste neincetat fata in fiecare picatura din apa Dunarii, dar este intotdeauna singur pe cer.

gabytza
29-January-2011, 12:56 AM
Frumoasa sau urata?


Un imparat a prins un tanar supus care vana pe domeniul lui. L-a aruncat in temnita si i-a spus ca-l va elibera daca va raspunde la intrebarea:

"Ce vrea de fapt femeia?"

Tanarul si-a chemat si a intrebat mama , sora, verisoara, vecina, dar nici una n-a putut sa dea un raspuns corect.

În fine a chemat si o vrajitoare batrana si urata. Aceasta i-a promis ca-i spune raspunsul corect cu conditia ca dupa ce va fi eliberat o va lua de sotie.

Neavand alta solutie tanarul a acceptat.

Raspunsul dezvaluit de vrajitoare a fost:

"Femeia, de fapt, doreste sa fie stapana propriei vieti! "

Împaratul l-a eliberat imediat.

A urmat nunta si noaptea nuntii.

Însa nu mica i-a fost mirarea cand in pat a gasit o fata tanara si deosebit de frumoasa care i-a spus:

"- Pentru ca te-ai tinut de cuvant, jumatate de zi voi fi batrana si urata, iar cealalta jumatate voi fi ca acum. Urmeaza ca tu sa alegi in care jumatate de zi sa fiu tanara si in care sa fiu batrana."

Tanarul cazu pe ganduri: sa rada toti de el vazandu-l cu o batrana si urata, iar noaptea sa petreaca cele mai placute clipe alaturi de o tanara fermecatoare sau sa se plimbe pe ziua cu cea mai frumoasa fata printre oameni iar noaptea....

În cele din urma tanarul i-a spus sa aleaga ea cum crede ca e mai bine.

Imediat a venit si raspunsul:

"- Voi fi tot timpul tanara si frumoasa, pentru ca am gasit barbatul, care mi-a dat libertatea de a fi stapana pe propria viata."


Morala:
Nu conteaza daca o femeie este urata sau frumoasa. Fiecare poate sa faca aidoma vrajitoarei din poveste.


http://fc05.deviantart.com/fs26/f/2008/153/9/f/Day_And_Night_by_RavenxCorpse.jpg

gabytza
29-January-2011, 11:55 PM
http://farm1.static.flickr.com/109/284995199_c4d0989afd.jpg (http://farm1.static.flickr.com/109/284995199_c4d0989afd.jpg)
Pretuieste prezentul (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/05/pretuieste-prezentul.html)



Imagineaza-ti ca exista o banca care iti crediteaza in fiecare dimineata contul cu 86.400 lei. E un cont special. În fiecare seara sterge tot ceea ce nu ai reusit sa folosesti in timpul zilei.
Ce ai face? Nu ai scoate pana la ultimul banut din acel cont?

Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeste TIMP.

În fiecare dimineata te crediteaza cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reusit sa folosesti in mod util. Nu are sold, nu transfera ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi iti deschide un nou cont. Daca nu folosesti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.

Nu exista recuperare, nu se poate lasa pe maine. Trebuie sa folosesti depozitul zilei de azi.

Investeste-l in asa fel incat sa obtii maxim de sanatate, fericire si succes.

Ceasul ticaie. Profita din plin de fiecare zi.



Pentru a realiza valoarea UNUI AN, intreaba un student care si-a picat examenele.
Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, intreaba o mama care a dat nastere prematur copilului ei.
Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, intreaba editorul unui ziar saptamanal.
Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, intreaba o persoana care a pierdut trenul.
Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, intreaba un sofer care tocmai a evitat un accident.
Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, intreaba persoana care a castigat medalia de argint la Olimpiade.

Pretuieste fiecare moment pe care il ai! Pretuieste-l si mai mult pentru ca ai pe cineva drag alaturi cu care merita sa iti petreci timpul.
Şi tine minte: timpul nu asteapta pe nimeni!

gabytza
29-January-2011, 11:57 PM
Picatura si oceanul (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/05/picatura-si-oceanul.html)



A fost odata ca niciodata un copil care l-a intrebat pe tatal sau:

-Care este lucrul care ma separa de adevar?

Tatal i-a raspuns:

-Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune cateva povesti care iti vor parea simple. Trebuie sa te gandesti la ele pana cand le vei intelege si vor capata pentru tine proportii uriase… si chiar mai departe, pana vor deveni din nou simple.

Prima poveste:

A fost odata ca niciodata o picatura intr-un Ocean. Ea spunea ca Oceanul nu exista. Tot astfel se intampla cu multi oameni. Traiesc in interiorul creatiei divine si spun ca nu exista divinitate.

A doua poveste:

-Vreau sa fiu libera! spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului, si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
-Vreau sa fiu libera! spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.
-Vreau sa fiu libera! spuse picatura inca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou in Ocean.

A treia poveste:

O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.

A patra poveste:

-Nici o picatura nu are nici o valoare, spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:

-Exista un lucru de care mi-am dat seama: fara indoiala, eu sunt mai importanta decat Oceanul!

A sasea poveste:

-Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean! spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:

-Oh, ce-mi pasa mie de Ocean! spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:

Era odata o picatura care-si regreta soarta: la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean…

A noua poveste:

O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.

A zecea poveste:

-Prin puterea cu care am fost investita, spuse picatura din Ocean, toate cele care nu ganditi ca mine, de astazi sunteti excluse din Ocean.

A unsprezecea poveste:

-Tu te afli in mijlocul iubirii mele, ii spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.

A doisprezecea poveste:

-Daca as putea cuprinde, gandi o picatura, fiecare picatura cu dragostea mea… atunci as deveni Oceanul!

Cum gandi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Copilul il intreba pe tatal sau:

-A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?

Si tatal sau ii spuse ultima sa poveste:

Era odata o picatura care cauta pacea Oceanului, care cauta cauta profunzimea Oceanului. Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare… si deodata Oceanul ii spuse:

-Tu si cu mine, noi suntem una!

Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii. Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

- Afla astfel, copile, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste in maretia sa pe toti cei ce o doresc cu adevarat.

-Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara?

Tatal rase din toata inima si spuse:
O picatura nu poate deveni atat de murdara incat oceanul sa nu o poata curata…

adn
30-January-2011, 12:32 AM
Stana pradata


În vremea de demult, o gazda a avut la oile sale un cioban. Sosind sarbatorile de Pasti, si dorind si acesta ca macar o data pe an sa coboare in sat, a cerut voie de la stapanul sau, care, in locul lui, a trimis pe unica sa fata ca sa aiba grija de oi.

Talharii de prin partile locului, cand au aflat aceasta, s-au dus la stana si au vrut sa mane cu ei intreaga turma de oi. În fata acestei hotarari, fata s-a rugat de capitanul haducilor ca, inainte de a se duce cu oile, sa o lase sa cante o data din trambdita si pe urma sa o lege de trunchiul arborelui. Capitanul a lasat-o.

Era in prima zi de Pasti. Tot satul era in biserica. Preotul citea sfanta evanghelie cand sunetul trambitei a turburat sufletul gazdei.
Fata a terminat de cantat, in timp ce capitanul se pregatea sa o lege si apoi sa plece cu turma.

Fata s-a rugat sa-i permita sa cante inca o data - ceea ce capitanul nu a refuzat. Tatal ei intelege alarma fiicei sale si cheama pe sateni afara din biserica. Trambita insa incetase. Fata se ruga pentru a treia oara si ultima. Capitanul, induiosat de fiorii patrunzatori ai trambitei, o lasa sa mai cante. Atunci fata incepu sa cante iar din trambita, de plangeau oile si rasunau muntii.

Din sunetul tramitei se desprindeau limpede urmatoarele cuvinte:

Ina, tata, ina!
Oile furatu,
În tara manatu,
Pe mine legatu!
Esi, tata, afara,
Oile-s pe tara!

Tatal, ei, care ascultase ultima trambitare in curtea bisericii, porneste cu oamenii din sat si-si scapa din mana pribegilor turma de oi".

culegator Tache Papahagi,
de la Tudor Tincu, 93 ani, Sat-Şugatag, 1923,
in Graiul si folklorul Maramuresului, 1925, p. XLVII- XLVIII.



"Referitor la trambita, se crede ca oile, o data cu aparitia stelelor, daca o aud rasunand, se aseaza jos, isi pun crucis cele doua picioare de dinainte si capul peste ele si asculta cu religiozitate profunda ariile cantate - pana intr-atata farmeca acest instrument, mai ales in timpul noptii.

De fapt, sunetele puternice si in acelasi timp line si dulci ale acestui instrument armonizeaza perfect cu tot ce apartine accidentelor regiunilor muntoase, asa ca fiorii ecoului produs in taria singuratatii noptii patrunde adanc firea naturii" (Tache Papahagi, 1925, p. XLVIII).

http://ro.wikisource.org/wiki/St%C3%A2na_pr%C4%83dat%C4%83

brindusa
30-January-2011, 02:34 AM
CAPRIOARA

http://inlinethumb08.webshots.com/9479/2014816870013938462S425x425Q85.jpg (http://family.webshots.com/photo/2014816870013938462OlVwEl)

Pe muschiul gros,cald ca o blana a pamantului,caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed, pe spatele mamei lui si, cu ochii inchisi, se lasa dezmierdat. Caprioara il linge, si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa, a iedului. Mama il priveste si-n sufletul ei de fugarnica incolteste un simtamant staruitor de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se desparta, chiar azi, caci vremea intercatului venise de mult inca. Si cum se uita asa, cu ochi indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere; iedul deschise ochii. Caprioara se imbarbateaza, sare in picioare si porneste spre tarcurile de stanca,din zare, printre care vrea sa-l lase ratacit.
Acolo,sus, e pazit si de dusmania lupului,si de iscusinta vanatorului, caci pe muchiile prapastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se incumeta.
Acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa. Dar pana la ele erau de strabatut locuri pline de primejdii. Caprioara isi azvarle picioarele in fuga fulgeratoare, in salturi indraznete sa incerce puterile iedului.
Si iedul i se tine voiniceste de urma;doar in sariturile ametitoare se opreste, cate o clipa, ca si cum ar mirosi genuna,apoi se avanta ca o sageata si, behaind vesel, zburda de bucurie, pe picioarele subtiri ca niste lugere.

Dar trebuiesc sa scoboare,sa strabata o padure, ca sa urce din nou spre tarcuri. Caprioara conteneste fuga; paseste incet, prevazatoare. Trece din poiana in poiana, intra apoi sub bolti de frunze, pe urma, prin hrube adanci de verdeata, pana ce patrunde in inima intunecata, ca un iad, a padurii.

Si-au mers mult asa pana ce au dat in sfarsit de luminis. Iedul,bucuros, o ia inainte sarind.Dar in aceeasi clipa caprioara se opreste, ca de-o presimtire, adulmecand. In fata ei, de sub o cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt si iedul ar fi fost sfasiat. Atunci caprioara da un zbieret adanc, sfasietor, cum nu mai scosese inca, si, dintr-un salt, cade in mijlocul luminisului. Lupul, vazand prada mai mare, uita iedul si se repede la ea...

Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa mortii.

adn
30-January-2011, 02:36 AM
...foarte frumos la voi in suflet!
cu drag,
motzi
http://3.bp.blogspot.com/_2IU2Nt4rD1k/S7niVDunXGI/AAAAAAAABVY/qe2H4UUBo0c/s400/Buchete-de-flori-2.jpg

La tine in suflet cum este?

Lorelai
30-January-2011, 03:49 AM
POVESTEA BRAZILOR Sl A HARTIEI de Demostene Botez










La poalele muntelui, spre rau, pe unde creste iarba azi si nalbele pana la brau, au fost candva paduri de brazi. Dar e demult de cand stapanul Ie-a doborat si pus pe foc, si cum era zgarcit, hapsanul, alti brazi n-a mai plantat la loc.
Si muntele-a ramas astfel, plesuv cum n-a fost niciodata; Vezi doar un card de oi pe el, cani mari si un cioban pe-o cioata.
De-atunci trecura ani si ani, zburand ca pasarile stol; s-au perindat stani si ciobani si muntele-a ramas tot gol. Pe coasta muntelui, urata, fara-adaposturi, fara vetre, Vedeai ciobani proptiti in bate si oile ca niste pietre. Doar buciumul din cand in cand scotea in linistea adanca Un urlet ca de lup flamand iesit dintr-un culcus de stanca. Si de cand oamenii mai stiu altaceva nu e nimica. Si muntele e ca pustiu, si nu-i picior de pasarica, si toti credeau in sinea lor ca de acum asa va fi: Un munte gol ca un ulcior... dar iata ca-ntr-o buna zi!...
Era in toamna ca acum, cand intr-o zi de dimineata, Carute isi taiara drum printre vlastari si prin verdeata. Si toate-au poposit aproape de matca raului din vale, Si coborara tarnacoape, lopeti si sape si cazmale. Si oameni au venit multime cu traistele-n bat pe umar, De nu putea sa stie nime, cati or fi fost atunci la numar. Si din carute descarcara mii de braduti zburliti si mici, De dimineata pana seara, parca-ar fi fost niste arici! Au inceput sa sape gropi in sir, pe coasta, tot mai sus, Gropi mici ca pentru pus cartofi, dar nu cartofi in ele-au pus,
Ci brazisorii-atunci adusi din nu stiu ce pepiniera, Zburliti ca niste pui de ursi, crescuti acolo ca-ntr-o sera. Orice bradut ca-ntr-un zabun, plantat in muntele pustiu, Parea gatit ca de Craciun, atat era de brumariu. Si era vesel fiecare, - De parca se-ntorsese-acasa, -C-un mot de-un verde crud, in soare, si-o blana deasa, artagoasa.
Si se uita in partea stanga, si imprejurul lui, si-n fata, Sa vada cei plantati pe langa, cu care va trai o viata, in zorii primei diminete, brumati de neguri si de roua, Parca-si dadeau tacuti binete, voiosi de viata asta noua. Muncira oameni si baieti vreo nu stiu cate luni in sir, De au plantat mii de puieti in linii drepte, fir cu fir. Parea ca-n urma lor, spre creasta, se catara mii de copii, Ce urca insirati pe coasta, din fundul vaii, mii si mii...


Pe urma, oamenii s-au dus si a venit o iarna grea. Si brazisorii, pana sus, s-au incotosmanat in nea. Sub lungi troiene de zapezi, stateau ca-n vata, la caldura, Si nici nu mai puteai sa-i vezi, si parca toti taceau din gura. Deasupra lor treceau dihanii, pornite noaptea dupa prada; Treceau schiorii ca pe sanii zvarlind cu stele de zapada. Suflau viforniti fara rost purtand zapezile in vant; Bradutii toti, ca-n adapost, strangeau caldura din pamant. Trosneau afara brazi batrani, vuind ca marea in furtuna, Dar ei parca-si suflau in mani in puful lor de nea si luna.
. Dar intr-o zi porni o boare de aer cald peste nameti, Si de sub ei iesi la soare mot verde de bradut istet. Si-n primavara timpurie incet-incet, bradutii toti Si-au pus voiosi la palarie un ciucure intreg de moti. Pe urma, parca-un stol de fete, tot asternura printre ei, Ca niste scoarte violete, un camp intreg de brebenei.
Asa trecura veri si toamne pe calendar stiut de soare... Ca niste elegante doamne veneau la iarba caprioare. Iar uneori pe la amiaza, dormeau pe-acolo iezii blanzi, Dar toti aveau privirea treaza, de teama lupilor flamanzi.


Trecura anii: doi, trei, zece... cu ierni, cu toamne si cu veri, Cu frunze moarte pe potece... si parca toate au fost ieri... Bradutii erau brazi inalti si o padure laolalta,
Cum n-aveau muntii ceilalti o coama verde mai inalta. Erau ca peria de desi si nu era nici unul rupt. De parca ar fi fost alesi. Era ca noaptea dedesubt! Cand se urca-n munti, primavara, veneau aici privighetori; Cantau de cum incepea seara si toata noaptea pana-n zori. O pajura cu gatul gol in cate-o zi pe la amiaza, Facand pe sus un rotocol, se aseza pe-un varf, de paza. In trunchiuri brazii au tot scris, in cercuri anii, ca pe-un disc. Si anii au trecut ca-n vis, cum au trecut norii pe pisc. O suta... Codrul e-ncheiat, a-i socoti nimeni nu poate, Ca oamenii ce i-au plantat nici nu-i mai stie lumea-n sate.


Dar intr-o zi, nepotii lor venira iarasi cu carute
Si brazii toti, intr-un fior, simteau ca n-au venit sa-i crute. Au coborat in graba mare, ca sa-i doboare si sa-i taie, Si barde scurte si topoare, si joagare si fierastraie. Taiau parca-ar fi fost cosasi... si brazii ca plecati de-un vant Ca niste oameni uriasi cadeau cu pieptul la pamant. Cand se rupeau, scoteau un geamat ca de un om voinic ranit.
Si rasuna departe-un freamat in stancaria de granit. Pe urma ramurile grele se linisteau incet-incet... De sus privea uimit la ele intregul codru de bradet. Taiatul trunchi tot mai zvacnea de seva umed, ca de roua, Ca seva inca mai urca un ultim pic de viata noua. Din fundul codrilor pustii, treziti de larma de departe Se ridicau ursi cafenii ca sa se mute-n alta parte. Si buha se trezea acus cu ochii ei holbati si mari, Sa-si care-aiurea un culcus intr-un alt codru, de stejari. Si ciutele si capriorii isi fulgereau grabitul salt, Ca sa-i apuce maine zorii in varful muntelui inalt. Ramasera, intinsi pe jos ca pe un camp de batalie, Care de care mai frumos, brazi mari si falnici, poate-o mie... Iar oamenii cu o secure s-au pus sa-i curete apoi Si-n majestatea din padure au aparut deodata goi. Si trunchiul gol, indurerat ca niste trupuri dezbracate Sub ceru-nalt si instelat sta-ntins si neclintit, pe spate. Si seva-n ei se linistise, si crengile zaceau alaturi, Acuma fara zvon si vise, netrebnice ca niste maturi, in nu stiu cate nopti la rand i-a tot privit din ceruri luna, Cu zambetul ei pal si bland si trista pentru totdeauna, Pe-aici n-a mai facut popas nici lup si nici o caprioara Si nici o urma n-a ramas din viata cea de-odinioara.

. Iar intr-o zi-au pornit la vale, sunand sonor, bustenii duri, Trezind iar gemete de jale si-n departatele paduri. La rau toti s-au oprit gramada incalecati sau dedesubt, Cum au putut si ei sa cada pe coasta muntelui abrupt.


Spre seara se-auzira pasii de oameni stransi in jurul lor; Venisera din sat plutasii, purtand pe umar un topor. De sus, din munti, de pe Bargau, incinsi cu lat chimir la brau, Veni flacau dupa flacau sa-nchege plutele pe rau. Venira multi - intreg norod - si-au taiat, si-au mesterit, Pana-au facut pod langa pod pe cursul apei intetit. Le-au ferecat grozav feciorii cu cangi, cu scoabe si piroane, Sa poata tine piept valtorii pe unde-i stanca si bulboane. Pe urma le-au pornit la vale, la carma cate doi carmaci Voinici, ca imbracati in zale, si pe masura de dibaci. A inceput o lupta crunta cu apa-n spuma si valtoare; Carmacii-abia cu greu infrunta mania apei ca o mare. Pe urma au scapat la larg, si-abia alunecand alene, Ca niste navi fara catarg, s-au strecurat printre poiene. Trecu incet, veni incoace, adapostit sub o movila Un sat de case cu cerdace si-acoperisuri de sindrila. Au lunecat leghe cu leghe, drum lung din munte pana-n vale, Cu cate un carmaci de veghe, cu schimbul, randuit in cale.


Pe ploi, sub cer ca de cristal, trecu a lor calatorie, Cand intr-o zi-aparu pe mal uzina noua de hartie. Spre tarm plutasii se-ndreptara cu plutele ca de-obicei, Si au aliniat spre seara intregul sir, ca la un chei.
Si parca ar fi poposit in seara ceea de april,
La tarm, enorm si linistit, ca in povesti, un crocodil.
Apoi au desfacut din fiare butucii, pana la amiezi.
Si pan-la asfintit de soare i-au si cladit pe mal, gramezi.


Au stat asa o vreme-n ploaie, in arsita si in zapada, Pana i-au dus la fierastraie pe rand, gramada cu gramada. Mai miroseau inca-a rasina cand incepura sa-i sfasie, Cu colti de fiara, o masina, sa fabrice din ei hartie.
in cazi cu suluri si cutite, ii astepta uzina-ntreaga, Din trunchiurile lor zdrelite sa scoata orice pic de vlaga. Trecand prin bai, esenta lor, din brazii mari crescuti pe coasta,
Prin ape tulburi ca un nor, au distilat un fel de pasta. Din ce a fost candva surcea a aparut, pe suluri groase, Hartia alba ca de nea, ca niste panze de matase. Era-n albeata ei zapada din ierni si ierni de altadata, Cand incepea pe brazi sa cada, si brazii o sorbira toata.


Atatia oameni, mii si mii, au tot trudit pe indelete Sa scoata suluri de hartii ce trebuiesc pentru caiete. Si pentru fel de fel de carti si milioane de ziare, Albume in culori si harti sa-nvete carte fiecare.
Iar orice coala de hartie, pe care-o folosim noi azi, E munca ce de-abia se stie a celor ce plantara brazi. Si e-a naturii truda lunga de-un veac sau numai jumatate, Sa creasca-nalta ca sa ajunga cu varfu-n ceruri instelate. Alti oameni au venit apoi sa-i taie in paduri, sa-i care, Sa-i vare-n fabricile noi si sa-i farame-n malaxoare. De aceea cand te-apuci sa scrii pe albe coli ca de zapada, Nu te-apuca sa scrii prostii...! nici n-arunca hartia-n strada!


SOMN USOR DRAGII MEI CU SUFLETE FRUMOASE!

maria
30-January-2011, 12:35 PM
POVESTEA FULGULUI DE ZAPADA


Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Pa*rintii o iubeau- ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gindeau numai la fericirea copilei lor.
Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in riul ce curgea in fundul gradinitei.
Roua era tot atita de buna pe cit era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scintei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blinde alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamintul in mers. Miinile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru luau il si terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cu-vint, toti erau asa de fericiti, ca pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau- loc de asa mare bucurie ce da*duse peste ei. r4j759rn66yfc
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cite ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plingea, si plingea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o sco*tea pe fata la plimbare numai seara.
in gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.
Cind nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei.
Uneori, obosita de atita alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul riului, piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn, fosnetul frunzelor, soaptele vintului cald de vara care ii mingiie obrajii, infierbintati de atita zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atit de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna." Mingiindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vi*zita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunin-du-i; „Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
— Copila mea, copila mea! striga mama inspaimintata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primej*die.
Dupa putin timp, mama ii spuse: „in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zina cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.
In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca pinza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.
Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in seara aceea, ca li*curicii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cintatoarele, ginganiile, floriJe, frunzele, vintul ca Roua este mai frumoasa ca oricind si sa pofteasca toti s-o vada.
Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mina in apa s-o tul- bure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea. "
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa. cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zimbea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.
intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incintata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar... Isi aduse aminte de sfatul mamei._^tunci, se intoarse si in*cepu sa danseze prin camera. Invirtindu-se, atinse per*deaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pa-mintul. Pasarelele ciripeau, zburdind de ici-colo, cintind cintece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare tre*ceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu.
Ce bine trebuie sa fie afara, gindi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu toate vietuitoarele!
Duse mina la cap, isi mingiie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa.
„Nu, nu, nu trebuie!" si se intoarse.
Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.
A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gindul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minu*nata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atit de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De citeva ori se indrepta spre usa si se.Intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cinte. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gindul de a iesi la soare.
„Si ce-o sa fie daca ies?" gindi ea... apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invirti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: „Vino, vino!"
Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incintare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cinte, sa mingiie florile, incerca sa prinda un fluture.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, tparca plutea. Ridea, se invirtea, nu maT avea astimpar. De-indata, vrind sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, tsimti ca nu mai poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai are. Se lasa in voia vintului si simti cum se urca tot mai | sus, tot mai sus.
— „Ajung la soare, ajung la soare! cit am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"
Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamintul! Se gindi: „Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i poves*teasca mamei tot ce a vazut!"
in acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vint o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcind asa, Roua simti ca-i este frig. Se gtiemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuiaza de parca ti-ar fi atirnat cineva pietre de picioare; Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se du*mireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o su*medenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.
Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.
Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se trinti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulge-rind. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stringa cit mai multe pi*caturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.
Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratind-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramine la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intilnit cu Bate Vint, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ri*dice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care in*cotro si Roua ramase in barba lui Bate Vint, care ii zise: „Prinde-te cu miinile de bara mea st tine-te bine, ca te duc eu la soare." Si au zburat ei asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vijiie-Vint care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraz- nic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..
Si asa Vijiie Vint veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci q raza de soare se strecurase strengareste prin fe*reastra si ii topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vi*jiie Vint, dind peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp .sa-si dea seama ce se intimplase. Roua incepu sa planga. Ist dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata, unde locuia Ger Naprasnic.
Vijiie Vint batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja.
PaJatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijiie Vint sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o pote*cuta, pe unde trecura cei doi calatori, suflind din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.
Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din Fada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua — tre-murind de frig — se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: „Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"
Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de riuletul in care isi oglindea altadata mindrul chip o indemna la plins. Si plin-gea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe git si te ingheta.
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, duse de vinturi, alerga in jos cit mai aproape de pamint.

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare, tare usoara. Se gindi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ir sari si ea pe fereastra, si asa facu.
Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu iumnul intr-un clopot de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijiie Vint.
„Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla f&it poti si prefa-o in fulg de zapada!"
Vijiie Vint iesi val-virtej pe usa, cu barba in vint, cu fStoiagul de gheata in mina si cu mantaua fluturind. Alerga se alerga, dar baga de seama ca Rqua se departa tot mai pare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spa-Itele, apoi miinile, picioarele, capul si incet, incet simti ca io cuprinde- Un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamint, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult — casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pa*sarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii numai erau. In gradini si vii pomii erau ^goi. Pamintul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand ; plecase. .Roua, totusi ea a recunoscut locurile dragi. ? „N-am sa te las mosule sa ingheti pamintul, n-am sa te las," gindi ea. Isi prinse rochita inspumata cu miinile tre-murinde si, intinzind-o, se lasa usor in jos, aparind pamin-tut de furia gerului napraznic.
: Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cite un firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamintul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarnf, asteptind primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamin*tul cu rod imbelsugat.
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zimfbesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.

adn
30-January-2011, 02:31 PM
...e frumos...si v-am facut loc...



http://www.bestpet.ro/walls/twistlove-normal.jpg

...eu iti multumesc pentru locul acesta primitor,cald si luminos.

adi-gj
30-January-2011, 05:57 PM
Dimineata venii pe nesteptate , mai intii se trezira paserile pamintului , intii timid , apoi tot mai pregnant umplind vazduhul cu cintecul si ciripitul lor , de multumire ,pentru o noua zi data lor.Noi stateam cuminti acolo , in umbra scorburii pititi de mirosuri si ploaie , de vint si de alte animale , pe care le-am pindit toata noaptea... Aveam filmul cu ele si de asemenea cu perindarea stelelor pe bolta mare de deasua capului nostru... nimic nu se compara cu o noapte calda , facuta zi , in cautarea celor nevazute la lumina soarelui... secretul consta in dorinta de nou scare ne tinea treji pina -n zori.. nu era prima noapte de acest fel .. de cind am plecat cu ei... clibul nostru de vinatori de imagini , ne-a facut celebrii , pozele noptii incapeau pe simeze uimind lumea , care traitoare in marile asezari urbane uitase de mama natura si de frumusetile ascunse in sufletul negru al noptilor de vara... de multe ori nici nu mai stiau ca aceasta exista , de fapt si ei facind parte din ea...intii am fixat camerele , in fruntea luminisului care l-am ales dupa multe alte inceracri ,plasate de jos in sus sa putem privi pasarea in cintecul ei fara sa o stinjenim, apoi am gasit nu departe de acel loc , scorbura ... mare si incapatoare , putin mai sus , intr-un fag batrin si maiestuos , pe care de altfel il banuiam ca ar avea asa ceva ... urmaream increngatura de ramuri si felul radaciii si am banuit sa acolo trebuie sa fie adapostul mult cautat... Alte doua camere amplasate strategic intre ramurile fagului sa vedem poienita deschisa in fata si cerul de deasupra noastra , cind cu luna plina , cind brazdat de nori , si ne gindeam ca o ploicica peste noapte nu ne va face sa fugim speriati in casele pe care le parasisem pentru aceasta aventura nocturna. si a fost .. intii un cird de caprioare , mergind agale si rumegind , pascind in liniste , iarba poienitei... iepuri , multi . ca la nunta , in grupuri mari , nu stiam ca se aduna atitia la un loc... dar dintre toate , privighetoarea ne-a incintat in noaptea asta cu un recital de mare primadona... aveam totul inregistrat , pe film si pe banda de la reportofonul modificat sa tina cit mai mult.Mare surpriza am avut spre dimineata , cind in apropiere, deasupra capului nostru a aparut de nicaieri un ris... Mare , pestrit si cu urechi inciucurate ,, ne privea de sus , parca ar fi spus : - Voi mustelor sinteti la mina mea.. de vreau eu acum sar pe voi .. dar n-a vrut... ne-a privit , a miriit putin , a vazut ca nu-l bagam in seama si a plecat , nevazut asa cum venise , umbra a noptii strecurata printre ramurile vinjoase in schimb il vazuse camera , care -l simtise si pornise singura , la comanda senzorului de miscare , zorii ne prinsesera privind cu jund la mistretul care trecea in fuga poiana... cu grohaituri ca de spaima , insemnind , cumva a haideti repede ca este cimp liber... si apoi asezati cuminti la comanda , intre tufe , in cautare de cel mai bun lucru pentruei , radacinile dulci si bune , pline de seva .Ooo, mama natura este atit de mare , incit am ramas uimiti de licuricii noptii si de cintatul grierilor pina hat spre ziua .incintarea avea sa dureze si in timpul vizionarii filmului noptii dintre ramuri... de data asta cerul era cel care a impresonat, dire lungi luminoase l-au brazdat de la vest la est, .plaia de stele a facut ca acest film sa fie unic.. si aceasta noapte speciala..nici nu am stiut cind a trecut vremea ... am vazut doar explozia de lumina si cintecul paserilor spre cer care ne-a trezit din reverie.oare chiar adormisem si visasem ?
Nu totul era acolo , in filmele schimbate din trei in tri ore , in banda de reportofon si in filmul ei , care spunea o poveste despre viata in nopate , in mijlocul naturii.. Abia asteptam alta ocazie , sigur nu o voi rata...

giumbusluc
30-January-2011, 06:41 PM
Tabla de sah

Un tanar, lovit de necaz, s-a dus la o manastire, departe, si i-a spus unui batran intelept:
- Viata m-a dezamagit. As dori sa ajung la lumina Dumnezeiasca, pentru a ma vindeca de suferinta, dar nu sunt in stare si o stiu prea bine. N-am sa pot petrece ani si ani in meditatie, austeritate si invatatura. Este peste puterile mele. Nu se afla oare o cale mai scurta, pentru unul ca mine?

Invatatorul l-a intrebat:
- Te-ai concentrat vreodata in viata ta asupra unui lucru?
- M-am nascut intr-o familie bogata. N-a trebuit sa muncesc niciodata. Ceea ce mi-a placut, intr-adevar, este jocul de sah. Imi petreceam aproape tot timpul cu jocul acesta.
Invatatorul a chemat un calugar. A fost adusa o tabla de sah si o sabie cu taisul ascutit, care stralucea in lumina soarelui. Invatatorul a asezat piesele pe tabla si i-a spus calugarului, aratandu-i sabia:
- Mi-ai jurat ascultare si credinta. A venit vremea sa mi-o dovedesti. Ai sa joci o partida de sah cu acest tanar, iar daca pierzi am sa-ti retez capul cu aceasta sabie. Daca insa castigi, am sa-i retez capul adversarului tau. Toata viata si-a inchinat-o sahului si n-a facut nimic altceva. Merita, asadar, sa i se taie capul daca pierde.

Cei doi jucatori s-au uitat la invatator si au vazut ca nu glumea. Au inceput sa joace. Din prima clipa, tanarul a simtit un firicel de sudoar curgandu-i pe spinare, pentru ca isi pusese viata in joc. Tabla de sah era lumea intreaga. Se facuse una cu ea, era el insusi o tabla de sah. A facut cateva miscari mai proaste, apoi adversarul sau, calugarul, a facut o greseala care a intors norocul de partea tanarului. Acesta a profitat si a atacat puternic. Pozitiile adversarului au slabit si au inceput chiar sa fie doborate.



Tanarul si-a privit adversarul pe furis, fara sa ridice capul. A vazut un chip inteligent si sincer, destul de muncit. S-a gandit la propria-i viata, searbada si neinsemnata. Si s-a simtit pe data cuprins de mila.

A facut inadins o miscare stangace, apoi inca una. Isi distrugea singur pozitiile. Avea sa piarda.
Atunci inteleptul a rasturnat tabla de sah, iar piesele s-au risipit in toate partile. Cei doi jucatori l-au privit cu uimire.
- Nimeni n-a pierdut, nimeni n-a castigat, a spus el. Nu va cadea niciun cap.
S-a intors apoi catre tanar si a grait astfel:
.................................................. ......................................
-Este nevoie de doua lucruri: concentrare si mila. Iar tu le-ai invatat azi pe amandoua.

Lorelai
31-January-2011, 01:34 AM
Ingerul din sufletul nostru (http://www.sarcina-nasterea.ro/povesti-educative/ingerul-din-sufletul-nostru.html)

(http://www.sarcina-nasterea.ro/povesti-educative/ingerul-din-sufletul-nostru.html)
(http://www.sarcina-nasterea.ro/component/option,com_mailto/link,aHR0cDovL3d3dy5zYXJjaW5hLW5hc3RlcmVhLnJvL3Bvd mVzdGktZWR1Y2F0aXZlL2luZ2VydWwtZGluLXN1ZmxldHVsLW5 vc3RydS5odG1s/tmpl,component/)
Soarele apune. Printre geamurile ferestrei, bunicul si nepotica fac cu mana, in semn de ramas bun, ultimelor raze de lumina.
În aer se simtea gingasia gestului lor... Fetita isi lipeste nasucul de geam:
- Bunicule, ce este soarele pentru pamant?
Privirea bunicului spunea multe...dar cum sa-i explice micutei?.
O chema langa el si-i mangaie coditele balaie. Copila ii zambi din priviri.
"Ce minune de copil", isi spuse in gand bunicul... "cu coditele-i balaie si cu ochisorii ei albastri, parca ar fi soarele si cerul". De fapt ea era intregul univers al bunicului. El era prezent la sculare, cu el se ducea in parc la joaca, el o culca in fiecare seara si nu uita niciodata in a o indemna sa-si spuna rugaciunea "Îngerasul".
Fetitei ii placeau mult povestile despre ingeri. De multe ori se imaginase si ea inger. Un inger ce aduce bucurie si pace altor copii.
Se auzi din nou intrebarea:
- Bunicule, ce este soarele pentru pamant?
Fara a se mai gandi la raspuns, bunicul spuse ceea ce simtea:
- Soarele este pentru pamant asa cum este sufletul pentru om.
Fetita zambi. Se parea ca intelege ce-i spuse acesta.
- Bunicule, tu ai spus ca de cate ori avem nevoie de ajutor, si ne rugam, din lumea Tatalui Ceresc, coboara cate un inger. Bunicul incuviinta din cap. Micuta continua, incurajata de gest.
.... Şi tot tu spuneai, ca sufletul nostru are in el scanteia divina. Bunicul cuprinse umerii fetitei.
... Daca in noi este tot lumea Tatalui Ceresc, nu-i asa ca atunci cand ne gandim cu drag la cineva, cand ne rugam pentru ajutorul cuiva, din sufletul nostru se ridica un inger si pleaca spre cel in nevoie?
Ochii bunicului pluteau in lacrimi.
- Da, asa este, micuto! de cate ori daruim din sufletul nostru, din el se ridica un inger care pleaca in lume. Ce bine ar fi ca lumea sa fie plina de astfel de ingeri!
Fiecare gand de bine poarta in sine o stare de binecuvantare. El poate ajuta, de multe ori chiar salva pe cineva aflat in pericol. Un gand de bine, puternic, ne poate salva chiar si pe noi insine.

gabytza
31-January-2011, 01:51 AM
Ultimul biscuit (http://povestioarelemele.blogspot.com/2010/02/ultimul-biscuit.html)


http://4.bp.blogspot.com/_Ss5beaWh1GQ/S33EQ4ZlVAI/AAAAAAAAABE/fHKhAjKHK0Q/s200/biscui10.jpg (http://4.bp.blogspot.com/_Ss5beaWh1GQ/S33EQ4ZlVAI/AAAAAAAAABE/fHKhAjKHK0Q/s1600-h/biscui10.jpg)
Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.

S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.

Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.
Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”
Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.
A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul… El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.

MORALA:


Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva? Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru!

gabytza
31-January-2011, 01:58 AM
Viata ca o prajitura (http://mirelyna.blogspot.com/2010/02/viata-ca-o-prajitura.html)






http://4.bp.blogspot.com/_Ss5beaWh1GQ/TFR6zCHJuyI/AAAAAAAAAhI/r8ObPvp0oNA/s200/cake.jpg (http://4.bp.blogspot.com/_Ss5beaWh1GQ/TFR6zCHJuyI/AAAAAAAAAhI/r8ObPvp0oNA/s1600/cake.jpg)
O tanara i-a povestit mamei sale ca de o vreme toate ii merg rau: ca nu se mai descurca la algebra, ca prietenul ei a renuntat la ea si, pe deasupra, ca cea mai buna prietena s-a mutat in alta localitate.

În acest timp mama se pregatea sa faca o prajitura si o intreba pe fiica ei daca i-ar placea un cremes.
"- Sigur ca da, mama!
Îmi place foarte mult cum faci cremesul" , raspunse fata.
Cand toate ingredientele au fost asezate pe masa, mama o indemna:
"- Uite, gusta putin ulei de gatit! "
" - Nicidecum, spuse fata uimita. "
" - Dar ce zici de cateva oua nefierte? "

" - Oribil, mami! "
" - Atunci poate preferi niste faina?
Sau poate putin bicarbonat? "
" - Mama, toate acestea sunt dezgustatoare! "
" - Desigur", raspunse mama.
"Toate aceste lucruri luate separat sunt rele la gust.
Dar cand sunt puse impreuna asa cum trebuie, atunci din ele iese o delicioasa prajitura!"

Morala:

Viata trebuie privita ca o prajitura: ca rezultatul amestecului tuturor ingredientelor.


Nu trebuie sa vedem la ceilalti doar ce ne lipseste noua. Cand descoperi ca te uiti cu "invidie" catre altul ca are mai multi bani trebuie sa te gandesti daca ti-ai schimba INTREAGA viata cu a lui. El poate se uita la tine cu invidie ca esti sanatos, ca ai mai mult timp, ca ai o familie fericita ... Cine stie?


Trebuie sa ne analizam si sa vedem daca ne place prajitura noastra. Daca DA, trebuie sa ne amintim ca este rezultatul amestecului TUTUROR ingredientelor.

gabytza
31-January-2011, 02:03 AM
Bucura-te de viata, (http://povestioarelemele.blogspot.com/2010/03/bucura-te-de-viata.html)

Femeie Frumoasa !






http://i270.photobucket.com/albums/jj118/return2jennifer/661533j9mqiig595.gif (http://i270.photobucket.com/albums/jj118/return2jennifer/661533j9mqiig595.gif)
Daca mi-as putea trai din nou viata...
M-as fi culcat sa ma odihnesc atunci cind ma simteam rau, in loc sa pretind ca pamintul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi...
As fi ars luminarea roz sculptata ca un trandafir, in loc sa o las sa se topeasca in camara.. As fi vorbit mai putin si as fi ascultat mai mult...
As fi invitat prieteni la masa chiar daca e o pata pe covor si canapeaua trebuie curatata.
As fi mincat pop-corn in camera "buna" si nu mi-as mai fi facut atitea griji din cauza prafului cand cineva vroia sa aprinda focul in semineu .
Mi-as fi facut timp sa-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui..
N-as fi insistat niciodata sa mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasa de vara, doar pentru ca parul m eu a fost proaspat coafat si fixat.
As fi stat intinsa pe pajiste cu capul pe iarba.
As fi plans si ras mai putin privind televizorul si mai mult privind viata..
Dar, cel mai mult, sa am o a doua sansa la viata, as pretui fiecare moment, l-as privi cu adevarat...l-as trai...
Nu m-as mai agita atit de mult pentru lucruri meschine si marunte...
Nu va faceti griji din cauza celor care nu va simpatizeaza, sau mai mult, n-ar trebui sa va intereseze cine ce face...
In schimb, sa pretuim prietenii pe care ii avem si oamenii care ne iubesc
Sa ne gandim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat...
Si la ceea ce facem in fiecare zi sa ne imbunatatim mintea, trupul, sufletul, emotiile."

gabytza
01-February-2011, 01:14 AM
BUNA SEARA DRAGI PRIETENI AI POVESTILOR, IATA CE AM PT VOI IN ACEASTA SEARA :


Lectia fluturelui (http://atlasulinimii.ablog.ro/2010-12-16/lectia-fluturelui.html)


http://www.ablog.ro/img/201012/107046.jpg

Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura.
Un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica. Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva.
Atunci omul a decis sa ajute fluturele. A luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic. Aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.
Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa poata zbura. Insa acest lucru nu s-a intamplat!
Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodata!
Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta.
Morala: Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata. Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati. Nu am putea fi atat de puternici cum suntem. "Nu am putea zbura niciodata!"

gabytza
01-February-2011, 01:17 AM
Meseria de mama (http://atlasulinimii.ablog.ro/2010-12-08/meseria-de-mama.html)


Intr-o zi, o femeie numita Anne, isi lua carnetul de sofer. Cand au intrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu stia cum sa se considere.
Functionarul insista:
”Ceea ce v-am intrebat este daca aveti un serviciu.”
”Sigur ca da, am un serviciu”, exclama Anne, “sunt mama”.
"Noi nu consideram asta un serviciu. O sa consemnez casnica”, spuse functionarul cu raceala.
http://www.ablog.ro/img/201012/106712.gifO prietena a ei, Marta auzi cele intamplate si cazu pe ganduri catva timp.
Intr-o zi, se afla in aceiasi situatie. Persoana care o interoga era o functionara de profesie, sigura si eficienta.
Formularul parea enorm si interminabil. Prima intrebare era: “Care este ocupatia dvs?”
Marta se gandi putin si fara sa stie cum, raspunse:
“Sunt doctora in dezvoltarea infantila si in relatiile umane”.
Functionara facu o pauza si Marta trebui sa repete cu pauze, emfatic, apasand cuvintele mai semnificative. Dupa ce a notat totul, tanara vru sa verifice.
“Pot sa va intreb, ce inseamna ca faceti, mai exact?”
Fara pic de neliniste in glas, cu mult calm, Marta explica:
"Desfasor un program pe termen lung, inauntru si in afara casei”.
Gandindu-se la familia ei, ea continua: "sunt raspunzatoare de o echipa si am primit deja patru proiecte. Muncesc in regim de dedicare exclusiva. Marea exigenta este de 14 ore pe zi, uneori chiar pana la 24 ore”.
Pe masura ce isi descria responsabilitatile, Marta observa cresterea tonului de respect in vocea functionarei.
Cand se intoarse acasa, Marta fu primita de echipa sa: o fetita de 13 ani, alta de 7 si alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, proband o noua tonalitate a vocii. Fericita, Marta lua pe bebe in brate si gandi la gloria maternitatii, cu multitudinea de responsabilitati si orele interminabile de dedicatie.
”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, ma ajuti sa-mi fac o funda? Mama, bebe nu inceteaza din plans. Mama, ma astepti la sfarsitul orelor? Mama, vii maine sa ma vezi dansand? Mama, mergi la cumparaturi? Mama...”
Stand in pat, Marta se gandi: ”Sunt Doctor in dezvoltarea infantila si in relatiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: Doctore superioare in dezvoltarea infantila si in relatiile umane”. Strabunicile sunt doctore executive superioare. Matusile sunt doctore-asistente. Si toate femeile, mamele, sotiile, prietenele si colegele, doctore in arta de a face viata mai buna.

Intr-o lume unde se da atata importanta titlurilor, in care se cere mereu cea mai mare specializare in domeniul profesional, transforma-te intr-o specialista in arta de a iubi.


Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

Sa ai o zi frumoasa...

brindusa
01-February-2011, 01:29 AM
SOLDATELUL DE COSITOR

A fost odata un tinichigiu care a facut din cutii vechi de cositor, un set de papusi - soldat. Soldatii lui stateau frumos in pozitie de ,,drepti'', tineau fiecare o pusca pe umar, imbracati elegant,cu tunica rosie,pantaloni albastri si chipiu inalt,negru,cu o insigna aurita in fata. Din pacate nu avusese suficient cositor ca sa termine si ultimul soldat,asa incat acestuia nu=i facuse decat un singur picior.

Apoi,tinichigiul si-a dus soldatii la un magazin de jucarii si, nu dupa mult timp,cineva i-a cumparat pentru a-i face cadou unui baietel. Cand baietelul a desfacut cadoul de fata cu fratele si sora lui, soldatelul cel schiop a fost primul scos din cutie.

El a fost asezat chiar in fata unui castel de carton, in fata caruia pluteau, pe un mic lac de sticla,cateva lebede, tot de sticla.Cea mai frumoasa dintre papusi,asezata in fata usii castelului,era o mica balerina cu fustita roz din muselina. Pe esarfa ei albastra stralucea o mare cocarda din paiete. Mica dansatoare tinea bratele sus deasupra capului si un picior ridicat in spate, ascuns de vedere.
- Fata asta-i pentru mine! gandi soldatul,crezand ca si ea avea doar un singur picior.
In noaptea aceea, dupa ce toti din casa s-au dus la culcare, papusile au inceput sa se joace. Spargatorul de nuci facea tumbe, iar celelalte papusi dansau ori alergau. Singurele care nu se miscau erau soldatul de cositor si frumoasa balerina de hartie. Doar stateau si se priveau.
Deodata cand batu de miezul noptii, capacul unei cutii se deschise zgomotos,facandu-si aparitia spiridusul HOPA JACK, care privea in jurul sau rautacios.
- Uita-te la tine, Soldat de cositor! tipa el. Dar soldatul nu si-a luat ochii de la balerina.
- Foarte bine! Asteapta tu pana maine! marai spiridusul.
In dimineata urmatoare, baietelul s-a jucat putin cu soldatul sau, dupa care l-a pus pe pervazul ferestrei deschise.
Din cauza vantului sau poate a spiridusului, dar inainte sa-si dea seama, a cazut afara pe fereastra. Baietelul a fugit la geam si s-a uitat dupa el. A inceput sa priveasca strada, trei etaje mai jos,dar nu a zarit nimic.
- Te rog, n-as putea cobora, sa-mi caut soldatul? intreba el pe fata din casa. Dar aceasta l-a refuzat,dand din cap.
Ploua mult prea tare ca sa-l lase pe baietel sa mearga afara.
Fata din casa a inchis bine fereastra, lasand baietelul sa priveasca cu ochi tristi pe geam.
Jos, in strada, doi strengari se jucau in ploaie. Ei au gasit soldatul de cositor rasturnat, cu capul in jos si cu pusca infipta intre doua pietre din pavaj.
- Hai sa facem soldatului o barca! au strigat strengarii, vazand ca rigola strazii era plina cu apa si ca devenise ca un rau adevarat.
Luand un ziar vechi l-au indoit ca pe o palarie si punand soldatul in interiorul borului, au lasat-ope apa din rigola.

Soldatul statea teapan,privind lung, drept in fata, in timp ce barca lui se repezea inainte. Urmatorul lucru de care a luat cunostinta a fost ca barca lui era dusa, de curentul apei,catre o conducta de drenaj,lunga si intunecoasa.
- Unde ma duc eu acuma? ofta el. Totul mi se intampla numai din vina spiridusului. Doar daca frumoasa balerina ar fi aici cu mine n-as mai avea avea nici o grija.
Chiar atunci, un sobolan enorm a aparut dincolo de barca.
- Opreste! Unde iti e pasaportul! tipa el infiorator. Dar barca se repezi tot inainte,plutind din ce in ce mai repede.
Barca de hartie se rostogoli din conducta de drenaj,intr-un canal colector. Dar acum era asa de uda,incat nu mai putea pluti. Pana la urma hartia s-a rupt, iar soldatul de cositor,stand drept ca totdeauna,se scufunda jos, jos, tot mai jos ...dar, aproape imediat, a fost inghitit de un peste mare.
- Ce intuneric e aici! gandi el.
- Chiar mai intuneric decat in cutia mea!
Purtand in pantecele sale soldatelul de cositor,pestele a inotat in josul canalului pana la mare. Soldatul visa spatioasa camera, cu copii, jucarii, castelul de carton si frumoasa balerina.
- Imi inchipui ca nu-i voi mai vedea. Dar spre norocul lui, pestele a fost prins in navodul unor pescari si curand a fost tras pe barca lor.
Pescarii au dus pestele in oras, si a fost pus pe taraba unui negustor. In putin timp, a trecut pe acolo fata in casa a baietelului, care a ales pestelecel mai mare tocmai acela in ale carui pantece se afla soldatul de cositor.
Apoi, fata a dus pestele sa fie pregatit.
- Ce peste frumos! a exclamat bucatareasa,in timp ce-i taia burta pentru a-l prepara la cuptor.
- Dar e ceva tare inauntru lui,murmura ea. Si, spre surpriza ei,a tras afara soldatul de cositor.
Fata din casa l-a recunoscut imediat.
- Este soldatul pe care l-a pierdut stapanul nostru cel tanar! striga ea.
Baietelul a fost foarte fericit auzind ca soldatul lui pierdut a fost gasit pana la urma.In schimb,soldatul de cositor, dupa ce a stat atata timp in intuneric,se simtea putin ametit din cauza luminii puternice. Pana la urma si-a dat seama unde se afla.
El a vazut aceleasi jucarii pe masa alaturi de dragutul castel din carton cu lac de sticla. Chiar in fata lui era frumoasa dansatoare,stand inca, intr-un picior. Daca ar fiavut ceva cositor in plus pentru lacrimi,ar fi plans. In loc de aceasta, el s-a uitat fix la ea, si ea s-a uitat fix la el.
Deodata, fratele baietelului a apucat soldatul de cositor
- Uf! tipa el. Acest soldat nu-i bun de nimic. Are doar un picior.Si dincolo de asta, miroase a peste!
Si, spre groaza tuturor,furiosul copil a aruncat in foc soldatul de cositor.
Cazand,drept ca o lumanare, soldatul de cositor straluci puternic printre flacari,iar culorile sale disparura de indata ce incepuse sa se topeasca. Tot atunci, un val de vant a suflat peste mica dansatoare de pe treptele castelului si ca o pasare, zbura in foc,langa soldatul de cositor. O flacara stralucitoare...si disparu si ea.
Dimineata,fata din casa a curatat gratarul semineului. In cenuse a gasit o bucata de cositor in forma de inima si, langa ea, innegrita ca un carbune, era cocarda din paiete a balerinei.

maria
01-February-2011, 07:40 AM
Hanul celor trei fete

Traia o data , intr-un bogat oras din Persia, unde se gasesc din belsug parfumuri si matasuri, un rege batran si intelept, care era mult iubit de supusii lui. Cum el nu avea copii, se hotari sa caute printre cele mai apropiate rude ale sale, un barbat care sa conduca cu dreptate poporul lui.

Dar ori incotro se indrepta, dadea numai peste ambitie si invidie. Pana cand, obosit ca nu afla pe nimeni care sa-i fie pe plac, se socoti cat se socotisi in cele din urma gasi ce trebuie sa faca. In neamul sau se afla si un tanar de saisprezece ani, cam rasfatat si plin de incapatanare, dar cu o inima de aur. Dintre toti era singurul care nu stia ce-i rautatea, iar cu rabdare, el ar fi putut fi indreptat.

Asa ca regele dadu porunca sa fie adus baiatul la palat. O vreme el nu-l slabi din ochi. Ii dadea sfaturi intelepte si se purta cu el ca un adevarat parinte. Dar baiatul era un tanar usuratic si nu lua seama la nimic, continuand sa se poarte cu nechibzuinta, ca si mai inainte, si sa-si iroseasca timpul si banii in placeri fara noima.

Dar veni o vreme cand, dezgustat de propriile-i toane, tanarul nu mai gasea nimic care sa-l multumeasca. Deveni trist si artagos. Atunci regele lua o hotarare indrazneata si-i spuse printului:
"Asculta fiule, maine in zori vei parasi palatul si, cu un cal bun, un scutier si cateva pungi cu galbeni, vei colinda lumea. In acest fel vei invata mai mult decat din sfaturile mele. Dar sa nu te intorci, baiatul meu, inainte de douasprezece luni, caci portile palatului iti vor fi inchise pana atunci. Vreau sa ai de a face cu tot felul de oameni, pentru ca experienta este dascalul vietii."
Si fara sa-i mai adauge ceva, regele isi lua ramas bun de la print, lasandu-l sa se pregateasca de calatorie.

Printul fu foarte bucuros de aceasta noua hotarare a regelui; in felul acesta va fi departe de viata searbada si lipsita de surprize de la curte care incepuse sa-l plictiseasca.
Ce fericire sa colinzi lumea, cu buzunarele pline de bani! Si printul se pregati cat putu mai bine pentru placuta si neobisnuita calatorie.
Dar fiindca era mana sparta, ajunse curand la fundul pungii si veselia lui incepu sa paleasca.

Mai avea in buzunar doar cateva monede , cand se opri la un fierar sa-si potcoveasca calul.Printul fu uimit de voiosia fierarului, care muncea din greu, cu deosebita ravna, cantand vesel tot timpul.
De atata munca grea si istovitoare siroia sudoarea pe el, dar nu-si pierdu cumpatul vazand inca un calaret care astepta la rand si dadu voios binete printului: "Ingaduiti o clipa, cavalere, vin si la dumneavoastra numaidecat."

Si ciocanul cadea din ce in ce mai repede pe nicovala: cioc-boc iar fierarul continua sa fluiere usor.
Printul fu incantat de firea vesela si deschisa a fierarului si se hotari sa poposeasca la el peste noapte.
Fierarul cel vrednic nu se opri din lucru intreaga zi si seara se duse la culcare obosit dar fericit.

A doua zi cand se ivira zorile, fierarul nostru se puse pe treaba cu aceiasi ravna ca si cu o zi inainte, ca in toate zilele anului. El nu se plangea niciodata de oboseala si parea intotdeauna multumit

Impins de curiozitate printul il intreba:"Om bun, cum se face ca esti atat de multumit, cand trebuie sa muncesti din greu si nu te poti bucura de odihna de care ai nevoie la varsta dumnitale?"
La aceste vorbe ii raspunse fierarul:" Cavalere, daca vrei sa stii de ce sunt eu intotdeauna vesel, vino cu mine in odaita mea saraca, fara podoabe scumpe, dar in care pastrez o neasemuita comoara."
Si fierarul il duse intr-o camaruta intunecoasa, in care nu se aflau decat o rogojina, un scaun subred din lemn de rachita si o masa grosolana din scanduri negeluite. Pe masa statea intr-un fel de dulapior de mahon, bogat in sculpturi si fierarul se pregati sa-i deschida usitele.

Mare fu mirarea printului cand dincolo de usitele date in laturi vazu minunea minunilor! Trei chipuri, la fel de frumoase, a trei fecioare fermecatoare.

Cuprins de incantare, printul nu-si mai putea lua ochii de la ele. Il intreba pe fierar:"Cine sunt aceste trei fecioare minunate si ce cauta ele in casa asta? Vreau sa le vad numaidecat, caci nu cred ca as putea sa mai traiesc fara sa le cunosc. Toate trei sunt la fel de frumoase."

Fierarul, foarte multumit, ii raspunse printului:" Desigur, cavalere, ele sunt frumoase, dar nu oricine le poate afla, desi nu e lucru greu." Apoi fierarul continua: "sunt cele trei fiice ale mele si le iubesc deopotriva pe fiecare dintre ele. Cea dintai este munca, de care nu sunt lipsit niciodata; a doua este sanatatea, fara de care nu as putea sa mai muncesc; a treia este pacea launtrica sau multumirea de sine, care nadajduiesc sa ramana totdeauna alaturi de mine, chiar si atunci cand celelalte doua ma vor parasi."
Si fierarul inchise la loc frumosul dulapior, sub privirile uimite ale printului, care nu avea sa uite de aici inainte povata ce i-o daduse acest om de isprava si niciodata nu mai putu sa-si alunge din minte cele trei chipuri.

Printul ramase la fierarie pana veni timpul sa se intoarca la palat.Atunci ii ceru fierarului, de la care primise numai sfaturi bune, sa-i faca cinstea de a-l insoti la tronul care-l astepta si sa-i fie sfatuitorul cel mai intelept. Dar fierarul nu voi sa primeasca aceasta inalta dregatorie. Ii placea mai mult la fieraria lui singuratica de la marginea drumului, fara sa ravneasca la bunul altora si fara ca altii sa-l pizmuiasca.

Mare fu bucuria regelui cand vazu ca nepotul sau s-a intors atat de schimbat, iar cand afla cui i se datoreaza aceasta fericita schimbare, el trimise mai multi mesteri, care sa construiasca o fierarie noua si minunata si pe deasupra si un han pe care in cinstea fierarului l-au numit "Hanul la trei fete".

Si astfel, acest dar ii aduse fierarului un viitor fericit si un tovaras credincios pentru tot restul zilelor sale: munca.
Printul a fost unul dintre cei mai intelepti si mai buni regi despre care s-a auzit vreodata, iar regatul lui s-a intarit si a inflorit prin bogatie si fericire.

maria49
01-February-2011, 10:44 AM
Vreau sa fiu Împarat!

A fost o data demult, pe vremea cand printii si printesele erau cele mai frumoase fapturi de pe pamant, pe vremea cand zanele nu se temeau sa se arate ca acum, pe vremea cand toate gazele vorbeau si cantau, un tinut nespus de frumos.

De la poalele unor crengi de liliac, langa un rau involburat si stralucitor, pana la malul marii, se intindea imparatia unui print, putin mai mare decat un gandac.

Pe cat de micut era acest print, pe atat de frumos si de elegant ti se infatisa. Avea pelerina croita din aripi de libelula, pantalonii si camasa dintr-o matase nemaiintalnita si cizmele din piele de cleste de coropisnita. Parul i se lasa ondulat si blond pana pe umeri, ochii ar fi facut orice mare sa-i invidieze, iar glasul...glasul sau se lua la intrecere cu pasarile maiastre la orice ora.

Cat era ziulica de lunga printul nostru se plimba prin tinutul sau, calare pe un licurici de toata frumusetea. Supusii, raul, marea, animalele, liliacul si orice fir de iarba erau in grija bunicului sau, Împaratul Mov.

Împaratul Mov isi iubea atat de mult nepotul incat il rasfata peste masura si de fiecare data cand acesta ii cerea sa il lase sa se ocupe macar de o tufa, el ii spunea ca are toata viata inainte si ca acum nu trebuie decat sa se joace si sa se plimbe.

Azi asa maine asa, printul nostru putin mai mare decat un gandac strabatuse deja tot regatul de sute de ori, credea ca ii cunoaste fiecare coltisor si se plictise de calarit licurici.

A inceput sa isi petreaca zilele in biblioteca palatului si a citit toate cartile de istorie, politica, diplomatie, razboi si limbi straine. Cand nu citea, facea scrima cu o lacusta sau dansa vals cu Împarteasa Mov.

Într-o dimineata s-a trezit hotarat ca a venit timpul sa preia conducerea si dupa ce s-a imbracat cu hainele sale alese, a deschis un cufar de abanos si si-a scos din acesta o coroana de chihlimbar de toata fumusetea. Scotocind prin cufar, a mai scos si o sabie facuta dintr-un peste spada, s-a inarmat si a batut la usa bunicului sau.

-„Bunicule! Ce trebuie sa fac ca sa fiu imparat?”

-„Pai gandacelule mai bine imi spui tu ce crezi ca face un imparat...”

Printul putin mai mare ca un gandac s-a apucat sa-i povesteasca semet bunicului tot ce citise, s-a catarat pe birouri si jilturi si si-a demonstrat calitatile de mare spadasin. Ba chiar a facut si cativa pasi de dans si apoi a spus:

-„Dupa cum vezi bunicule sunt gata de razboi, sunt gata de baluri, sunt gata sa conduc si sa te las sa te odihnesti alaturi de bunica.”

Împaratul Mov a ras multumit pe sub mustatile gigante. Ştia ca nepotul sau e harnic si descurcaret si nu se temea deloc sa lase imparatia pe mainile sale putin mai mari ca labele unui gandac. Exista totusi o singura problema:

-„Bine gandacelule, m-ai convins. Totusi, trebuie sa stii ca dupa ce vei fi imparat nu vei mai putea valsa cu bunica. Ar rade toate gazele de tine. Împarat fara Împarateasa, nu s-a mai pomenit pe la noi. Fugi deci si cauta o printesa frumoasa, facem nunta si apoi tronul va fi al tau.”

Printul gandacel a iesit abatut pe poarta castelului, a fluierat la licuriciul sau credincios, a incalecat si a pornit in cautarea unei printese.

Ajungand pe malul marii, intr-o zi insorita, a descalecat si a sarit in valuri fericit, uitand pentru o clipa de imparatie si printese.

Pe cand se juca el mai cu foc, un fluture de toata frumusetea i s-a asezat chiar pe varful nasului. S-a ferit amuzat de gaza cea frumoasa si a inceput sa o alerge cand prin apa, cand pe nisip. Dupa cateva ore bune de joaca, si-a amintit intristat ca plecase la drum pentru a gasi o printesa, nu pentru a prinde fluturi. S-a scuturat bine de nisip si a dat sa incalece din nou pe licurici. N-a apucat insa sa isi termine gandul ca o grozavie i-a luat ochii.

Fluturele buclucas isi scutura violent aripile, se invartea si iscase un nor de praf sclipitor in jurul sau. Din capsorul mic de gaza au rasarit doua cozi lungi si blonde, doi ochi albastrii nemaipomeniti si o gura trandafirie.

În cateva secunde fluturele jucaus se transformase intr-o printesa mica si fermecatoare.

Printul gandac isi freca ochii si nu putea sa creada ce se intampla in fata sa. O caldura speciala il invaluia si ar fi vrut sa o ia in brate pe Printesa Fluture dar nu se putea misca din loc.

Printesa s-a apropiat in fuga de el si i-a spus pe nerasuflate:

-„De ce ai intarziat atat? De-ai sti de cand purtam eu aripile astea de fluture. De-ai sti de cate ori mi-am pierdut speranta si mi-am spus ca n-ai sa mai vii...”
Printul nu intelegea nimic, ar fi vrut sa isi ceara scuze dar nu prea stia pentru ce.

-„Ei nu-i nimic! Bine ca ai venit totusi si ca m-ai scapat de vraja asta nesuferita cu care m-am pricopsit de la o vrajitoare pe cand eram doar un copil. Ma asteptam sa fii mai vioi dupa toata goana aia...Ai cam amutit.

Gandacelul a incercat timid sa o ia de mana dar Printesa Fluture i-a sarit direct in brate.

-„Uneori ce cauti se afla chiar sub nasul tau, sau pe nasul tau...Ce mai astepti? Hai sa facem nunta si sa ma faci Împarateasa!

Şi uite asa Printul Gandacel si Printesa Fluture au facut o nunta de toata frumusetea care a tinut mai mult de trei zile si trei nopti.

Au domnit impreuna multi ani si au facut o multime de copii gaze si se spune ca inca mai domnesc si astazi, undeva intre niste craci de liliac, un riu involburat si o mare fermecata.
http://img.spicecomments.com/angels/00216.gif
http://img.spicecomments.com/angels/00180.gif
http://img.spicecomments.com/angels/00202.gif

maria49
02-February-2011, 12:05 PM
*** Traducerea filmului Fie ca tu sa fii binecuvantat

Fie ca tu sa fii binecuvantat cu toate lucrurile bune.

Fie ca bucuriile tale, asemeni stelelor noaptea, sa fie prea numeroase ca sa poata fi numarate.

Fie ca victoriile tale sa fie mai abundente decat toate boabele de nisip de pe toate plajele, de pe toate oceanele din intreaga lume.

Fie ca lipsa si lupta sa serveasca doar pentru a te face mai puternic.
Si fie ca frumusetea, ordinea si abundenta sa fie camarazii tai constanti.


Fie ca fiecare cale pe care o alegi sa te conduca inspre ce e pur, bun si minunat.

Fie ca fiecare indoiala si teama sa fie inlocuita de o incredere profunda, ferma pe masura ce observi dovada unei puteri mai inalte peste tot in jurul tau.

Si cand este doar intuneric si furtunile vietii se scurteaza, fie ca lumina din adancul fiintei tale sa aduca iluminare lumii.

Fie ca intotdeauna sa fii constient ca esti iubit peste masura si fie ca tu sa vrei sa iubesti neconditionat in schimb.

Fie ca intotdeauna sa te simti protejat si leganat in mainile lui Dumnezeu asemenea unui copil pretuit ce esti.

Si cand esti tentat sa judeci, fie ca tu sa iti amintesti ca totii suntem UNA si fiecare gand pe care-l gandesti se reflecta in univers si atinge pe toate si pe toti.

Si cand esti tentat sa pastrezi pentru tine, sa iti aduci aminte ca dragostea curge mai bine cand curge liber si in a oferi se afla cel mai mare dar pe care-l putem primi.

Fie ca intotdeauna sa ai muzica si zambet

Si fie ca un curcubeu sa urmeze fiecarei furtuni

Fie ca fericirea sa spele orice dezamagire
Fie ca bucuria sa dizolve orice tristete
Si fie ca dragostea sa usureze orice durere.

Fie ca fiecare rana sa aduca intelepciune.
Si fie ca fiecare incercare sa aduca triumf.

Si cu fiecare zi care trece, fie ca tu sa iubesti mai abundent decat ai facut-o cu o zi inainte.

Fie ca tu sa fii binecuvantat si fie ca altii sa fie binecuvantati de tine.

Aceasta este dorinta mea din inima pentru tine.

Fie ca tu sa fii binecuvantat!
http://img.spicecomments.com/angels/00045.jpg

gabytza
03-February-2011, 12:24 AM
Toti suntem vase crapate

Un caraus de apa din India avea doua vase pe care le agata la capetele unui bat si le cara pe umeri.Unul din vase avea mai multe crapaturipe unde curgea incet o parte din continut,in timp ce celalalt vas era perfect si din cauza asta pastra toata apa pana la sfarsitul lungului drum pe jos de la rau la casa lui, iar cand ajungeau vasul spart avea doar jumatate din apa.
Timp de doi ani la rand s-a intamplat asta zi de zi. Bineinteles, vasul cel bun era foarte mandru de performantele lui se credea perfect pentru scopurile pentru care fusese creat.Dar sarmanul vas crapat era foarte rusinat de propria lui imperfectiune si se simtea ingrojitor pentru ca nu putea sa aduca decat jumatate din ce ii revenea lui.
Atunci vasul spart i-s spus stapanului asa " Mi-e rusine si vreau sa-ti cer iertare pentru ca, din cauza crapaturilor mele, nu poti sa aduci decat jumatate din continut, iar pe ea obtii doar jumatate din cat ar trebui".
Aceste i-a raspuns cu intelegere : " Cand ne intoarcem acasa, vreau sa te uiti la toate florile superbe care cresc pe marginea drumului".
Asa a facut vasul. Si, intr-adevar, a vazut o multime de flori frumoase pe drum, dar oricum ii parea rau ca, pana la urma, in el ramanea tot jumatate din apa care trebuia carata.
Atunci carausul ii spune: " Ai vazut ca florile cresc pe marginea drumului? Totdeauna am stiut de crapaturile tale, dar am vrut sa scot ce-i mai bun din asta Am semanat seminte de flori de-a lungul drumului pe unde mergi si in fiecare zi tu le-ai udat ; si timp de doi ani eu am putut culege din florile astea ca sa impodobesc altarul Domnului.Daca nu ai fi fost exact asa cum esti, cu toate defectele tale, nu ar fi fost posibil sa creez frumusetile astea".
Fiecrae dintre noi isi are propriile crapaturi... Toti semanam intr-un fel cu acest vas crapat, dar trebuie sa fim constienti ca intotdeauna exista posibilitatea de a profita de aceste "limitari" proprii pentru ca, in loc sa suferim pwentru ele, reusim sa scoiatem ce-i mai bun, iar daca ele exista.. sunt acolo cu un scop.

gabytza
03-February-2011, 12:27 AM
Cercul celor 99

Era odata un rege foarte trist care avea un servitor tot timpul fericit.
Intr-o zi regele a trimis pe cineva sa-l cheme: " Pajule, i-a zis, care este secretul fericirii tale?"
"Maiestate, ce motive am sa fiu trist? Am nevasta, am copii, am o slujba, am o casa, din cand in cand ne permitem diverse bucurii..."
"Minti pajule, astea nu-s motive sa fii fericit...Pleaca!"
Regele era nebun de furie si-l chema pe inteleptul curtii care-i spuse: "Acest om este fericit pentru ca nu a intrat inca in cercul celor 99...eu pot sa-l fac nefericit..."
"Cercul celor 99?"
"Veti vedea majestate...veti vedea."
Si in noaptea aceea, inteleptul a asezat in fata usii pajului un saculet cu 99 monede de aur...apoi a batut la usa. Pajul a iesit, a vazut sacul, l-a luat, s-a uitat in stanga si in dreapta si a intrat in casa. A rasturnat sacul pe masa si a numarat monedele. Erau 99. Zorile l-au gasit calculand cum sa faca pe 99 sa devina o cifra rotunda...100, gandindu-se ca daca ai 100 de monede poti trai fara grija pana la adinci batranete. Apoi ascunse bine sacul sa nu-l gaseasca vreun hot.

Intr-una din zilele lunii urmatoare, slujitorul, intrand in camera regelui bombanea.
"Ce-i cu tine?" l-a intrebat regele. "Pana nu demult erai foarte fericit..."
"Ce-ar dori alteta voastra, zise slujitorul rastit, sa fiu si sluga si bufon in acelasi timp?"
Dupa putine zile regele l-a dat afara. Nu era placut sa ai un slujitor mereu prost dispus.

Oamenii gasesc mereu motive pentru a fi nefericiti, mereu ni se pare ca lipseste ceva si nu ne putem bucura de ceea ce avem deja. A transforma pe 99 in 100 e o nerozie, o capcana care ne face sa fim tot timpul obositi, prost dispusi, nefericiti si resemnati.

adn
03-February-2011, 12:52 AM
Ma scuzati, domnisoara, vi s-a deschis sufletul. Sper ca nu va lipseste nimic, verificati, va rog, in ingramadeala din tramvaiul care ne duce la moarte nu stii niciodata daca nu s-a strecurat vreun hot... fura, stimata domnisoara, fura nemernicii... fura zambete si lacrimi pretioase, fura amintiri... fura orice... dar ce nu fura in ziua de azi?!

Ma scuzati, doamna, vi se vede dantela cuvantului pe sub poalele fustei. Sa va spun drept, am observat de cand m-am urcat dar mi-a fost jena sa va spun, stiti si dumneavoastra cum e... ah, nu-i nimic, o sa stau eu drept dumneavoastra cand va sugrumati din nou inima cu cureaua tacerii... asa, e perfect acum, nu se mai vede nimic... decat griul soriciu al zilei fara istorie.

Ma scuzati, domnule, vi s-a desfacut tivul respectabilitatii si va atarna putin intr-o parte. Nu, nu cred ca sotia dumneavoastra a observat, pentru dansa sunteti mai mult ca sigur invizibil... insa eu, stand asa in picioare si nefacand nimic, am vazut doua-trei scame de lumina aprinzandu-se in ochii dumneavoastra cu tivul descusut... va suparati daca va insotesc cateva statii si va povestesc despre mine?

Ma scuzati, oameni buni, calatoresc printre voi, sleampat si fara uniforma, mi-e tulburatoarea sete de viata in neoranduiala pe trup... si ma simt desucheat de fericit cand ma uit la fetele voastre, meticulos si corect incadrate in rame... Ma scuzati, cred ca am nimerit intr-o pravalie de rame, ori poate intr-un pod imbacsit... cu panze vechi... moarte si vechi...

Cum, un tramvai?! Vatman! Opreste, vreau sa cobor!

Larisa Andrei

adn
03-February-2011, 12:56 AM
Din cauza acestor animale (O veche poveste populara evreiasca)


Alexandru cel Mare a ajuns odata intr-un sat indepartat din Africa.Oamenii pe care i-a descoperit acolo erau iubitori de pace. Ei niciodata nu au fost implicati in razboi. Alexandru a fost salutat calduros de toti si a fost dus,ca un oaspete de seama, la casa sefului.

In timp ce vorbeau cei doi conducatori, iata ca doi cetateni au intrat in casa,cerand ca seful sa fie judecator in cearta lor.
- Eu am cumparat o bucata de pamant de la acest om, a inceput primul. In timp ce sapam pamantul, am descoperit o comoara, pe care el refuza sa o ia.
Cand am cumparat bucata de pamant pe un pret de nimic, nu am stiut ca ar fi o asa comoara acolo.
Celalalt s-a grabit sa spuna:
- Cand i-am vandut bucata de pamant, am renuntat la toate drepturile asupra vreunui lucru gasit in aceasta proprietate.Comoara, desigur,ii apartine lui.
Seful a cantarit argumentele. Dupa cateva reflectii, el zise primului om:
- Din cate stiu, tu ai un baiat?
- Da, domnule.
- Si tu, se adresa el celuilalt, tu ai o fata?
- Da.
- Baiatul tau sa se casatoreasca cu fata lui, a zis seful. Comoara dati-o celor doi ca un dar de nunta.
Cei doi priveau unul la altul cu satisfactie. Au multumit sefului si au plecat.
Alexandru si-a exprimat surpriza asupra judecatii.
- A fost cumva o judecata nedreapta? a intrebat seful.
- O, nu, a raspuns Alexandru.
- Cum ai fi facut tu in tara ta? a intrebat seful.
- In tara mea, cei doi oameni s-ar fi luptat ca sa stapaneasca comoara sau guvernul ar fi confiscat-o.
Seful a fost socat.
- Cade ploaie peste tara ta?
- Da, desigur.
- Soarele rasare?
- Da!
Seful s-a gandit pentru un moment.
- Exista animale care pasc in pasuni verzi?
- Cu siguranta, da! a spus Alexandru. Sunt mii de animale de soiuri diferite.
- A! a zis seful. Probabil din cauza animalelor permite Dumnezeu sa cada ploaie si sa rasara soarele, caci cu siguranta oamenii din tara ta nu sunt vrednici de asa mari binecuvantari ale lui Dumnezeu.

adn
03-February-2011, 01:33 AM
Noapte buna.

florela
03-February-2011, 11:01 PM
CEI 3 ''MOSNEGI''

O femeie iese din casã si vede 3 mosnegi cu barbã albã stand in fata casei.
Nu-i cunostea dar, vazandu-i supãrati, ii invita in casã sã manance ceva.
"Sotul tãu este acasã?" – intreabã ei.

"Nu, este iesit."
"Atunci nu putem intra" – replicã ei.
Seara, cand sotul se intoarce acasã, ea ii povesteste despre cei trei mosnegi.
"Du-te, spune-le cã am venit si pofteste-i inãuntru."
Femeia se duce si ii invitã.
'Nu putem intra toti in casã', replicã ei.

'Cum asa?' intreabã ea.
Unul dintre mosnegi ii explicã. 'Eu sunt BUNÃSTARE, el este SUCCES iar celãlalt este IUBIRE.
Acum du-te si intreabã-l pe sotul tãu care dintre noi sã vina in casã.'

Femeia intrã in casã si ii spune sotului, care se bucurã. 'Ce bine!! In acest caz invitã-l pe BUNÃSTARE sã ne umple casa cu bunãstare!'

Sotia nu a fost de acord. "De ce sã nu-l invitãm pe SUCCES?"

Nora ii asculta dintr-un colt al casei. 'N-ar fi mai bine sã-l invitãm pe IUBIRE? Casa noastrã ar fi atunci plinã de iubire!' – a sugerat nora.

'Hai sã ne ghidãm dupã sfatul norei' ii zice sotul sotiei.
'Du-te afarã si invitã-l pe IUBIRE sã ne fie oaspete.'
Femeia iese afarã si intreabã: "Care dintre voi este IUBIRE? Pe el il invitãm sã ne fie oaspete.."
IUBIRE porneste inspre casã. Odatã cu el se pornesc in urma lui si ceilalti doi. Surprinsã femeia intreabã: "L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniti si voi cu el?"
Cei trei mosnegi replicarã: 'Dacã l-ai fi invitat pe BUNÃSTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi rãmas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNÃSTARE si SUCCES!!!!!!'

maria0526
04-February-2011, 01:12 AM
Cel ce inseala, se inseala singur….pilde

Cu mult timp in urma, a trait un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un taran si i-a spus:
- Uite, omule, fiindca stiu ca familia ta o duce destul de greu, vreau sa te ajut. Îti dau de munca si te platesc foarte bine. Vrei sa lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule – a raspuns omul bucuros – ce trebuie sa fac ?
- Sa-mi construiesti o casa, la marginea padurii.
Ţaranul a plecat bucuros si, chiar din acea zi, s-a apucat de treaba. Boierul ii dadea bani pentru tot ce trebuia sa cumpere. Însa omul ce si-a spus ? “E, si asa nu ma vede, ce-ar fi sa-l insel ?!”

Şi, in loc sa faca totul asa cum ar fi trebuit, a inceput sa cumpere lucruri ieftine si proaste si sa cheltuiasca banii ce ii ramaneau. Cand a terminat, casa arata tare frumos pe dinafara, dar taranul stia ca n-o facuse bine si ca, destul de repede, ea se va strica.
Cand i-a aratat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindca stiu ca tu si familia ta locuiti intr-o cocioaba mica, iti fac cadou aceasta casa. De-aia te-am lasat pe tine sa o construiesti si ti-am spus acum, la sfarsit, tocmai pentru ca bucuria voastra sa fie mai mare.

Acum si-a dat seama omul de greseala sa. A vrut sa-l insele pe altul si, de fapt, singur s-a inselat. Daca ar fi fost cinstit si si-ar fi vazut de treaba, si-ar fi facut un bine lui si familiei sale. Acum, insa, parerile de rau nu mai puteau indrepta nimic.
În sinea lui, omul s-a jurat sa nu mai insele niciodata pe nimeni.

“Dupa cum ne purtam noi cu aproapele, asa se va purta Dumnezeu cu noi.” Sfantul Ioan Gura de Aur

Asa e și cu noi.
Ne construim viețile, punand in ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun.
Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim in casa care tocmai ne-am construit-o.
Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Însa nu ne putem intoarce inapoi.
Ia aminte! Tu ești tamplarul. În fiecare zi bați un cui, așezi o scandura sau ridici un perete. Viața e intocmai cum ți-o cladești.
Alegerea pe care o faci azi zidește casa in care vei locui maine.

Deci nu uita: ce faci, te face!

maria0526
04-February-2011, 01:15 AM
Maestru betiv si literatura….pilde

Niște reporteri de la TVR merg intr-un sat pentru a face un reportaj, cum iși petrece ziua badea Costica. Îl roaga sa povesteasca ce face in cursul zilei.

- Dapoi, dimineața ma scol, și trag un pahar de palinca…

- Stai, bade Costica. Nu va fi bine sa afle toata țara ca deja la prima ora bei; Spune, ca citești ziarul…

- No, atunce… dimineața ma scol, cetesc ziaru’. Dupa aia dau la porc sa mance, dupa care mai cetesc inc’ un ziar. Pana la pranz lucrez in atelier, in care timp cetesc vreo doi-tri carti. La masa mai citesc vreo doua reviste, iar sara adun ioșagul de pe camp, dupa care urmeaza presa de seara. Dupa cina ma duc la biblioteca satului cu pretenii, iar la 10 cand inchide biblioteca merem cu toata trupa la Pamfilica, ca el are tipografie …..

gabytza
04-February-2011, 01:29 AM
Concertul (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/10/concertul.html)



Cand luminile din incapere s-au stins si concertul era pe cale sa inceapa, mama s-a intors la locul ei si a descoperit ca fiul sau disparuse.

Dintr-o data, cortinele au fost date la o parte si lumina reflectoarelor a poposit pe impresionantul pian Steinway de pe scena.

Ingrozita, mama vazu ca baietelul ei se asezase la claviatura, apasand pe clape si alegand cu grija notele cantecelului „Twinkle,Twinkle Little Star”. In acea clipa, marele maestru pianist si-a facut intrarea in scena, a mers repede la pian si i-a soptit baiatului la ureche: „Nu te opri. Continua sa canti”.

Apoi, aplecandu-se, Paderewski si-a intins mana stanga si a inceput sa completeze melodia, adaugand partea de bas. Dupa putin timp, si-a intins si mana dreapta, de cealalta parte a baiatului si a adaugat un acompaniament cursiv. Impreuna, batranul maestru si tanarul ucenic au transformat o situatie ce s-ar fi putut dovedi a fi dezastruoasa, intr-o experienta extraordinar de creativa. Cei din public au fost atat de fascinati, incat nu si-au putut aminti ce a mai cantat marele maestru dupa aceea. Si-au amintit doar de piesa clasica: „Twinkle, Twinkle Little Star”.

Poate ca asa stau lucrurile si cu Dumnezeu. Ceea ce poti realiza doar de unul singur este putin probabil ceva demn de a fi retinut. Ne dam silinta sa fim cat mai buni, dar rezultatele nu sunt intotdeauna o muzica frumoasa si armonioasa. Cu toate acestea, cu ajutorul Maestrului, lucrarea vietii noastre poate fi cu adevarat frumoasa.

Data viitoare cand iti propui sa faci lucruri marete, asculta cu atentie. S-ar putea sa auzi vocea Maestrului, cum iti sopteste la ureche: „Nu te opri. Continua sa canti”.

Fie sa-i simti bratele in jurul tau si cum te ajuta sa-ti transformi micile incercari in adevarate capodopere. Tine minte, Dumnezeu nu ii cheama pe cei pregatiti, ci mai degraba, ii pregateste pe cei „chemati”.

Viata se masoara mai exact prin vietile pe care le atingi, si nu prin lucrurile pe care le dobandesti.

Fie ca Dumnezeu sa te binecuvanteze si sa fie mereu alaturi de tine! Si tine minte:
„Nu te opri. Continua sa canti”.

http://bp2.blogger.com/_U7Bc51M0xHo/Rwnj6qkhUEI/AAAAAAAAAhg/xI9U0RnBuTU/s400/concertul.jpg (http://bp2.blogger.com/_U7Bc51M0xHo/Rwnj6qkhUEI/AAAAAAAAAhg/xI9U0RnBuTU/s1600-h/concertul.jpg)

gabytza
04-February-2011, 01:33 AM
http://1.bp.blogspot.com/_MEFTH34jT6c/TKuEhYGHHLI/AAAAAAAAAWA/bO4jNQ0szx8/s1600/Delfini.jpg


Delfin sau sticla (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/07/delfin-sau-sticla.html)



Ai vazut vreodata cum se joaca delfinii?

Nu ma refer la cei tinuti in captivitate, ci la delfinii liberi, din apele oceanelor.
Traiesc langa ocean si, din cand in cand, am privilegiul de a vedea aceste creaturi splendide printre valuri. Ei nu isi vaneaza hrana, nici nu fug de un atacator si nici nu vor sa ajunga intr- un anumit loc. Pur si simplu se distreaza. Ei inoata printre valuri, se ascund sub ele si, crede- ma, fac surfing.

Ai vazut vreodata vreo sticla in mare?
Stii ce se intampla cu ea. Valurile o arunca incolo si incoace, o inghit si o scuipa, iar la suprafata fac ce vor cu ea.

Intre acestea avem si noi de ales. Intre delfin si sticla.

Delfinii folosesc valurile.
Ei nu pot decide cat de mari vor fi acestea cand ii vor ajunge sau cand se vor sparge, ci iau fiecare val in parte si hotarasc: sub acesta ne vom scufunda, prin acesta vom inota, iar acesta e bun de surfing.
Ei pot hotari!

Sticla nu!
Valurile o arunca asa cum vor ele.
Se afla la discretia lor si pluteste pana ce e aruncata pe plaja, respinsa de ape ca un lucru lipsit de importanta.

Ce esti tu oare in oceanul vietii, delfin sau sticla?
Folosesti imprejurarile, sansele in avantajul tau?
Sau esti o sticla aruncata la intamplare, dependenta de ziua de maine, care decide in locul tau?
Speri si in acelasi timp te temi de ghinion?
Nu poti decide cat de mari sunt valurile sau cand si unde se vor sparge; ceea ce te face sa fii un invingator sau un ratat este tocmai reactia la imprejurari."

Fragment din "BUCURIA DE A INVINGE", scrisa de MICHAEL BEER

http://quotationsfreak.files.wordpress.com/2010/06/dolphin_7.jpg?w=300&h=240

gabytza
04-February-2011, 01:38 AM
Gandeste-te la viitor ca la o pestera intunecata – pestera lui Alladin (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/05/gandeste-te-la-viitor-ca-la-o-pestera.html)



Astepti cu infrigurare la intrare. Pestera se intinde catre adincuri intunecate inghitind umbrele create de lumina de afara. Atmosfera este incarcata. Simti ca este un tarim al posibilitatilor si auzi sunete ciudate. Ştii ca aici poti gasi atit pericole cit si comori, dar nu stii nici care si nici unde sunt.

Unele obiecte sunt vizibile de la intrare si multi sunt multumiti cu ceea ce pot lua din acel loc. Dar pentru a gasi adevaratele comori trebuie sa ai incredere in tine insuti si sa pasesti mai departe in pestera. Aici nu exista lumina artificiala. Numai ideile tale iti pot lumina calea pentru a vedea mai departe. Aici tu esti liderul. Poate ca la intrarea in pestera sunt altii care s-au adunat si asteapta sa vada ceea ce tu vei gasi ori vei crea.

Ideile tale se aprind si ard ca niste torte pentru citeva momente luminind comorile din jur, dar si obstacolele pe care urmeaza sa le treci. Apoi puterea flacarii scade si iti pui miinile la ochi. Dar imaginea persista in mintea ta. Ştii ce vrei si cunosti directia in care trebuie sa mergi.

Flacara initiala si-a redus foarte mult intensitatea si se transforma intr-o torta care arde mocnit. Totusi, lumina este suficienta ca sa iti conduci pasii in siguranta. Citiva oameni care asteptau la intrare ti se alatura si impreuna va croiti drum in adincul pesterii. Ei isi aprind propriile faclii de la torta ta pe masura ce inaintati. Acum aveti mai multa lumina si puteti vedea si mai departe. Nu e de mirare ca din ce in ce mai multi oameni vi se alatura. Acum aveti multa lumina si stiti incotro va indreptati. Începeti sa faceti harti ale pesterii pentru a nu va rataci. Pestera devine din ce in ce mai familiara.

Tu pastrezi mereu in minte acea imagine initiala a comorilor. Cind calatoria devine periculoasa ori obositoare sau intilnesti obstacole neprevazute, imaginea aceea iti da puterea sa continui.

Pe masura ce inaintezi peisajul din pestera se schimba. Descoperi scurtaturi, inveti sa te feresti de capcane pe masura ce cistigi experienta. Uneori trebuie sa aprinzi noi flacari pentru ca ai nevoie de lumina puternica. Peisajele fantastice din pestera te ademenesc. Poti ajunge in fundaturi sau in locuri care desi sunt atractive nu duc la nici o comoara. Poti chiar descoperi locuri in care ai vrea sa ramii, dar orice s-ar intimpla, esti hotarit sa iti continui calatoria. Sa mergi tot inainte, nu sa dai inapoi. Pentru ca imaginea comorilor a ramas in mintea ta.


http://26.media.tumblr.com/tumblr_l9onguG7Qn1qdyuq3o1_400.jpg

gabytza
05-February-2011, 12:17 AM
Mai mult decat un inel de logodna

Baiatul a intrat hotarat la bijutier si a cerut sa i se arate cel mai frumos inel de logodna pe care-l aveau. Bijutierul i-a aratat unul. Piatra frumoasa, solitara, stralucea ca un minuscul soare luminos. Baiatul a studiat inelul si, cu un zambet, l-a ales. A intrebat cat costa si apoi s-a pregatit sa il plateasca. "Va veti casatori curand?", l-a intrebat bijutierul. "Nu, raspunse baiatul. Nici macar nu am logodnica." Surprinderea muta care l-a cuprins pe bijutier l-a distrat pe cumparator. "Este pentru mama mea, a zis baiatul. Cand trebuia sa ma nasc a fost singura. Cineva o sfatuise sa ma omoare inainte de nastere ca sa scape de probleme. Dar ea nu a fost de acord si mi-a dat viata. Si a avut multe probleme, multe. A fost tata si mama pentru mine, mi-a fost prietena si sora, mi-a fost invatatoare. M-a facut sa devin ceea ce sunt. Acum, pentru ca pot, ii cumpar acest inel de logodna. Ea nu a avut niciodata unul. I-l dau in chip de promisiune. Asa cum ea a facut totul pentru mine, acum e randul meu sa fac totul pentru ea. Poate ca mai tarziu voi darui un alt inel de logodna, dar va fi al doilea."
Bijutierul nu a zis nimic. A cerul doar casierei sa faca o reducere din acelea care se fac numai pentru clientii importanti



http://content.sweetim.com/sim/cpie/emoticons/00020255.gif (http://www.sweetim.com/s.asp?im=gen&lpver=3&ref=10)









(http://www.sweetim.com/s.asp?im=gen&lpver=3&ref=12)

gabytza
05-February-2011, 12:20 AM
http://dl4.glitter-graphics.net/pub/668/668884tp568to8pl.jpg

Lectia

Un sot s-a dus sa viziteze un batran intelept pentru a-i spune ca nu o mai iubea pe sotia lui si ca avea de gand sa se desparta.

Inteleptul l-a ascultat, l-a privit in ochi si i-a zis un singur cuvant: "Iubeste-o". Pe urma a tacut

-Dar deja nu mai simt nimic pentru ea.
-Iubeste-o a zis din nou inteleptul.

Si in fata nedumeririi domnului, dupa o cuvenita tacere, a adaugat: "Sa iubesti este o decizie nu un sentiment; sa iubesti inseamna dedicare si daruire. A iubi este un verb si rodul acestei actiuni este dragostea. Dragostea este un exercitiu de gradinarit: sa smulgi tot ceea ce face rau, sa pregatesti terenul, sa semeni, apoi ai rabdare, uda si ingrijeste. Fii pregatit pentru ca vor fi calamitati, vor veni secete sau prea multa ploaie, dar nu iti abandona gradina din cauza asta. Iubeste-ti perechea, adica accept-o, pretuieste-o, respect-o, arata-i dragoste si devotament, admir-o si intelege-o. Asta este totul, iubeste-o".

gabytza
05-February-2011, 12:21 AM
Un batran indian, din neamul Cherokee, statea impreuna cu nepotul sau si-l invata:

- In viata fiecarui om de pe pamantul asta se da o lupta formidabila. O lupta intre doi lupi. Unul rau:
el intruchipeaza frica, mania, invidia, lacomia, autocompatimirea, aroganta, viclenia, resentimentele.
Celalalt e unul bun: el aduce bucuria, linistea, smerenia, increderea, darnicia, adevarul, blandetea si mila.

Copilul priveste intrebator spre bunicul lui:
- Si care dintre ei va invinge?

Batranul il priveste in ochi.
- Cel pe care il vei hrani.

gabytza
05-February-2011, 12:23 AM
Despre gesturile marunte
Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns , la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...

In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa.

Deci am mers si-am batut la usa. " Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o dintr-un film din anii '40.

Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.

Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.

Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"

" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: " Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"

"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.

" Oh, nu conteza" spuse ea. " Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori... " Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea." Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.

"Pe ce ruta ati vrea sa merg?" Am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.

Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata:

"Sunt obosita... Hai sa mergem."

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.

Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.

"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

"Nimic" am zis eu.

" Dar trebuie si tu sa te intretii."

"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu.

Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..

" Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea. " Multumesc."

I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.

In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.

Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...

Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..

Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.

Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere- frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:" Ziua de azi este o zi speciala!"

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul spectacol pe care il jucam.

adn
06-February-2011, 12:38 AM
Ileana Simziana


A fost odată un împărat. Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de prinpregiurul lui şi-i supusese, încât îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat dracul copiii, şi toţi împăraţii cei bătuţi era îndatoraţi a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani.

La marginea împărăţiei lui mai era un alt împărat carele, cât a fost tânăr, nu se lăsase să-l bată; când cădea câte un pârjol asupra ţărei sale, el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa ţara de nevoie; iară după ce-ajunse la bătrâneţe, se supusese şi el împăratului celui mare şi tare, fiindcă n-avea încotro.

El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii săi, ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieţi, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gânduri. Grija lui cea mare era ca să nu crează acel împărat că el este zacaş şi se îndărătniceşte a-i trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăţia, iară el cu fetele lui să moară în ticăloşie, în sărăcie şi cu ruşine.

Văzând fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră şi ele de gânduri şi nu ştiau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură şi văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă într-o zi la masă, că de ce este supărat:

- Au purtarea noastră nu-ţi place? îi zise ea. Au supuşii măriei tale sunt răi şi arţăgoşi de-ţi pricinuiesc atâta mâhnire? Spune şi nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ţi dă pace şi-ţi otrăveşte bătrâneţele, şi ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mâhnirile: căci numai tu, tată, eşti mângâierea noastră, după cum prea bine ştii; iară noi niciodată n-am ieşit din cuvântul tău.

- De asta, aşa este; n-am a mă plânge de nimic. Nu mi-aţi călcat porunca niciodată. Dară voi, dragele mele, nu puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. Voi sunteţi fete, şi numai un băiat m-ar scoate din nevoia în care mă aflu.

- Eu nu înţeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mâhnirilor tale, tată; spune, că eu, iată, sunt gata a-mi da viaţa pentru tine.

- Ce să ştiţi voi face, dragele mele! De când sunteţi pe lumea asta albă, voi aţi îmblat cu furca, cu acul, cu războiul: ştiţi toarce, coase, ţese. Numai un viteaz mă poate mântui, care să ştie să răsucească buzduganul, să mânuiască sabia cu vârtute şi să călărească ca un zmeu-paraleu.

- Oricum, tată, spune-ne şi nouă, că doară nu s-o face gaură în cer, dacă vom şti şi noi ce lucru te amăraşte.

Dacă văzu împăratul că-l înteţesc fetele cu rugăciunile, zise:

- Iată, copilele mele de ce sunt tot trist. Voi ştiţi că nimeni nu s-a putut atinge de împărăţia mea, cât am fost tânăr, fără să-şi capete alageaua şi fără să se ducă ruşinat de unde a venit. Acum pârdalnicele de bătrâneţe mi-au secat toată vârtutea; braţul meu e slăbănogit, nu mai poate să învârtească paloşul de să se cutremure vrăjmaşul.

Şoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era să-mi pierz viaţa până l-am dobândit, a îmbătrânit şi el; este un răpciugos, abia îşi târâie şi el viaţa de azi pe mâine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii, pârleo! îi sfârâia călcâiele dinaintea feţii mele; dară azi, ce să vă mai spui? voi ştiţi că m-am supus celui mai mare şi mai tare împărat de pe faţa pământului. Însă la dânsul este obiceiul ca toţi supuşii împărăţiei să-i trămită câte un fiu, să-i slujească zece ani, şi eu vă am numai pe voi.

- Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, şi mă voi sili din toate puterile mele să te mulţumesc.

- Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine ştie ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătâi, cât hău!

- Tot ce ştiu, tată, şi mă făgăduiesc, este că nu te-oi da de ruşine.

- Dacă este aşa, pregăteşte-te şi te du.

Când auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; şi se întorcea numai într-un călcâi, când poruncea şi aşeza lucrurile de călătorie. Îşi alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti, hainele cele mai mândre şi mai bogate şi merinde ca să-i ajungă un an de zile.

După ce tată-său o văzu gata de plecare, îi dete poveţele părinteşti de cum să se poarte, cum să facă ca să nu se descopere că e fată. O învăţă tot ce trebuia să ştie un viteaz care merge la o aşa slujbă înaltă, şi cum să se ferească de bârfeli şi clevete, ca să nu fie urâtă şi nebăgată în seamă de ceilalţi fii de împărat. Apoi îi zise:

- Pasă cu Dumnezeu, fiica mea, şi adu-ţi aminte de învăţăturile mele.

Fata ieşi din curte ca fulgerul; n-o mai ţinea pământul de bucurie; într-o clipă nu se mai văzu. Şi daca n-ar fi stat mai încolo să-şi aştepte boierii şi carăle cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se ţină după dânsa.


http://www.hopa.ro/poze/mare/324895_2_300_1241807433.jpg
http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.hopa.ro/poze/mare/324895_2_300_1241807433.jpg&imgrefurl=http://www.hopa.ro/poze-haioase/Fantasy/26220/Zana%2Bprimaverii&usg=__CZ8rgr9EdCB2mSjXEgz7R7Urhdc=&h=450&w=300&sz=30&hl=ro&start=0&zoom=1&tbnid=tpbhuhSH9k205M:&tbnh=130&tbnw=76&ei=cMRNTbXaLI_NswaTs7mIAw&prev=/images%3Fq%3Dzana%26hl%3Dro%26gbv%3D2%26biw%3D802% 26bih%3D453%26tbs%3Disch:1&itbs=1&iact=rc&dur=427&oei=cMRNTbXaLI_NswaTs7mIAw&esq=1&page=1&ndsp=10&ved=1t:429,r:9,s:0&tx=49&ty=57



http://biblior.net/legende-sau-basmele-romanilor/ileana-simziana.html

gabytza
06-February-2011, 02:06 AM
Puterea obisnuintei

http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2010/11/Funny_Monkey-300x170.jpgUn grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor. Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost “Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici…”
Suna cunoscut?

“E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”
Albert Einstein

gabytza
06-February-2011, 02:08 AM
Povestea unei lumânări

http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2010/08/lumanare-300x225.jpgM-ați aprins și vă uitați gânditori la mine… Simtiți bucurie în suflet ? În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând am devenit mai mică. De fapt eu am doar două posibilități.
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să nu fiu aprinsă și atunci nu mă micșorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină și căldură și prin asta să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât să rămân rece și fără rost.
Și voi oamenii sunteți la fel. Când trăiți numai pentru voi, sunteți lumânarea neaprinsă, care nu și-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiți lumină și căldură, atunci aveți un sens. Pentru asta trebuie să dați ceva: iubirea, adevărul, bucuria, încrederea și dorurile pe care le purtați în inimă.
Să nu vă temeți că deveniți mai mici…
Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gânditi-vă, cu pace în suflet, că sunteți ca o lumânare aprinsa.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă… Singură luminez mai puțin, dar când suntem mai multe împreună lumina și căldura sunt mai puternice.
Și la voi oamenii e tot așa ,, împreuna luminați mai mult’’..

gabytza
06-February-2011, 02:13 AM
De ce strigam ?

http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2010/08/yelling-300x200.jpgDe ce tipam unii la altii ?
“Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? Intreba din nou inteleptul…
-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol?!
Maestrul intreba din nou:
-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzii unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
-Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica.Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”
Mahatma Ghandi

gabytza
06-February-2011, 02:43 AM
Pur si simplu magic



http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2011/01/dreams1-300x199.jpgUn important om de afaceri a fost la un moment dat întrebat:
“Cum ai reuşit să faci atât de multe în viaţă?!”
El a răspuns:
“Am visat. Apoi mi-am pus mintea să îşi imagineze ceea ce vreau să fac. După care m-am dus la culcare şi m-am gândit la visele mele. Noaptea am visat despre visele mele. Şi când m-am trezit dimineaţa am văzut modalităţile prin care să îmi transform visele în realitate. În timp ce unii spuneau ‘Nu poţi face asta, nu e posibil…’, eu înaintam pe drumul meu şi obţineam ceea ce îmi doream.”
Tu ce vise ai? Indiferent cât sunt de mici sau de mari, nu le lăsa să moară! Protejează-le! Hrăneşte-le! Ai grijă de ele în zilele grele! Speră din toată inima că visele tale vor deveni realitate!

gabytza
06-February-2011, 02:47 AM
Doar asta conteaza!

http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2010/10/happy-300x300.jpgSe povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari. In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era dimineata cand a zarit in departatre turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trait sase ani, trei luni si patru zile”… “A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”… “A trait trei ani, patru luni si patru zile”… “A trait noua ani, opt luni si doua zile”…
S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii, si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:
-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!
-Nu… doar ca, vezi… noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…
-Da, pentru noi doar asta conteaza!
Daca ar fi fost sa ai un astfel de carnetel, tu cati ani, cate luni si cate zile crezi ca ai fi adunat in el pana acum?

adi-gj
06-February-2011, 04:06 AM
Inima incepu sa-i bata cu putere... inca de acum de pe patul spitalului , o urmareste cu privirea cum se inclina si se clatina, mai mai sa cada de durerea ce-i cuprinse mijlocul..parca mii de cutite ar strapunge-o .. botul de viata din ea se cere afara cu putere... si dinlauntrul ei urca ura ... aceasta ura amestecata cu scirba si durerea in care sa zamislit acest viitor om..
Acum se gindeste cit a putut sa sufere din cauza acelui misel care a profitat de ea.. rapindu-i fecioria si sanatatea si facind praf toata copilaria ei si toate visele ei...Se pomenii racnind din rasputeri , asemeni unui animal ranit si din ea incepura a curge lichide , mai mult se sperie cind se trezii luata pe sus si o voce-i spuse usor :--Hai draguta , ti-a venit si tie rindul ... dar tot tiris o dusera .. era in pragul acela cind durerea se amesteca cu pasii tai incilcindu-i si facindu-i grei de durere si de ura ce urca din ea...norocul botului ca era in spital , ca daca era altundeva....o urcara pe patul acesta caraghios si o pusera in asa fel incit ,,, ;hai inca o data ca poti, ii ordona vocea aceea .. si impinse fara sa vrea , cu mai multa putere , ascultind-o , parca asa ar fi putut sa scape de durere si de raul ce o cuprinsese... ceva sa rupt si atisnit prin ea... un mic tipat si gata , nu a mai stiut nimic... S-a trezit din lesin in camera de siptal .. alba cu stelute roz sau stelutele le vedea doar ea, inca nu-si dadea serma ...mama statea linga patul ei si o mingiia pe parul frumos , negru ca abanosul cel mai bun ...si spunea intr-una hai draga , ca ai scapat , acum il dam la casa de copii si gata cosmarul asta... a trecut.Lumea din oras nici nu stie , tu esti la facultate in alt oras , cine sa te stie acolo? de cine sa teferesti? cind vii acasa , esti maritata , ca ai facut nunta la sot acasa si gata...fata o privea aiurita , nici nu realiza ce spunea mama ... si nici nu realiza starea ei actuala..Durerea interminabila , ce o sageta , facea ca acea camera sa se invirta la nesfirsit si sa o doara capul cumplit... incit nu auzea si abia percepea ceva din ce era pe linga ea... peretii se schimbau la culoare , cind verzi cind galbeni cind violeti , sau cu mii de stelute roz... oare aceste schimbari sint chiar reale?
abia realiza ce sa intimplat de fapt... durerea o chinuia parca de un veac... cind in dreptul pieptului incepu sa se simta uda.. mirata .. foarte se uita cum pata se mareste si nu-i venea sa creada... asta-i mai lipsea acum...uda pe piept...nici nu realiza ca de fapt este lapte... totul se invirtea cu ea. mama o vazu si surise putin... oare -si adusese aminte de ea insasi in aceasi stare?
O ridica incet mai sus , si-i ridica bluza... pieptul ii curgea , riu mic de hrana pentru bebele abia nascut... care scincea dincolo in alta camera , unde fusese dus imediat dupa nastere , sa fie masurat , cintarit ,curata si toaletat , la intrebarea doctorului care sa fie numele copilului , mama sa fisticit si a spus ca-l pun mai tirziu , si i-au dat un numar cu bratara de hirtie mica pe mina...o bratara roz abia atirnind ...
Nu ca nu ar fi stiut ce se va intimpla , riul curgea incet , naclaind-o de sus pina spre briu. dar ... incerca sa ingaime ceva... si gura nu o asculta...
dadu sa se ridice , dar patul se invirtii asa de repede, incit capul ii cazu rapid pe perina.Femeia de linga ea -i spuse sa stea linistita, este normal sa inceapa sa-ti curga laptele , in prima zi , dar cind o vazu asa tinara si asa de palida , i se facu mila .. si starea ei o ongrijora si apasa butonul de urgenta,,,, o data,,, de doua ori , si cind sa apese a treia oara , usa se deshise si doctorul aparu in usa mica pentru statura lui,, si fara sa intrebe nimic, vazu rapid care era problema...se apleca asupara-i si-i scoase incet bluza ,chema urgent infirmiera si -i spuse sa faca bandajul de sin... ca altfel pierde tot laptele ... si sa-i aduca pompa...
il urmarii cum se misca , si cum o pipaie peste tot , dar cu intentii bune , nu cu acele intentii libidinoase ... ci doar strict medicale... cita delicatete in acele miscari...
si sinul se ascunse imediat intr-un bandaj, bine pus de infirmiera agila si iute , care alina parca cu miscarile ei durerea mai mult acum sufleteasca .. decit cea care o incercase citeva ore mai devreme...abia acum parca era mai lucida putin...constientiza ca a nascut si acum ceva asa nestiut o facea sa fie curioasa cum arata faptura care i-a stilcit viata si tineretea , crescind in ea si deformoind-o , luindu-i o data cu ea si viata ei de fata , de copila inocienta , de cea de iubita a mamei. Acum era ea mama , dar hotarirea era luata , nu voia copilul si pace... sinul ii curge si luase hotrirea in sinea ei sa nu dea deloc sin micii fapturi nevinovate.se razbuna sau cel putin asa credea pe cel care-i facuse rau siluind-o , atunci in acea seeara , cind plecase singura de la colocviul acela cu desfasurare prea tirzie..
nemernicul o prinsese in lift si-i pusese cutitul la git ,,,si a siluit-o ,,,acolo , in picioare , si culcata ca pe un animal de rind , ca pe o catea in caldurii , isi batuse joc de ea cum a vrut, si la plecare o lasae acolo intre etaje , intr-o balta de singe ... de unde au ridicat-o dimineata cei de la salvare... noroc cu carnetul de studenta , care i-a dezvaluit identitatea si care a facut posibila si legatura cu parintii... parinti care au facut totul pentru ea, sa=si revina ,, si sa fie iarasi ca inainte , adica iubita de ei si ocrotita , dar , din cauze pe care nu le cunoaste , mama nu a vrut sa faca avort.A lasat sarcina asta care o rusineaza si o face sa-i fie frica de viata asta acum crunta pentru ea.si sperante pentru viata ei ,nu sint...acum cel putin , nu vede inca nimic din ce va fi. doar pat de spital si doar chin mai departe ... si rusine... mare rusine sa duca acasa un bastard nedorit.si nu-l va duce ...il da altora , la caminul de copii oriunde , sau... si alunga gindul acesta negru , care -i da tircoale de ceva timp.off,, dece a trebuit oare ea sa pateasca asa ceva?ce soarta cruda si ce greseala asa mare a facut sa duca crucea asta?
Mereu se va intreba , mereu si mereu decite ori isi va aduce aminte de acele clipe infricosatoare cind si glasul i-a pierit de frica cutitului de la git si a glasului care-i suna, suna si acum in urechi,,, poruncitor si scurt fara echivoc... si fara mijloc de iesire...
Dezbraca-te ca te tai, javro... acum v-ei fi a mea, ... si inima ei sa facut asa de mica , incit daca i-ar fi dat cineva brinci ar fi sarit din pieptul ei cit colo si s-ar fi pierdut pe linga usa liftului oprit intre etaje. dar nu-si explica cum de nimeni nu a avut nevoie de lift sau nu a urcat pina la etajul 3 al blocului ... decit dimineata...si acum a ramas doar cu durerea si cu gindul la cum ar fi fost viata ei , daca....

gabytza
06-February-2011, 01:46 PM
Multumim Adi pt povestea ta , ca de obicei ... plina de sensibilitate si rupta din realitatea ce ne inconjoara... Avem multe de invatat, avem multe de schimbat... dar nu toti sunt dispusi sa se opreasca si sa mediteze asupra acestor realitati dureroase, ...
e multa superficialitate in jurul nostru, multe cuvinte spuse doar de dragul frumusetii lor..., de fapt nimeni nu e dispus sa-si " iroseasca" timpul pretios pt a intinde o mana de ajutor celor ce au nevoie de acest lucru...
Asta am incercat si noi, aici, in aceasta oaza de liniste si frumusete sa facem... sa incercam sa sensibilizam oamenii cu suflete frumoase, la un moment dat am avut senzatia ca am reusit...
Te mai asteptam cu frumoasele tale povesti... si multumim inca o data...

brindusa
06-February-2011, 09:43 PM
DE-A BABA-OARBA

Astazi e ziua fetitei: implineste sase anisori!
Copiii se jucau de-a baba-oarba.I-aulegat fetitei o batista la ochi si i-au spus ca nu are voie sa-si scoata batista decat atunci cand va prinde pe unul din ei.
Fetita a inteles! Cu ochii leganati si mainile intinse incepu sa bajbaie prin jurul ei, indreptandu-se mereu spre glasurile care se auzeau din toate partile.

Baba,baba-oarba,
Prinde-ne cu graba,
Prinde-ne cu mana,
Ca sa-ti dam cununa:
Cu flori si clopotei,
Prinde-ne de vrei!...

- Uite-ma, sunt aici!
- Prinde-ma daca poti!
,,La stanga'', ,,La dreapta'' ,,Inainte'', ba ,,Inapoi''!
Degeaba insa oricat se straduia, fetita nu reusea sa prinda pe nimeni. Ar fi vrut da-si scoata batista, dar stia ca nu are voie.
Glasurile copiilor se auzeau din toate partile, dar din ce in ce mai indepartate. Tot bajbaind si invartindu-se in zadar, incepu sa se plictiseasca de-a binelea. Pipai de mai multe ori batista,dorind sa si-o desfaca de pe ochi, dar tot de atatea ori se razgandi, sperand ca pana la urma va reusi sa prinda pe cineva si va primi in dar cununa de flori si clopotei asa cum spunea cantecul. Deodata se facu liniste in jur. Glasurile copiilor nu semai auzeau, dar crezand ca tacerea face si ea parte din joc, fetita cauta mai departe cu mainile intinse. Perseverenta i-a fost rasplatita. A reusit sa prinda pe cineva. Pipaia cu mainile un vesmant matasos. Cu bucurie frenetica striga:
- Te-am prins. Te-am prins, asa ca te rog sa-mi desfaci batista de la ochi si sa-mi dai cununa de flori si clopotei.
Intr-adevar, doua maini calde si mangaioase ii desfacura incet batista.
Si cand fetita deschise ochii si ridica privirea: minunea minunilor! In fata ei, statea cu ochi scaldati in lacrimi de bucurie, cea mai frumoasa si cea mai buna zana din lume: Mama. Fetita fu cuprinsa in bratele duioase ale mamei si purtata in adevarat triumf pana la Floraria orasului,unde toti copiii o asteptau pe fetita cu o frumoasa cununa de flori si clopotei.

giumbusluc
06-February-2011, 09:56 PM
Legenda celor 8 minute



Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:

Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.


Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.

Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”

Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.

Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

maria49
06-February-2011, 10:11 PM
Trupul si sufletul Mareste imaginea.
Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta. Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. De aceea, prietenul sau l-a intrebat:


- Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept ?


- Bineinteles ca nu, a raspuns bogatasul.


- Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi ?


- Ar fi, desigur, o nedreptate.


- Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi in felul acesta ?


- Cum ? - se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva ?


- Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt.


Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati ? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt. Ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.



"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu."

brindusa
07-February-2011, 02:43 PM
JURNALUL UNUI COPIL NENASCUT

Atunci cand iti amintesti experienta avortului,traiesti emotii negative (tristete,vinovatie)...cand vezi copii care au varsta pe care ar trebui sa o aiba copilul tau...sau daca este mentionat cuvantul avort... te macina ganduri ciudate,cosmaruri,te mustra constinta,ai vrea sa uiti...

SAPTAMANA 1 - 5 octombrie
Astazi a inceput prima mea zi de viata.
Parintii mei inca nu stiu, dar eu deja exist. Si voi fi fetita. Voi avea parul blond si ochii albastrii.Deja este stabilit aproape totul,chiar si faptul ca voi iubi florile.

SAPTAMANA 2 - 19 octombrie
Unii sustin ca eu nu sunt inca o persoana reala,ca numai mama exista.
Dar eu sunt o persoana reala,tot asa cum o firimitura de paine este totusi paine adevarata.Mama exista. La fel si eu.

SAPTAMANA 3 - 23 octombrie
Acum tocmai a inceput sa mi se deschida gurita. Ganditiva,peste aproximativ un an de zile voi rade,iar mai tarziu voi vorbi.
Stiu care va fi primul cuvant pe care-l voi spune: MAMA.

SAPTAMANA 4 - 25 octombrie
Azi a inceput sa-mi bata inima de una singura.
De acum incolo ea va bate tic-tac,tic-tac pentru tot restul vietii, fara ca vreodata sa se opreasca pentru a se odihni!
Oare mami aude ticaitul inimii mele?

SAPTAMANA 5 - 2 noiembrie
Cresc cate putin in fiecare zi. Incep sa mi se formeze mainile si picioarele.
Dar trebuie sa mai astept mult timp pana cand aceste picioruse ma vor inalta spre bratele mamei si pana cand aceste manute vor putea culege flori si il vor putea imbratisa pe tata.

SAPTAMANA 6 - 12 noiembrie
La maini incep sa mi se formeze degetelele.Asa mici, sunt de-a dreptul caraghioase!
Cu ele voi putea mangaia parul mamei, voi putea tine stiloul la scoala,voi putea sa le impreunez la rugaciune.

SAPTAMANA 7 - 20 noiembrie
Abia astazi doctorul i-a spus mamei ca eu exist aici, sub inima ei.Oh, cat de fericita trebuie sa fie!
Esti fericita mami?

SAPTAMANA 8 - 25 noiembrie
Mami si tati probabil ca se gandesc ce nume sa-mi puna. Dar ei nici macar nu stiu ca sunt fetita.
Vreau sa ma cheme Lucia, caci ma voi naste in ziua praznuirii Sf. Mc. Lucia. Ma simt mare deja.

SAPTAMANA 9 - 10 decembrie
Imi creste parul.Este moale,stralucitor si matasos. Ma intreb cum este parul mamei?

SAPTAMANA 10 - 13 decembrie
Acum aproape ca pot sa vad. In jurul meu este intuneric.Cand mami ma va scoate in lume,in jur vor fi pretutindeni soare si flori.
Dar, mai mult decat orice, vreau s-o vad pe mami. Cum arati,mami?

SAPTAMANA 11 - 25 decembrie
Astazi Pruncul Iisus vine pe lume pentru ocrotirea si mantuirea mea. Desi nu m-am nascut, El stie de mine,caci mi-a dat suflet inca de la zamislire.
Vreau sa-i multumesc ca vin pe lume,si sa-i aduc lauda toata viata mea.

SAPTAMANA 12 - 29 decembrie ( zi in care 14 000 de prunci au fost ucisi din porunca lui Irod)
Astazi mama mea m-a ucis.
Este oare ea Irodiada ???

gabytza
08-February-2011, 12:34 AM
Doar un an…


Dacă ai mai avea doar un an de trait, cum l-ai petrece?
http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2010/08/images.jpeg Viata ne poate aduce multe surprize placute sau nu. Cand afli de la un medic ca suferi de o boala cruda care te nimiceste incetu cu incetu si ca, in plus nu mai ai prea mult timp de petrecut alaturi de cei dragi… tot ceea ce este in jurul tau devine gri.
Mai intai iti trebuie putin timp si prieteni dragi si buni care sa te sustina. Nu putini sunt acei oameni care in ziua de azi afla de la doctorul lor ca mai au de trait un an, doi sau chiar mult mai putin deoarece boala lor este incurabila, cum ar fi cancerul de diferite tipuri si multe altele.
Ai aflat dar acum ce faci,…. cum pretuiesti timpul ramas?
Dupa ce iti revii, incepi sa te intrebi cam ce ai vrea sa faci in timpul ramas.
Dar oare ce e mai placut si mai frumos decat sa stii sa pretuiesti lucrurile marunte care iti fac ultimele clipe frumoase.
Sa te uiti cum rasare soarele, sa te joci cu pisica sau cu catelul fara sa te gandesti ca ai putea sa imprumuti un purice, sa iti vezi prietenii si sa stati alaturi, sa te joci cu copii tai si sa iti aduci aminte de copilarie,sa te uiti cum ploua si sa admiri picaturile de ploaie, sa iesi afara si sa alergi prin ploaie, sa te porti prosteste, sa razi de tine,sa faci balonase asa cum faceai cand erai mic,sa nu iti pese de ziua de maine si sa traiesti la maxim ziua de azi, sa iti vezi mama sau tatal si sa le spui cat de mult ii iubesti.
Sunt multe lucruri pe care ai vrea sa le faci atunci cand ti se spune “stii.. mai ai un an de trait” si chiar le poti face pe toate, deoarece atunci cand iti doresti ceva cu adevarat poti realiza fara dar sau poate.
Uneori uitam ceea ce ne face cu adevarat fericiti si linistiti sufleteste iar cand primim o asemenea veste ne aducem aminte ca nu neaparat lucrurile materiale ne dau fericirea si descoperim ca, lucrurile marunte adesea sunt cele care ne fac fericiti.
Iar cand sfarsitul se apropie iar tu ai profitat la maxim de ultimele clipe spunandu-le celor dragi cat de mult tii la ei, jucandu-te cu micile animalute din curte sau din apartament, ducandu-te intr-o excursie la care ai visat de multa vreme, ascultandu-ti copii si jucandu-te cu ei, stand alaturi de persoana iubita si de prietenii tai dragi vei putea incheia aceasta viata pamanteasca implinit si bucuros.
Vei putea spune “misiune incheiata” cu sufletul impacat.
De aceea mai bine ne-am gandi din timp, nu numai cand primim vesti proaste oare ce ne face cu adevarat fericiti si impliniti? Ce ne impiedica sa facem acele lucruri?
Poate ca, chiar noi suntem cei care ne punem bete in roate ca sa nu facem tocmai ceea ce ne-ar placea.
Tu ce faci iti pui bete in roate sau profiti la maxim de ziua de azi?

gabytza
08-February-2011, 12:36 AM
Copilul si urmele…

http://www.traiestezambind.ro/wp-content/uploads/2010/01/father2.jpgEra o vreme friguroasă de iarnă, ninsese mult, iar zăpada se aşternuse într-un strat gros de 30-40 de cm. Un bărbat de 35-40 de ani a ieşit din casă, îmbrăcat bine, şi totuşi destul de zgribulit. Cu un pas grăbit, dar sigur, se îndrepta spre bodega de peste drum. Cizmele lui se afundau adânc în zăpada, care acoperea drumul. Dar, la un moment dat, aude în spatele lui un strigăt de copil: „Iată, calc pe urmele tale!” Îşi întoarse privirea înapoi şi văzu drumul lăsat de paşii săi. Pe la mijlocul drumului băieţelul lui, de numai 6 anişori, se chinuia să-şi potrivească paşii pe urmele lăsate de tatăl său. Bărbatul a rămas încremenit, privindu-şi copilul. Pentru prima dată a înţeles responsabilitatea, care o avea ca tată. Copilul lui îl va urma în viaţă şi exemplul tatălui va modela caracterul copilului.

Lorelai
08-February-2011, 11:58 AM
Traia demult un om intelept.
El a aflat ca in tinutul unde traia el se afla un vultur intelept.
Vulturul era urias, batran de cand lumea si intelept, caci vazuse toate.
Si, cautand mai multa intelepciune, inteleptul nostru l-a cautat pe Vultursi l-a gasit .
L-a intrebat:
"-Vulture, intelept esti caci esti de cand lumea si multe le-ai vazut ridicandu-se si prabusindu-se, pe multi i-ai vazut nascuti si apoi murind i-ai pierdut. Caut intelepciune!”
Si vulturul a raspuns: “- Adevarat este, ce cauti?”
Inteleptul la inrebat:
”- Vulture, vreau sa vad cel mai frumos loc din lume si vreau sa-mi traiesc ultimii ani ai batranetii acolo.”
Atunci Vulturul i-a raspuns:”- Bine, asa i-ti voi face. Am sa te duc sa vezi cel mai frumos loc din lume!”
Si zicand acestea, Vulturul l-a luat in gheare si a inceput sa zboare. Si a vazut inteleptul din zbor cum trecea de tara lui. Si a vazut Roma unde statea coloseumul si palatul Caesarului, si a vazut Constantinopole cu toate minunatiile lui din aur, si a vazut Babilonul cu minunatiile lui, si a vazut Nilul si varsarea lui in delta cu milioane de paseri si vietuitoare, si multe minunatii a vazut zburand de incepuse a se intreba inteleptul:
“- Oare cum poate cineva sa se hotarasca unde este cel mai frumos loc din lume?”.
Si zburand Vulturul, au ajuns in desert. Si in desert erau niste stanci negre si acolo vulturul s-a asezat.
Cand vazu aceasta inteleptul s-a uitat in jur si nu a vazut nici apa, nici copac si nici vietuitoare cat cuprindea cu ochii. Si s-a intristat zicand:
“- De ce m-ai adus aici Vulture, oare nu mi-ai promis cel mai frumos loc din lume?”

Dar vulturul i-a zis:
“- Cum ti-am promis asa ti-am facut.
Cu adevarat acesta este cel mai frumos loc din lume. Aici te-ai nascut !”

Lorelai
08-February-2011, 12:01 PM
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli.
Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel: Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt.
Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre.
Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sari peste cutii inalte.
Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase.
Acestora toata lumea le dadea stelute aurii.
Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
" - Merita multimea asta de buline negre", isi spuneau omuletii unii altora.
" - Este clar ca nu e bun de nimic! "
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
" - Ca ea vreau sa fiu!", ii trecu prin minte lui Pancinello. " Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!"
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
" - Nu este mare lucru", ii raspunse ea. "In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli."
" - Pe Eli?"
" - Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier."
" - Dar de ce?"
" - Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
" - Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?", striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
" - Dar nu este drept!", isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire.
Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
" - Eu aici nu raman!", si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
" - Pancinello, tu esti?", se auzi un glas patrunzator. "Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!"
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
" - Stii cum ma cheama?", il intreba Pancinello.
" - Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…"
" - Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!"
" - Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!"
" - Chiar nu-ti pasa?"
" - Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!"
Pancinello incepu sa rada:
" - Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?"
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
" - Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
" - In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine", continua apoi Eli.
" - Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", raspunse Pancinello.
" - Stiu, mi-a povestit despre tine."
" - De ea de ce nu se prind etichetele?"
" - Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!"
" - Cum adica?"
" - Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?"
" - Pai, nu prea…"
" - Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine."
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
" - Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…

****************************************
Ma duc sa il vad pe Eli. Bulinele nu ma coboara...Stelutele nu ma inalta
Max Lucado

Lorelai
08-February-2011, 12:03 PM
Doi prieteni calatoreau impreuna. La un moment dat, in fata lor, pe drumul ce strabatea o padure, le aparu un urs mare si fioros.
Unul din ei repede s-a suit intr-un copac mai alaturat si s-a strans bine de crengile mai inalte ale acestuia.
Celalalt, vazand ca nu mai are ce face si ca ursul se pregatea de atac, a cazut la pamant si s-a prefacut mort.
A venit ursul la el, l-a mirosit peste tot. Dar cel de la pamant si-a tinut respiratia si a incercat cat se poate de bine sa para mort cu adevarat.
In curand ursul l-a lasat in pace si a plecat mormaind in padure.
Cand s-a vazut scapat de urs, cel din copac s-a coborat iute si luaindu-l peste picior pe prietenul intins la pamant l-a intrebat:
"- Hehehe, ce te-a intrebat ursul la ureche? Ce ti-a soptit?"
"-Mi-a dat un sfat", ii raspunse acesta, "Niciodata sa nu calatoresti cu un prieten care te paraseste in caz de pericol!"

maria49
08-February-2011, 12:09 PM
Miros a bebelus.

De cateva zile mirosul s-a lipit de mine. Am adormit cu gandul la el, mi-a lipsit senzatia de a-l tine in brate, m-a cuprins un dor frumos ca o liniste imensa.

E un inceput de om si continuarea a ceva magic. Isi plimba ochii mari prin camera, vede ingeri, imi strange degetul in pumnul micut incercand parca sa se agate de noul pe care inca nu l-a descifrat.

Are un dar pe care l-am pierdut cu totii undeva pe drum... darul de a descoperi lumea din jur fara sa o judece. Darul de a cunoaste fara sa-si faca pareri. Darul simplu de a fi, fara „de ce”-uri, fara „catre ce”-uri.

Este iubit fara sa i se ceara nimic in schimb si totusi, cand il tii in brate, cand ii simti capul lipit de inima ta speriata, cand iti lipesti buzele de capsorul curios, simti ca-ti daruieste mai multe decat orice om care a incercat intentionat sa-ti daruiasca.

E amestecul cel mai emotionant de minune si firesc.
http://bp1.blogger.com/_U7Bc51M0xHo/RwDe1e3agzI/AAAAAAAAAg4/aUSum9LNt-4/s400/micaminune.jpg

adi-gj
08-February-2011, 05:54 PM
Uimitor de adevarat... dar ma intreb pe cine a ucis de fapt mama?
Sau s-a ucis cumva propriiele vise, daruindu-si o mare durere care sa o insoteasca toata viata ei , aceea de a nu vedea la chip si a nu auzii risul si surisul puiului din ea.. o adevarat pedeapsa si un real canon. dar cite mame se gindesc la el? In afara de propria durere , de ce sa accepte si durerea lumii /
surda si muta care o onsoteste zilnic si clipa de clipa. pentru brindusa cu ceasurile nenascutului.
Multumesc inca o data.

adi-gj
08-February-2011, 10:27 PM
Azi ca intotdeauna a plecat din casa care ii ducea si tristetile si bucuriile de mina , cu ai lui .COPII ERAU PE ACOLO , UNII PE BATATURA SI UNII LA SCOALA CE SE VEDEA PE DEALUL DIN FATA CASEI.. MASINA NU A VENIT AZI ASA CA A LUAT-O USOR LA PAS INSPRE SECTORUL LOR , CARE SE VEDEA MAI JOS , ADICA DOAR TURLA DE AERAJ , DE DEASUPRA ORASULUI CE ARATA CA ACOLO SE SCOT CARBUNI , CA ACOLO SE TRAIESTE DIN LOPATA SI DIN TIRNACOP SI DIN OASE RUPTE .SUB GREUTATEA SECTIUNILOR MOBILE SI A ARMATURII DE PLASA , TRASA PE PICIOR LEGAT CU CHINGA PRIN GALERIILE STRIMTE SPRE LOCUL LOR DE TAINA , CUIBUL LOR DE VIATA SI DE MOARTE.. LOCUL UNDE UMIDITATEA ADUCEA PERFID MIROS DE GAZ GRIZU SI AMEETEA MAI REPEDE DECIT O PRIZA BUNA DE TUICA ARSA DE DOUA ORI. LA ABATAJ ACOLO UNDE SI SOBOLANII SINT TOVARASI BUNI CU TINE , OMUL.SOBOLANII ACESTIA , CARE AU FRATERNIZAT CU MINERII , CE-I HARANESC , AICI DACA NU TII MINCAREA SUS , BINE PUSA SUB GRINDA DE ABATAJ , NU O MAI GASESTI , O IMPARTI CU EI , CU PAZITORII VIETII TALE . CARE II VEZI TRECIND IN GOANA SI ASTA ESTE SEMNALUL CA TREBUIE SA PLECI DUPA EI , CA ALTFEL NU STII DACA MAI VEZI SOARELE. Mergea agale pe drumul ce coboara spre sector. pe drum se intersecteaza cu altii ca el. Oameni fara frica mortii , ce o duc cu ei constient zilnic , ca azi esti si mine nu , ca azi ai lampas aprins si mine luminarea -ti arde ma iabitir decit gazul din lampas. Constienti ca fara munca lor de ocnas subpamintean in lumina oarba a abatajului , nu ar merge o alta ramura mare a tarii , nu ar merge siderurgia si altele care sau de care depind bunastarea si a lor si a tarii asteia , care le lasa doar atit , alegerea de a cobori sau nu in subteran,. Adica acolo jos sub munte , cu o colivie care dispare incet in gaura de un km adincime si care de multe ori a ridicat doar trupuri fara vlaga insotite de coasa mortii cu care sa semnat contract de viata la prima intrare aici .Face asta de multi ani . a trecut de multe ori prin momente deosebite aici.. incendii si inundatii , curgeri de borghis si valuri de gaz... povesteau batrinii despre omul faclie, despre acel om umbra care inainte mergea cu un sac ud pe el si cu o fclie inainte sa intre altii ijn mina si daca nu exploda sau ardea mina intrau si altii . dar pericolul era permanent... ei minerii care mai de mult scoteau carbunele cu trocul si cu vagonetii terasi de caii orbi acum il scoteau cu sectiuni moderne si cu abataje cu cratere , adica un fel de trolii cu lopata mecanica si cu lanturi care de multe ori din neatentie mai prindeau cite o unealta sau un om , acolo intre bratele ei mecanice si-l lasau ciung sau mort , depinde cum avea contractul cu cea cu coasa...
MERGIND AUDE CUM INCEPE SA SUNE SIRENA... ACEA SIRENA CARE A ANUNTAT MULTE NECAZURI , DAR SI MULTE BUCURII. Inima-i tresare , asculta sunetul lung si ianlt care razbate valea asta a plingerii sa vada cit si sa priceapa daca este vre-un pericol in glasul ei...Pasii se maresc fara sa vrea , sirena are acest efect asupra lui , mereu cind o aude tresare si mareste pasii instantaneu.. aici si blocurile aparute ca din senin in alte vremi au culoarea neagra si apa aceasta tot neagra a inceput sa fie , de la carbunele ce se spala , omorind pestii din ea si lasind-o asa ca o zmoala curgatoare dar mai iute si cu culori de curcubeu peste pietrele itite ici si colo din vad. se saluta cu toti si toti au acea morga a fricii stapinite , acea intrebare nerostita pe buze , acel oare cum o fi azi?
alungata doar de simtul datoriei si de intrecerea asta prosteasca pentru bani..apoi sala asta , cu vestiare si lampase , verificate zilnic inainte de a intra jos .. jos acolo in lumea lor , in lumea cunoscuta doar de ei , truditorii din adincuri , care aud cum geme muntele de deasupra si mai string putin presa si mai rid putin pe seama celui nou venit ieri , care si azi a ranas fara mincarea lui , ca nu a invata sa o puna sus .. si se uita chioruis la ortaci lui care au minacre intacta , si ei se fac ca nu vad doar asa ca sa-l invete ca aici asta este , trebuie sa fii tu insuti si raspunzator , daca ai semnat cu mina...dar pina la urma ii dau si lui din portia lor atit cit pot si in asa fel incit sa fie fiecare om indestulat , aici fiind ca fratii , in viata si in moarte .. adica unici si mereu uniti de pacatosul asta de carbune ...pusca si trag cot al cot unul linga altuil fara odihna si fara alte ginduri decit spre cei aflati afara , care-i asteapta si care de cele mai multe ori stau cu inima mai mica si mai impietrita de frica zilnica sa nu se intimple ceva chiar cu el sau cu tata sau cu fratele sau cu...
fiecare om este important si mina asta -i invata, sa se respecte si sa conlucreze ca o masinarie bine unsa...ginduri si ginduri si durere si sudoaresi efort zilnic , mereu si mereu si azi si mine si intotdeauna cit o mai fi mineritul acesta de subteran facut cu atitea eforturi si cu atitea sacrificii uname si materiale...
daca la o casa in vale nu este un miner la a doua gasesti trei , asa ca aici de generatii de cind se stiu tot scot la carbunele asta.si frica le-a intrat in singe si-i ca apa pe care o beau si-i ca umbra lor ce-i insoteste permanet . iar la iesire din adinc , bucuria revederii soarelui si a steleleor si a lumii se transforma in camaraderie curata si in fratie si respect pentru cel de linga tine , pentru fratele tau in care poti avea incredere azi si mine si poimine.iar acasa cind ajung , este normal sa fie si tata , si sot si iubit si cel ce spune Nu , si cel ce spune Da SI CEL CE DA SI CEL CE IA SI CIVINTUL SAU ESTE SFINT... asa ca in fiecare familie de om normal. ei sint acei mici sori care se rup de fiecare data cind coboara cu colivia in adinc si lucesc mereu si mereu prin ceea ce scot si cee ce fac acolo... si pentru asta in fata lor JOS PALARIA.

gabytza
09-February-2011, 01:05 AM
Băieţelul şi baloanele…

http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcSbBpxQyFWe76GLDu6oKPkhbtluQ7juN rw0Ih59-egh_XFZSglsUn băieţel de culoare a văzut un vânzător de baloane la un colţ de stradă. Ochii lui străluceau în timp ce se uita lung la baloanele colorate diferit – rosu, albastru, alb, negru, galben…..
Bătranul vânzator l-a văzut pe baiat că ezită, apoi luându-şi inima în dinţi acesta s-a apropiat.
“Spuneţi-mi domnule,” a zis băiatul, “Baloanele negre pot să zboare la fel de sus ca celelalte?”
Bătrânul a simţit cum o lacrimă îi umezeşte ochii. L-a ridicat pe băiat, l-a aşezat pe genunchi şi i-a spus, “Priveşte.”
A dat drumul la toate baloanele. Acestea au început să urce tot mai sus până când au dispărut.
“Ai văzut asta?” l-a întrebat vânzătorul de baloane.
“Da,” a spus băiatul.
“Au zburat baloanele negre la fel de sus ca şi celelalte?”
“Da, domnule, au zburat.”
“Vezi tu băiete, baloanele sunt ca şi oamenii. Cel mai important lucru nu este culoarea, sau cum arată pe-afară. Nu, lucrul cel mai important este cum eşti pe dinăuntru.”
“Ceea ce contează în viaţă este CUM EŞTI PE DINĂUNTRU”

gabytza
09-February-2011, 01:09 AM
multumim adi pt povestea ta adevarata, multumim pt faptul ca ne aduci aminte de realitatile vietii... JOS PALARIA !

vasi
09-February-2011, 11:30 AM
Raspuns la postarea 2074
Draga Adi, numai un om care a trait, a vazut si simtit asa ceva pe propria-i piele, poate sa redea acest tablou cu o asemenea incarcatura sufleteasca.
Sincere felicitari pentru postarea ta, plina de continut.Si eu am avut ocazia sa lucrez cu mineri, dar in constructii-erau pirotehnisti- unii dintre ei fosti disponibilizati din mina si spun cu mana pe suflet ca am toata admiratia si respectul fata de ei. Rar poti vedea o grupare de muncitori atat de uniti, disciplinati si care sa stie exact ceea ce au de facut si sa si faca, chiar daca salariile erau asa cum erau. Le-a ramas in sange disciplina si unitatea de grup din mina. Cu o asemenea grupare de muncitori poti face minuni, insa cu o conditie, sa nu-i umilesti si sa -i respecti asa cum o fac si ei la randul lor.
Acest articol al tau ar fi bine sa-l trimiti guvernantilor si parlamentarilor, ca sa iteleaga si ei o particica din viata reala. Mineritul, respectiv minerii au fost jumuliti ca o gaina, facandu-si loc arbitrariul, abuzul si furtul fara limite, ca de altfel ca si la CFR si nu numai.
Dar nu, te rog sa ma ierti pentruca te-am sfatuit gresit. Ei au incetat de mult sa mai fie oameni si sa reprezinte cetatenii acestei tari.
Cu mult drag
vasi

Lorelai
09-February-2011, 12:38 PM
UN VIERME MIC


E noapte… La masa, plecat peste hartie,

Cu abecedaru-n fata, sta un copil si scrie…

Dar, langa el, vicleana, in luciul filei roze,

Zambeste o soparla din cartea lui cu poze!

Acum, gandind, copilu-si pune creionul intre dinti:

- Soparlele-s frumoase si repezi si cuminti!

Usor el da o foaie si alta si-nca una,

Apare papagalul, paunul si pauna…

Si un cocos cum scurma, hranind o gainusa,

Si un… dar stai, afara, cine-a scancit la usa?

Baiatul sta si-asculta; e un glas sau e o parere…?

Se duce-n prag si striga:

- E cineva?... Tacere… Ba nu e, un glas subtire:

- Auzi? Mi-e frig, inghet, copile deschide, sunt un sarman drumet!

- Dar cine esti? Mi-e frica! Sunt mic; sa-ntreb pe tata…

- Nu, nu-ntreba, deschide, ca ploua cu galeata…

Si apoi, stiu basme multe si ghicitori… un sac…

- Dar cine esti?

- Un vierme.

- O, dar viermii nu prea-mi plac!

- Dar eu sunt mic, o scama; si abia ma vezi cand eu ma fac covrig,

- Hai, trage zavorul ca mi-e frig!

Si i-a deschis baiatul.

- Noroc si seara buna!

- Noroc! Dar unde-i ploaia?

- A stat… Nu vezi ca-i luna!

Si viermele, in hohot, icni in ras pe prag;

- Dar stai, nu-nchide usa, caci dupa mine trag

Un vechi si bun prieten, un soricel, din pod.

- Sunt eu! Dar unde-i cartea? Ia da-mi-o sa ti-o rod…

Si apoi sa dam fuga pe mese si prin grinde, sa facem mii de pozne…

Dar stai, ma rog, nu-nchide, ca trag si eu cu coada o bufnita flamanda.

- O bufnita? Mi-e frica!

- O, dar bufnita e blanda.

- Sunt bufnita, priveste-n ochii mei rotunzi!

De-acum sa umbli noaptea, iar ziua sa te-ascunzi!

Sa te feresti de tata si de mama; si de acum nu-ti fie frica…

Deschide bine usa, ca vine-o vulpe mica…

- Eu… ma cunosti din basme si cred ca ma iubesti…

- Eu stiu, insa, ca vulpea… strica!

- Ce…! Glume, povesti. Dac-ai s-asculti de mine am sa te-nvat sa furi…

- Sa fur?! Dar e pacat!

- N-ai teama! Nu scrie in Scripturi, ca apele furate

Mai dulci sunt, mai curate…

Si-acum, deschide bine usa-n laturi, ca vine,

Vine iute o zana fara seaman…

Zambind sa-i iesi in cale, slavite-i caracatiti!

- Nu, n-o primesc, afara… dar, prea tarziu,

Caci vulpea cea sireata si sarpele mladiu

Dau usa la perete… si sute de ventuze

Se prind in rotocoale, pe umeri, peste buze…

- Vai, ce rece-mbratisare! Cum mi se frange trupul!...

- Asaaa… sunt deznadejdea!

Acum apare lupul!...

El pe chenarul usii cu ochii de foc se-arata,

E lupul ce ranjeste!

- Vinooo…! Tata!

Ca trasnetul loveste o flacara pe lup

Si umedele brate de pe copil se rup.

- Tu dormi?! Imi zice tata… si lectia n-ai scris!

- O, ce bine-i langa tata! Ce bine c-a fost vis!

“Minciuna nu-i o crima!”, iti spune lumea-ndata,

“E un vierme mic ce trece si floare-ai tot curata!

Un vierme nu-i ca roua!

Intaia ta minciuna aduce pe a doua;

Intai e o veriga, apoi un lant – robia –

Si-apoi atrage lenea; si lenea lacomia…

Apare bautura, desfraul, furtisagul…

Apoi, cand deznadejdea paseste-n graba pragul,

Te-nvata sa-ti curmi viata si sa sfarsesti cu crima.

Cine a tras zavorul? Doar o minciuna… prima

Lorelai
09-February-2011, 01:02 PM
Printesa


A fost odata un rege care avea o fiica desteapta foc si foarte frumoasa. Printesa suferea însa de o boala misterioasa. Pe masura ce crestea, mâinile si picioarele-i slabeau, în timp ce auzul si vazul i se împutinau. Multime de doctori încercasera s-o vindece, dar în zadar.
Într-o zi, la curte sosi un batrân despre care se spunea ca ar cunoaste secretul vietii. Toti curtenii se grabira sa-l roage sa vina în ajutorul printesei bolnave.
Batrânul îi dadu copilei un cosulet de nuiele cu capac, si-i spuse: "Ia-l si ai grija de el. Te va vindeca."
Nerabdatoare si plina de bucurie, printesa deschise capacul, dar ceea ce vazu o umplu de uimire si de tristete. În cosulet, zacea un copil, doborât de boala, si mai nenorocit si mai suferind decât ea.
Printesa îsi lasa sufletul cuprins de compatimire si, în ciuda durerilor, lua copilul în brate si începu sa-l îngrijeasca. Trecura luni, iar printesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hranea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea noptile, îi vorbea cu duiosie, chiar daca toate acestea îi pricinuiau o mare suferinta si oboseala.
La aproape sapte ani dupa acestea, se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineata, copilul începu sa zâmbeasca si sa mearga. Printesa îl lua în brate si începu sa danseze râzând si cântând, usoara si nespus de frumoasa cum nu mai fusese de multa vreme. Fara sa-si dea seama se vindecase si ea.

janina
09-February-2011, 05:57 PM
Va multumesc ca existati si va ganditi si la ceilalti ! Aveti caractere deosebite, sensibilitate si iubire si multumesc lui Dumnezeu ca v-am intalnit ! Va imbratisez cu sufletul si va doresc sa sporiti in har si ganduri bune ! Felicitari ! Cu recunostinta, Janina!

adn
09-February-2011, 07:03 PM
MARIONETA

http://illuzia.net/ro/videos/clips/puppet



FILM

http://illuzia.net/ro/videos/clips/film

maria0526
09-February-2011, 07:09 PM
http://www.youtube.com/watch?v=4GzczjPXj-E

maria0526
09-February-2011, 07:10 PM
http://www.youtube.com/watch?v=E9STZnjlXXo

maria0526
09-February-2011, 07:11 PM
http://www.youtube.com/watch?v=HFwcdNvlB6Y

maria49
09-February-2011, 07:32 PM
http://www.youtube.com/watch?v=s4rbc3UaXLo&feature=player_detailpage
http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=Q4027l_BsDE

maria0526
10-February-2011, 01:00 AM
Bunica - de Barbu Stefanescu Delavrancea


O vaz, ca prin vis. O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos. Cum daschidea poarta, ii saream inainte. Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.

Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san. Si totdauna sanul ei era plin. Ii sarutam mana. Ea-mi da parul in sus si ma saruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii. Ea isi infigea furca cu caierul de in in brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si lasam alene capul in poala ei. Fusul imi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.

- Ei, ce mai vrei? imi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila in crestetul capului.
- Sa spui...Si niciodata nu ispravea basmul. Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o intrebam cate ceva; ea incepea sa spuie, si eu visam inainte.
- A fost odata un imparat mare, mare...
- Cat de mare?
- Mare de tot. si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. si ii parea rau, ii parea rau ca nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?

- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau. Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat in doua si ma saruta in crestetul capului. Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... intr-o zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. si era mic, mic de tot...

- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...

- Era mic, da' nu asa mic de tot. si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi meri in gradina, unul langa altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si cand infloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri infrunzesc, infloresc, se scutura si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si imparatul alerga in gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere incetinica imi racorea fruntea... norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii. Ea spunea, spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.
- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si imparatul a taiat toti pomii de jur imprejur. si merii infloreau in fitece saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. intr-o zi veni la imparat o baba batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de mica...

- Ca mosu de mica?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...

- Asa mica de tot nu era. si zise imparatului: "Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zana Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plangerii, intr-o campie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca indata ce te-or simti florile, incep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, in buruiana pucioasa or in floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca"...
- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei? Tresaream.
- A, nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zana Florilor...Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cadeau incarcate de lene, de somn, de multumire. si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care curge incet, incetinel, incetisor... Si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar-sfar pe la urechi, ca un bondar, ca acele cantece din burienile in care adormisem de atatea ori.

- Si imparatul a incalecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... inganam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Pana a dat de o padure mare si intunecoasa...
- ... intunecoasa...
- ... de nu se vedea prin ea. si acolo si-a legat calul d-un stejar batran, s-a pus dasagele capatai si a inchis ochii ca sa se odihneasca. si... pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. si... cum ii aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul adormi, si dormi, si dormi...

Cand m-am dasteptat, bunica ispravise caierul. Dar basmul? Cu capul in poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm intreg. Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei.

maria0526
10-February-2011, 01:01 AM
Bunicul -de Barbu Stefanescu Delavrancea


Se scutura din salcami o ploaie de miresme. Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile

scuturate de adiere. Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprincenele, mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si

mangaietori. Cine tranti poarta?

- Credeam ca s-a umflat vantul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului! Un baietan s-o fetita, rosii si bucalai, sarutara manele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batranul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos. Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!... Si zambi pe sub mustati, si-i privi cu atata dragoste, ca ochii lui era numai lumina si binecuvantare.

- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cand se duc?
- in tara cocorilor.
- in tara cocorilor?
- Da.
- Dar randunelile un'se duc cand se duc?
- in tara randunelilor.
- in tara randunelilor?
- Da.

- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... ha... ha... poi ce fel... si mie? Fata se intrista. Batranul o mangaie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu. Ce fericiti sunt!

Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"... O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa.

Copii tacura din ras si bunicul din cantec. E muma lor si fata lui. Cum il vazu, incepu:

- I... tata, si d-ta... iar ii razgai... o sa ti sa suie in cap... Bunicul ridica mana in sus, aducand destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...Femeia intra in casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta in crestetul capului si pe unul, si pe altul. Si iar incepu rasul, si jocul, si cantecul.

Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie. Din vorba in vorba, copiii se facura stapani pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- si asta, a mea! La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca, zicandu-le:
- Pe in doua. Si copii o si daspicara, cam repede, ca batranul stranse din ochi.

- Jumatate mie.
- Si jumatate mie. Si dupa ce o impartira frateste, incepu lauda. Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga. Fata:
- Ba a mea e mai lunga! Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga. Pe bunic il trecura lacramile, dar tacu si-i impaca zicandu-le:

- Amandoua sunt deopotriva.
- s-a mea, s-a ei!
- s-a mea, s-a lui! La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba! Bunicul zambi.

- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde! Bunicul abia se tinea de ras.

- Ba a mea!
- Ba a mea! Si baiatul, infuriindu-se, trase o palma in partea fetei. Fata tipa, sari de pe genuchiul batranului, se repezi si trase o palma in partea baiatului. Baiatul, cu lacramile in ochi, saruta partea lui, si fata, suspinand pe a ei. Mama lor iesi pe use si intreba restit:
- Ce e asta, vermi neadormiti! Obrajii bunicului erau rosii si calzi. si surazand fericit, raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!

gabytza
10-February-2011, 01:50 AM
Evolutie (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/05/evolutie.html)



In prima zi de scoala, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul. Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.

Spuse: "Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?"

Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.

"Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta?" am intrebat.

"Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii", raspunse ea zambind.

"Hai sa lasam gluma", am reluat.

Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.

"Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul", imi spuse.

Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc. Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a timpului " confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.

De-a lungul anului, Rose a devenit " mascota " campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.

La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei. A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:

"Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu."

Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:

"Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam. Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes. Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama. E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani. Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88. Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut. Numai cei care au regrete se tem de moarte."

Si-a incheiat discursul cantand cu avant "Trandafirul ". Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.

Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani. La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn. Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii. Aceste randuri au fost compuse in memoria lui Rose.

SI NU UITA: nu poti alege sa imbatranesti sau nu; dar poti alege sa evoluezi.

maria49
10-February-2011, 11:30 AM
DUŞMANI DEVENIŢI PRIETENI
Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe duşmanii lui.
Proverbe 16.7
Trebuie să iau seama ca Domnul să poată încuviinţa căile mele. Chiar aşa, voi avea vrăjmaşi, şi poate cu atât mai mulţi cu cât mă voi sili să fac ce este bine. Dar ce făgăduinţă! Dumnezeu îşi va scoate lauda chiar din mânia omului, şi o va potoli atâta de bine, încât nu mă va mai supăra!
El poate sili pe un vrăjmaş să nu-mi mai facă rău, chiar dacă ar fi hotărât să nu-mi dea pace. Aşa a fost când Laban, urmărind pe Iacov, nu îndrăznea nici să-l atingă (Gen. 31.22). Sau El va potoli furia unui vrăjmaş, schimbând-o în prietenie, cum s-a întâmplat când Esau a ieşit înaintea lui Iacov pentru a-1 îmbrăţişa frăţeşte, atunci când el se temea că va fi lovit cu sabia, împreună cu familia lui. Domnul mai poate aduce la pocăinţă pe un împotrivitor furios, făcând din el un frate în Cristos şi un tovarăş de lucru pentru El, cum a făcut cu Saul din Tars. Oh! să binevoiască El să lucreze aşa, de câte ori apare un duh de prigoană!
Ferice de omul ai cărui vrăjmaşi ajung ca leii pentru Daniel în groapa unde a fost aruncat: paşnici şi ţinându-i tovărăşie. Când, în sfârşit, va veni moartea, ultimul meu inamic, rog pe Domnul să mă găsească în pace; dar prima mea grijă să fie, să fiu plăcut Domnului. El să-mi dea credinţa şi sfinţenia, lucruri în care Cel Prea înalt găseşte plăcere.

adn
10-February-2011, 09:16 PM
ORASUL CU MINUNI - de Magda Isanos


(Fragmente dintr-o lucrare neterminatã.
Subiect: întâmplãri si personaje dintr-un oras unde copiii erau fericiti, pentru cã un om trist îi iubea mai mult decât orice.)

...Când gospodinele treceau spre piatã, d-ra Vanda stãtea de acuma în fata tejghelei, ocupatã sã ajusteze o rochitã sau sã picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dãdeau vesele bunã dimineata si fata rãspundea, iar dacã se simtea veselã din vreo pricinã oarecare amândoi obrajii sãi fãceau douã gropite când ea surâdea si fiecare se simtea atunci multumit privind-o.

Toatã lumea din orasul acela o iubea pe d-ra Vanda. Ea se purta cu micii sãi cumpãrãtori întocmai ca o zânã bunã, îi ridica de subtiori pânã la rafturile de sus ca ei sã-si aleagã pãpusa, fetitelor le îndrepta motul din pãr, bãietilor (care veneau sã cumpere paiate si maimutoi), le aranja mai bine reverul hãinutei "marinar" si pentru fiecare din clientii ei avea buzunarele rochiei pline cu bomboane, piscoturi si fructe zaharisite. Si-n orasul acela erau copii multi si se cumpãrau mereu pãpusi.

Însã nimenea nu bãnuia cã se petrece în micul atelier al d-rei Vanda un lucru grozav. Atât de mãiestrite ieseau pãpusile din mâna cea subtire si albã a fetei, cã sufletele copiilor mici, morti de curând, crezându-le trupuri vii, intrau în pãpusile de pâslã si portelan si rãmâneau întemnitate acolo.


Adeseori seara, când d-ra Vanda lucra de zor lângã lampã, un murmur ciudat, un suspin usor înfiora aerul si ea ridica o clipã ochii si asculta speriatã, dar îndatã se linistea zicându-si cã i s-a nãzãrit si totusi, fãrã voia ei, d-ra Vanda se gândea cã prea sunt mari si rugãtori ochii cei neînsufletiti ai pãpusilor, prea o urmãresc aceste priviri dureroase ce parcã ar vrea sã plângã si nu pot.

Însã de unde sã-i vinã-n minte d-rei Vanda cã zeci de suflete de copii stau închise-n trupusoarele de portelan si pâslã, cã sufletele acestea sunt vii si simtitoare si cã sufãr de-a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte si plâng de durere cã s-au prins în aceste capcane frumoase.

Cine ar fi crezut cã luminosul, coloratul atelier de pãpusi e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc?

Fãrã îndoialã cã nimeni, d-ra Vanda râdea fãcând gropite în obraji, ridica de subtiori clientii mãrunti care priveau pe rând ochii mari si stranii din rafturi excalmând: "Pe-aceasta, pe-aceasta - si soarele lumina coltul acela tihnit si pãrea cã râde la fiecare petec colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu si mai ales în pãrul frumoasei vânzãtoare.

Un domn foarte zvelt si tânãr care locuia în casa de vizavi de o sãptãmânã, de când se mutase acolo, nu mai pãrãsea fereastra dinspre stradã; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid si atât de visãtor parcã n-ar fi trãit pe lumea aceasta. Într-o dimineatã, când d-ra Vanda se asezase abia dupã tejghea, el veni cu fata toatã surâzãtoare si ceru o pãpusã: "Pentru o nepoticã de-a mea", adãugã grãbit, desi d-ra Vanda, fãcând drãgãlasele sale gropite în amândoi obrajii, îl poftea sã-si aleagã una fãrã cea mai micã umbrã de îndoialã cã scopul sãu ar fi altul decât acela de-a cumpãra o pãpusã.

Tânãrul trecu dupã tejghea, dar nu învrednici cu nici o privire minunatele pãpusi, pe care ea, binevoitoare, le arãta, cu toate acestea el spunea mereu: "Da!" si clãtina plin de voie bunã capul la fiecare vorbã a d-rei Vanda, privind-o atât de mult si fierbinte în ochi, încât fata se fãcuse mai trandafirie decât pãpusile ei si nu stia ce sã spunã.

Atunci, ciudatul cumpãrãtor tresãri ca trezit din somn si - peste mãsurã de grãbit - alese la întâmplare o pãpusã. Dar când d-ra Vanda îi întinse pachetul alb dreptunghiular, el, ca si cum nici nu l-ar fi vãzut, cuprinse în palme capul fetei si vorbi cu glas soptitor si parcã trist: "Te iubesc, d-ra Vanda, te iubesc".

Din ziua aceea vânzãtoarea de pãpusi fu si mai frumoasã, gropitele din obrajii sãi rãsãreau mereu si diminetile ea cânta cu o voce puternicã si clarã, care fãcea pe trecãtori sã întoarcã totdeauna capul si sã surâdã, fiindcã toti stiau în oras cã d-ra Vanda se logodise cu-n tânãr, strãin ce-i drept, însã pare-se foarte de treabã si bogat.

Mai erau vreo câteva zile pânã la nuntã, era seara târziu si, ca de obicei, logodnica cea fericitã lucra lângã lampã. Cu o pensulã subtire, ea desena arcul unei guri de pãpusã; deodatã se auzi un fosnet în spatele ei si niste zgomote usoare. Speriatã, d-ra Vanda se ridicã si privi împrejurul ei.

Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, pãpusile înviate ca prin minune sãreau tinându-si cu gratie rochitele cu o mânã, sãreau cu râsete mici rãutãcioase, veneau lângã d-ra Vanda si se agãtau de fustele ei, vorbind toate deodatã, cerându-i parcã socotealã, si d-ra Vanda îsi acoperi cu amândouã mâinile ochii si, strigând, alergã pânã în stradã.

Ce credeti? Când au venit vecinii, pãpusile viclene erau la locul lor si nimeni n-a vrut sã creadã povestirea caraghioasã a fetei.

D-ra Vanda fu dusã la spital si, Doamne, ea e atât de blândã, toti o iubesc acolo, cãci toatã ziua stã nemiscatã, tãcutã, ferindu-se sã clipeascã mãcar si numai când Alec a rugat-o, plângând, sã spunã ce-i cu dânsa, ea a surâs, fãcând pentru ultima oarã drãgãlasele ei gropite si a zis punându-si degetul pe buze: "Te înseli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o pãpusã".

http://www.isanos.ro/ro/magdaisanos/proza.html

adn
11-February-2011, 01:39 AM
Bârfeştii - (din revista "ETHOS")



Unde se află satul Bârfeşti? Nu-l găsim pe nici o hartă. Bârfeşti este pretutindeni. Însă nu este nici o fală să fii din Bârfeşti.”

Pastorul Horia era un om foarte activ. Predica Cuvântul lui Dumnezeu clar şi cu putere, vizita oameni şi se interesa de problemele lor. O vizita şi pe tânăra doamna Morega, care fusese părăsită de soţul ei şi se zbătea singura cu băieţelul ei de 7 am, căutând să înainteze cu curaj în faţă. Ea trecea drept deosebit de calmă, însă în spatele acestei măşti bătea o inimă frântă. Pastorul era conştient că îi va veni foarte greu să-i câştige încrederea. Dorea să o încurajeze să caute din nou părtăşia cu alţi credincioşi, fiindcă odată frecventase în mod regulat orele biblice ale comunităţii.

Cât de mult se bucură pastorul când, într-o zi, doamna Morega începu sa vorbească deschis. Motivul pentru care nu mai venea la biserică îl - rezumase cu cuvintele. "Am terminat-o definitiv şi cu Dumnezeu şi cu oamenii!"

"De ce-aţi terminat-o cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni?" o iscodi pastorul. Cum de-L faceţi răspunzător pe Dumnezeu şi pe oameni pentru ceea ce s-a întâmplat?"

Doamna Morega rămase pe gânduri şi recunoscu că pastorul avea dreptate. Ce aveau de-a face Dumnezeu şi ceilalţi cu purtarea soţului ei? Nimic! Tânăra doamnă află astfel din nou calea spre biserică. Nu de azi pe mâine. Era nevoie de timp, însă ea a revenit datorită strădaniilor lui Horia. De asemenea, soţia pastorului o încurajase în permanenţă.

În acelaşi timp însă, într-un mod neobservat de pastor, în satul Bârfeşti se punea altceva la cale. Horia a aflat despre acest lucru abia când, cu ocazia unei vizite, i-a atras atenţia prezbiterul Radu. După câteva banale replici politicoase, Radu îi deconspiră: "Cât priveşte chestia cu doamna Morega, ar trebui...”

"Cum? Care chestie?" Întrebă Horia fără să aibă cea mai mică idee. "Ea vine iarăşi la biserică şi mă bucură foarte mult lucrul acesta."

"Ar putea fi văzute şi astfel lucrurile” gândi Radu şi-şi dădu seama că trebuia să fie mai explicit. Astfel că îi spuse clar că în sat se vorbeşte despre el şi că lumea e convinsă ca între el şi doamna Morega este ceva.

Pastorul căzu parcă din nori şi roşi tot. „Uite-l că se ruşinează” gândi Radu. "Deci am făcut bine că i-am spus".

Însă greşea foarte mult prin asta. Cu pastorul Horia se întâmpla cu totul altceva. El vedea dintr-o dată comunitatea şi slujirea lui din cadrul ei într-o cu totul alta lumină. Predicarea şi acţiunile sale de până acum păreau să fi fost zadarnice. Într-adevăr, nu se aşteptase la imnuri de slavă şi cununi de lauri - nici măcar în vis... Însă în nici un caz la suspiciuni, defăimări şi discuţii rele cu privire la ceva ce făcea parte din lucrarea sa.

Iar faptul că toate astea erau prezentate de cineva care făcea parte din cercul bătrânilor bisericii, i se părea dezgustător şi de-a dreptul revoltător. Acesta era şi motivul care-l determina să roşească şi să părăsească profund mâhnit locuinţa lui Radu.

Acasă îi povesti soţiei învinuirile care îi fuseseră aduse la cunoştinţă. Ea fu la fel de speriată şi de zguduită ca şi el Apoi o informă şi pe doamna Morega foarte deschis şi sincer cu privire la bârfele care circulau în sat:

"Am ştiut toate astea", îi răspunse ea. "Îi cunosc pe cei din Bârfeşti de mai mult timp decât dumneavoastră!"

"Ce să fac? Să vă conving să nu mai veniţi la biserică?" Întrebă pastorul. Doamna Morega scutură din cap. "Nu are nici un rost fiindcă tot nu vă vor crede: Indiferent ce le veţi spune - ei vor vedea în toate o confirmare a presupunerilor lor." Apoi adăugă cu duritate: "Ei nu dau crezare decât propriei lor răutăţi".

Pastorul Horia trecea printr-o probă de foc. Pe de o parte nu voia să renunţe; pe de alta nu vedea nici o cale de ieşire din această situaţie. Ca întotdeauna, cei din Bârfeşti nu vor crede adevărul. Cel puţin majoritatea lor, altfel prezbiterul Radu n-ar fi spus-o în felul acesta.

Locuitorii din Bârfeşti nu procedau însă numai cu pastorul Horia astfel. Ei îşi provocau şi îşi provoacă aceleaşi răni şi unii altora: Se lovesc adânc şi dureros. Iar asta fără tradiţionalele arme distrugătoare pur şi simplu cu limba, cu otrava ei.

Acest lucru nu se observă la prima vedere la aceşti oameni. Cei din Bârfeşti sunt cu toţii nişte cetăţeni bine îmbrăcaţi, locuiesc în case dichisite şi curate, sunt politicoşi şi îşi caută extrem de grijulii cuvintele. Bineînţeles că ei merg la serviciul divin de fiecare duminică - cel puţin aceia dintre ei care mai pun preţ pe asta - şi cântă cu o expresie plină de încântare: "Doamne, toate-Ţi aparţin/Trup şi suflet, duh şi minte...".

Numai la limbă nu se gândesc ei când cântă astfel. Pastorul Horia a plecat din Bârfeşti. Cu puţin timp înainte de asta i-a spus prezbiterului Radu cum stau într-adevăr lucrurile. L-a văzut zâmbind pe Radu. Era oare un zâmbet plin de înţelegere?

Pastorului i s-au deschis dintr-o dată ochii: Nu i se mai putea ascunde nimic. Ştia că era un zâmbet al compătimirii şi milei, care voia parcă să spună: "Ne-ai putea spune multe!"

Înţelesese limpede că întregul Bârfeşti ar fi zâmbit cu timpul la fel. De aceea a plecat. Locuitorii au rămas între ei şi au continuat să răspândească zvonuri răutăcioase. Această povestire este adevărată. Ea s-a întâmplat şi se întâmplă mereu.

Unde se află Bârfeşti? Nu-l găsim pe nici o hartă. Bârfeşti este pretutindeni. Însă nu este nici o fală să fii din Bârfeşti. Nici în faţa oamenilor şi cu atât mai puţin înaintea lui Dumnezeu!

E. Scheible

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Articole/Barfestii.html

adn
11-February-2011, 10:27 AM
Cadoul

O fetiţă avea o păpuşă frumoasă la care ţinea foarte mult. Îi plăcea să stea cu ea de vorbă şi o scotea adesea la plimbare.

Într-o zi fetiţa îşi puse păpuşa în cărucior şi ieşi cu ea în stradă. Deodată apăru în cale o altă fetiţă cu o păpuşă de cârpă în braţe. Purta o rochiţă veche şi spălăcită şi avea o înfăţişare sărăcăcioasă. Prima fetiţă îşi privi frumoasa păpuşă şi zise:

"Odorul meu, mă bucur din suflet că nu eşti ca păpuşa asta de cârpă, urâtă şi nespălată".

Dar fetiţa săracă îşi iubea şi ea păpuşica. Ea îi tot vorbea şi o dădăcea, ţinând-o în braţe, pentru că nu avea un cărucior frumos pentru dânsa.

De după colţ apăru deodată un camion în plină viteză. Fetiţele săriră într-o parte şi cea săracă scăpă jos păpuşa de cârpă. Roţile camionului o striviră pe loc sub ochii înspăimântaţi ale celor două copile. Fetiţa săracă se plecă peste păpuşica ei şi izbucni într-un plâns amar, privind la cârpa strivită în noroi. Comoara ei pierise sub roţile camionului. Ce să facă ea acum? Cu cine să se joace?

Văzând-o singură şi nemângâiată, fetiţa cu păpuşa cea frumoasă se apropie de dânsa şi-i puse mâna pe umăr, căutând să o mângâie. Dar sărmana fetiţă plângea tot mai amarnic. Atunci noua ei prietenă îi întinse păpuşa ei şi-i spuse: "Ia-o, ţi-o dăruiesc. E cea mai frumoasă păpuşă! Vei fi fericită cu dânsa". Ea îşi îmbrăţişă şi-şi sărută pentru ultima oară pănuşa şi o întinse fetiţei înlăcrămate, căreia nu-i venea să-şi creadă ochilor. "Cum, mi-o dăruieşti mie? Nu-mi vine să cred!" exclamă ea, dar noua ei prietenă se repezi într-un suflet acasă, ca nu cumva între timp să se răzgândească.

Ajungând în prag, ea se aşeză şi-şi privi cu amărăciune căruciorul gol. La etajul cel mai de sus al clădirii vecine locuia o bătrână. Ea asistase la întreaga . scenă petrecută sub ferestrele ei şi devenise astfel martora întâmplătoare a acestei emoţionante istorii.

Peste câteva zile ea veni cu o cutie mare în braţe şi sună la uşa casei unde locuia fetiţa ce-şi dăruise păpuşa.

Mama fetiţei deschise uşa şi vecina îi întinse cutia, spunându-i că a adus o păpuşă frumoasă pentru fetiţa ce-şi dăruise păpuşa iubită unui alt copil. Mama îşi chemă fiica, îi explică motivul vizitei acelei femei şi-i arătă cutia. Fetiţa o deschise. Noua păpuşă era mult mai frumoasă decât cea veche. Fetiţa era fericită şi repeta mereu că nu vecina, ci Dumnezeu îi trimisese păpuşa. Mama îi împărtăşea părerea, pentru că o învăţa de mică să fie mărinimoasă şi să aibă grijă de cei săraci. Ea îşi vedea acum roadele poveţelor şi-şi tot ştergea ochii, râzând şi plângând deopotrivă, sărutându-şi fetiţa şi mulţumindu-i lui Dumnezeu şi bunei vecine.

maria49
11-February-2011, 12:19 PM
FLOAREA ROSIE
Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti
copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: „Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.

„Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.

În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis baietelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.
„Cum sa-l fac?” zise baietelul
„Cum îsi place tie!” raspunse ea
„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul
„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”
„Nu stiu!” zise baietelul
Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…


Morala?

Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din lume?

Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom diferentia prea mult de masinile care le-am construit
http://img.spicecomments.com/flowers/00074.jpg

adi-gj
11-February-2011, 01:41 PM
-Maii si niciodata sa nu mai dai nimic auzi? spuse vocea asptra care parca venea din ura si din adincul pierderii suferite. Uite , acum trebuie sa merg eu sa caut, sau da cumpar iarasi .. eu dau bani si tu dai lucrul bun,macar de ar merita , dar uita sa-l mai aduca si nu am acum ce face ... du-te si-l cere inapoi . vezi mai merge? Mai recunoaste ca i l-ai dat ? Sau te ia cu HUO CE MI-AI DAT MIE... ? vocea mai spunea citeva vorbe , pline de obida fiind sigura ca nu mai recupereaza nimic de la cei carora le daduse lucrul acela , atit de mic si atit de folositor,,, acum cu geamul asta spart , el nu mai avea cum sa-l inlocuiasca , de , daduse diamantul , bun rau asa cum era , isi facea treaba cu el.. Il invatase sa taie cu el un unchi al lui ... geamgiu si ornator de vitralii - vitralier renumit la ei in zona.Cunostea toate tainele geamului ... cum se rupe , cum este copt prea tare si nu merita straduinta de al taia , cum plezneste si cind si la ce temperaturi rezista si la ce lovituri rezista .. era as .. stia sa-ti taie flori frumoase pe care le compunea din bucatele de sticla colorata , incit ziceai ca acum au inflorit la fereastra ta.Lucrase. mult si bine , ca albise cu diamantul in mina, ascultind cntecul cind inalt cind jos al geamului taiat in forme si forme.Cum il chema? Cine mai stia cum il chema , nu numele era important ,, el era geamgiul lor si asa il stiau din tata in fiu...Lucrase la minastire cind schimbasera vitraliul acela orb,, schimbase geamurile dupa UN DESEN FACUT DE UN ELEV AL SCOLII DE ARTA CARE INFATISA CINA CEA DE TAINA.. si lumina intra prin el in asa mod incit privit in tr-o anumita ora din zi , in timpul slujbei de dummineca aveai impresia ca se insufleteste si ca acum coboara toti din vitralii si se aseaza sa asculte slujba spusa de un preot batrin cu har si vorba agale. Pleca agale , rusinat sa vada daca poate sa-l gasesca pe vecin acasa ... sa-i ceara diamnatul lui ... dar se gindea ca ar fi trebuit sa il aduca , nu sa il caute el...
Inciudat parca pe el insusi , calca apasat si se vedea de departe ca nu is boii acasa...suna la poarta mare , de fier forjat si din casa se auzii acel ,,imediat, , care vestea ca se poate sa aiba un dram de noroc,. si dupa putin timp , asortat cu un buna ziua vecine , poarta se deschise si in paragul ei aparu tocmai persoana cautata. -Ce-i , care-i necazul spuse acesta ... parca venindu-i in intimpinare cu intrebarea potrivita .. ii spuse de ce-l cauta si ramase uimit cind acesta ii aduse imediat ce-i ceruse , dar alt diamant, ca pe cel original il pierduse si-i cumparase altul si nu venise cu el de rusine stiind cit tineau la el fiind putin asa ca o mostenire de familie..
caci toti cunosteau povestea lui ...Acasa tata se uita la diamnat si-i arata parca inca o data mustrindu-l , vezi?-Ce ti-am spus eu , vezi de ce nu trebuie sa dai?
uite l-au schimbat .. ala taia bine .. asta ....stai sa vad ..uite si asta taie , dar.... si vorbele curgeau din gura lui , cu obida , accentuind pierderea suferita si incarcindu-l cumva cu obida celui inselat si parca ar fi vrut sa nu il gaseaca acasa pe vecin si sa nu-i aduca diamantul inapoi ca sa aiba de ce sa il bombaneasca acum... Intelesese , dar motivul , fu sese doar asa ca o lectie pe care de acum o invatase ... ai de lucru , ?
nu-ti dau . vin si te ajut eu , lucrez eu cu lucrul meu ca tu , ...
daca nu-i al tau , nu-l apreciezi si grija este mai mica .. se strica si eu nu mai am cu ce lucra pe urma ... mai bine ia-ti sa vezi cum ai grije de el ...
si uite asa .. incet , incet ,, ajunse sa vada cum fiecare om are stilul propriu de perceptie al proprietatii sale ... indiferent cit de mica sau ce reprezinta acea proprietate .. un ac sau o scula sau chiar un colt de gradina , in care vecinul a aintrat cu gardul , cind a schimbat stilpii cei vechi... dar oare sintem cu adevarat stapinii peste toate astea sau sint doar exprimarii trecatoare si vremelnice ale noastre pe acest pamint?

gabytza
13-February-2011, 01:36 AM
Visul unei omizi http://content.sweetim.com/sim/cpie/emoticons/0002024A.gif (http://www.sweetim.com/s.asp?im=gen&lpver=3&ref=10)



O omida micuta cobora intr-o zi inspre pamant. Foarte aproape de drumul ei era o lacusta. "Unde te duci?", a intrebat-o. Fara sa se opreasca din mers, omida a raspuns:"Am avut un vis azi-noapte, visam ca priveam toata valea de pe vatful muntelui inalt. Mi-a placut ce am vazut in vis si mi-am propus sa fac acest lucru".
Surprinsa, lacusta a zis, in timp ce prietena ei se indeparta:" Trebuie sa fii nebuna! Cum vei putea ajunge tu pana acolo? Tu, o simpla omida! O piatra va fi un munte, o baltoaca o mare, si orice trunchi de copac, o bariera de netrecut". Dar omiduta era deja departe si nu o mai auzea. Piciorusele ei minuscule nu se mai opreau din mers.
Deodata s-a auzit vocea unui scarabeu: "Unde mergi asa hotarata?" Deja transpirata, omiduta i-a zis gafaind: "Am avut un vis si vreau sa-l realizez, sa urc pe munte ca sa privesc de acolo toata lumea".
Scarabeul nu s-a putut abtine din ras, s-a oprit la un moment dat si i-a zis: "Nici macar eu, cu picioarele atat de mari, nu as incerca sa fac un lucru atat de ambitios." Se tavalea pe jos de ras in timp ce omida isi continua drumul.
In acelasi fel, paianjenul, cartita, broasca si floarea au sfatuit-o pe prietena noastra sa renunte. "Niciodata nu vei reusi!", ii spuneau, dar inauntrul ei era ceva ce o impingea inainte. Deja sfarsita de oboseala, pe punctul de a muri, s-a hotarat sa se odihneasca si sa-si faca, cu un ultim efort, un culcus unde sa innopteze.
"Voi fi mai bine", a fost ultimul lucru pe care l-a zis si a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo sa-i vada ramasitele. Acolo era creatura cea mai nebuna dintre toate. Mormantul ei li se parea un monument al absurditatii. Era un refugiu demn de cineva care a murit incercand sa-si realilzeze un vis irealizabil. Intr-o dimineata, in care soarele stralucea in mod neobisnuit, toate animalele s-au adunat in jurul acelui mormant ce se transformase intr-un avertisment pentru cei indrazneti. Deodata, au ramas inmarmuriti.
Acea crusta tare a inceput sa crape si, cu uimire au vazut niste ochi si o antena care nu puteau fi ale omidei pe care ei o credeau moarta. Incetul cu incetul, ca pentru a le da timp sa-si revina dupa soc, au iesit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acestei fiinte impresionante pe care o aveau in fata: un fluture. N-a mai fost nimic de zis, toti stiau ce avea sa faca va zbura pana la marele munte si-si va realiza visul; visul pentru care traise, pentru care murise si pentru care s-a intors la viata. Toti se inselasera!


Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, sa traim pentru el, sa incercam sa-l implinim, sa ne punem viata in joc pentru el, si daca vedem ca nu putem, poate ca avem nevoie de un popas si de o schimbare radicala in vietile noastre. Si atunci, in alt mod, cu alte posibilitati si cu harul lui Dumnezeu, vom reusi.
Doar cautand imposibilul, oamenii au gasit si au atins posibilul, iar cei care s-au limitat la ceea ce era evident posibil, nu au inaintat in mici un fel.







(http://www.sweetim.com/s.asp?im=gen&lpver=3&ref=12)

gabytza
13-February-2011, 01:39 AM
INTELEPCIUNEA VIETII (http://constantin-brincus.blogspot.com/2010/10/intelepciunea-vietii.html)


Un indian american era impreuna cu prietenul sau in centrul New York-ului. Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini claxonand, taximetre ce luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, toate aceste sunete ale orasului parca te asurzeau. Dintr-o data indianul a spus:

- Am auzit un greiere.
- N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.

- Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
- Asta-i o nebunie! a raspuns prietenul.


Indianul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul greiere. Prietenul sau a ramas uimit.
- E incredibil! Trebuie sa ai un auz supraomenesc!
- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculti cu ele.
- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere in acest zgomot!
- Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul. Da-mi voie sa-ti arat.


A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.
- Intelegi ce am vrut sa spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.


Ascultand zi de zi la televizor galceava, crimele, tragediile, URECHEA, CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU, se fixeaza pe tot ce este urat, rau. Ni se induce FRICA! Devenim neputinciosi, tematori (de avion, de frig, de vant, de mancare, de oamenii de langa noi, de sentimentele noastre) SI NU STIM DE UNDE, CAND SI CUM.....am dobandit starea asta. UITE ASA, de aici: ascultand asa zisele informatii, care de fapt sunt praf in urechile fraierilor! Dupa care spunem: e greu, oamenii sunt rai, tarim intr-o lume nesigura, urata, nu mai am incredere in nimeni, etc.


Intre timp, greierii canta, frunzele fosnesc, apele curg si noi nu le auzim!!!

http://dl4.glitter-graphics.net/pub/444/444544h34cwg2281.gif (http://www.glitter-graphics.com/)


...

maria49
13-February-2011, 07:16 PM
Valentines Day

14 februarie este cunoscuta ca fiind ziua universala a indragostitilor. Ce ar putea fi mai dragut decat o zi speciala dedicata dragostei, in care sa poti spune iubitului, sotului, fratelui, mamei cat de mult ii iubesti?
Motivul pentru care in acesta zi sarbatorim iubirea, este pentru ca aceasta este ziua in care patronul indragostitilor, Sfantul Valentin a fost executat pentru "crima" de a slavi iubirea si tinerii. In astfel de zile, iubitii din toata lumea isi trimit poeme, felicitari, flori, ravase de dragoste, bomboane etc.
Exista multe legende potrivit carora 14 februarie a devenit ziua indragostitilor, unele datand chiar din Roma Antica. Dar cea mai cunoscuta este urmatoarea:
In Roma secolului al III-lea era imparat Claudius Gothicus al II-lea, cunoscut si sub denumirea de Claudius cel Crud. Langa palatul sau exista un frumos templu in care era preot Valentin. Romanii il iubeau foarte mult si mergeau la templu numai pentru a-i asculta predicile. In fata altarului, in care ardea vesnic un foc, inghenuncheau ca sa-i primeasca binecuvantarea. Saraci sau bogati, destepti sau ignoranti, tineri sau batrani, nobili sau oameni din popor toti veneau in numar mare la Valentin.


In imperiul Roman razboaiele erau un lucru obisnuit. Iar Claudius isi chema supusii sa participe la razboi in fiecare an, pentru ca luptele nu incetau niciodata. Multi dintre romani nu mai aveau nici o dorinta de a mai merge la o batalie care se transformase de mult intr-o lupta pentru subjugarea altor popoare. Barbatii casatoriti nu mai doreau sa-si paraseasca familiile si fermele in care isi duceau viata linistita. Tinerii nu doreau sa-si lase singure iubitele nici macar pentru o zi. Din aceasta cauza, numarul celor inrolati in armata imparatului scadea cu fiecare zi care trecea. Caludius a devenit foarte furios, si drept consecinta a ordonat ca nici o casatorie sa nu mai fie celebrata si toate logodnele sa fie imediat anulate. In aceste conditii multi romani au plecat la razboi plini de deznadejde, pentru ca isi paraseau tot ceea ce le era mai drag. Legenda spune ca o mare parte intre ei nu au mai suportat durerea si au murit.
Preotul Valentin a fost foarte intristat de ordinul imparatului, considerand ca nici un om nu are dreptul, nici macar Claudius, sa interzica casatoriile. Asa ca, atunci cand un cuplu de indragostiti a venit la altarul sau, Valentin a decis sa-i cunune in secret. Vestea s-a dus in toata Roma, si in curand nenumarate perechi de tineri au venit la templu pentru a se casatori in secret. Preotul era prietenul si confidentul tuturor indragostitilor din districtul Romei. Dar astfel de secrete nu pot fi tinute mult timp. Asa ca, nu a trecut multa vreme si, Claudius cel Crud a aflat despre ceea ce se intampla si plin de furie si de manie a poruncit soldatilor sa-l ridice pe Valentin si sa-l azvarle in inchisoare. Considera ca, astfel nici o alta persoana din imperiul sau nu va mai indrazni sa-i nesocoteasca ordinele. Valentin a fost tarat din templu de catre soldatii imparatului, de langa perechile care asteptau sa fie casatorite, si dus la puscarie. In van l-au insotit toti prietenii sai. Furiei imparatului nu putea nimeni sa-i faca fata, cu atat mai mult sa-i indulpece inima de piatra. Acum este momentul in care acesta si-a capatat porecla de Caludius cel Crud. In temnita, Valentin s-a ofilit asemenea unei flori, care nu poate rezista mult timp fara lumina. Departe de ceea ce era cel mai important pentru el in viata, Valentin in cele din urma a murit. Prietenii sai devotati l-au ingropat in biserica Sfantului Praxedes. Acest loc exista in Roma si in zilele noastre. Toate s-au intamplat in anul 269, pe data de 14 februarie.
O alta legenda ne spune ca Valentin a fost unul dintre crestinii care a propovaduit aceasta religie in acele zile de la inceputul secolului, in care asa ceva insemna mult curaj dar si pericol si moarte. Pentru ca a ajutat cativa martiri crestini, Valentin a fost intemnitat, adus in fata prefectului Romei si dat in judecata. In puscarie el a reusit sa vindece de orbire pe fata gardianului de care s-a si indragostit. Cand crudul imparat a auzit despre aceasta minune, a dat ordin ca Valentin sa fie decapitat. In dimineata executiei se spune ca, Valentin a trimis fetei temnicerului un ravas in care scria "Cu dragoste, de la al tau Valentin".
Cu multa vreme inainte de anul 270, cand Roma a fost fondata de catre Romulus si Remus si era inconjurata de pustietate, printre numerosii zei, pe care romanii ii venerau, exista si unul numit Lupercus. El avea menirea de a veghea asupra pastorilor si asupra turmelor acestora. In onoarea acestui zeu, se tinea un mare festin in fiecare luna februarie, iar aceasta sarbatoare purta denumirea de "Lupercalia". Festivalul era un ecou al acelor zile in care Roma nu era altceva decat un grup mai mare de pastori ce locuiau pe colinele Palatine. In calendarul folosit in acele zile, luna februarie venea mai tarziu decat in zilele noastre, asa ca Lupercalia era de fapt o sarbatoare de primavara.
Unii sunt de parere ca originea acestei sarbatori se afla intr-un alt festivalul numit "Faunus". Faunus, asemenea lui Pan, era zeul recoltelor si al pastorilor. Dar originea Lupercaliei este mult mai veche, asa ca nimeni nu poate fi de fapt sigur care este adevarul. Nu exista insa nici un dubiu asupra importantei sale. Exista dovezi cum ca, de exemplu, Marc Antoniu a fost seful colegiului de preoti Luperci. El a ales sarbatoarea Lupercalia, in anul 44 IH, ca momentul oportun pentru a-i oferi coroana lui Iulius Cezar. In fiecare an, de 15 februarie, preotii Luperci se aduna pe colinele Palatine la pestera Lupercal. Aici, potrivit legendei, Romulus si Remus au fondat Roma si au fost crescuti de o lupoaica. In latina, de fapt, cuvantul lupus inseamna lup. Unele dintre ritualurile practicate presupunea ca, tinerele femei sa alerge pe strazi imbracate in piei de capra pe care le bateau cu niste funii, deoarece exista convingerea ca acest lucru le va face fertile. Aceste vesminte purtau denumirea de februa iar impletitura de funii februatio. Amandoua denumirile provin din limba latina si desemneaza puritatea. Numele lunii februarie isi are originea aici.
Mult timp, dupa ce Roma a devenit un imperiu putenic si important, sarbatoarea Lupercalia a dainuit. Cand soldatii romani au invadat, ceea ce numim azi Franta si Britania, in primul secol dupa Hristos, ei au dus si pe aceste meleaguri obiceiul Lupercaliei. Unii cercetatori sunt de parere ca exista o loterie unde cu ocazia acestei sarbatori, romanii isi puneau numele fecioarelor intr-o cutie din care tinerii le extrageau, gasindu-si astfel perechea. Ei deveneau iubiti vreme de un an sau chiar mai mult.
Dupa ce credinta crestina a devenit puternica, preotii nu au mai vrut ca oamenii sa mai practice aceste obiceiuri pagane dorind sa uite de zeii vechi. Cu toate acestea ei nu aveau nici un interes sa inlature festivalurile sau sporturile asa ca au decis ca Lupercalia sa fie sarbatorita in continuare, dar sub denumirea de ziua Valentinelor.
In timpul zilelor cavalerilor medievali, numele fecioarelor au continuat sa fie extrase de catre tinerii necasatoriti, cu ocazia acestei zile. Fata devenea valentina baiatului pentru intreg anul, iar acesta era obligat ca in toata acesta perioada sa o protejeze si sa-i poarte numele. Acest obicei vechi, de a extrage nume de 14 februarie, era considerat ca fiind un semn bun pentru dragoste, si deseori avea ca finalitate casatoria celor doi tineri.
De cand aceste lucruri au inceput sa se practice, aceasta a fost considerata ca fiind ziua indragostitilor, o zi in care iubirea este mai presus de orice, o zi in care trebuie sa dai dar si sa primesti dragoste de la persoana iubita.
Istoria ne spune ca prima sarbatorire moderna a zilei indragostitilor, dateaza din secolul al XV-lea. Tanarul duce de Orleans, a fost capturat in timpul bataliei de la Agincourt, in anul 1415 si tinut prizonier in Turnul Londrei pentru multi ani. El a scris, de aici, sotiei sale sute de poeme, adevarate scrisori de dragoste, adevarate valentine. De aici provine obiceiul de a trimite ravase de dragoste persoanei iubite cu ocazia zilei de 14 februarie. In prezent, saizeci de astfel de scrisori de dragoste ale ducelui, pot fi admirate in muzeul Angliei, printre documentele regale.
Florile ca valentine apar doar cu doua sute de ani in urma. Se spune ca fata regelui Henric al IV-lea al Frantei, a dat o petrecere in onoarea Sfantului Valentin. Cu aceasta ocazie fiecare dintre domnisoare a primit un frumos buchet de flori din partea iubitului pe care si-l alesese sa-i fie valentin. Acest obicei avea sa se raspandeasca din Franta pana in Italia si Anglia. A devenit foarte curand un obicei obisnuit, o modalitate prin care poti sa-i arati iubitului dragostea pe care i-o porti, trimitandu-i flori si ravase de dragoste sau bomboane in forma de inima care sa-i poarte numele.
Printre simbolurile zilei de 14 februarie se include si cel al lui Cupidon. El este fiul nestamparat al zeitei dragostei Venus si se presupune ca este cel care aduce iubirea in inimile indragostitilor. Conform miturilor, oricine era lovit de sagetile de iubire ale lui Cupidon se indragostea de prima persoana care-i iesea in cale. Aceasta calitatea a sa a facut ca, peste decenii numeroase legende sa dezbata acest subiect. Chiar William Shakespeare in "Visul unei nopti de vara" realizeaza niste scene ilare pe seama personajelor din piesa sa. Dar in final totul se termina cu bine si toti indragostitii sunt fericiti. In mitologia romana Cupidon este cunoscut sub denumie de Eros, fiul Afroditei. Ambele nume sunt sinonime, de fapt, cu conceptul de iubire.
Cupidon a jucat mereu un rol in celebrarea dragostei si a indragostitilor. Una dintre legende ne vorbeste despre povestea de dragoste dintre el si muritoarea Psyche. Venus era geloasa pe frumusetea acestei fete, drept pentru care i-a ordonat lui Cupidon sa o omoare. In loc sa faca asta, el s-a indragostit de ea si a luat-o de sotie. Fiind muritoare i s-a interzis sa-l priveasca. Psyche a fost cea mai fericita fiinta pana cand sora sa a convins-o sa se uite la sotul ei. Pentru a o pedepsi, Cupidon a parasit-o, lund cu el toata dragostea, despartind-o de gradinile pe care le iubea atat de mult, lasand-o intr-un camp pustiu. Dorind sa-si regaseasca iubitul, Psyche a intrat in templul zeitei Venus si i-a cerut sfatul. Venus i-a dat o serie de indatoriri una mai periculoasa decat cealalta.
Dintre ele, ultima se referea la o calatorie pe taramul lui Hades pentru a-i aduce zeitei intr-o cutie, putin din frumusetea sotiei zeului intunericului. Cea mai grea sarcina era, in schimb, nu calatoria in sine ci, rezistarea in fata tentatiei de a nu o deschide. Psyche a cedat si drept rasplata a cazut intr-un somn mortal din care doar dragostea nemarginita pe care i-o purta Cupidon a mai putut sa o trezeasca. Miscata de iubirea dintre cei doi, Venus a decis sa o faca si pe ea zeita.
Pentru o persoana iubita nu este simbol mai important ca cel al inimii. A-i darui cuiva inima ta inseamna a-ti darui intreaga fiinta, pentru ca inima este centrul existentei noastre. Inima simbolizeaza cel mai nobil si cel mai profund sentiment uman: iubirea. De-a lungul secolelor, ea a inspirat milioane de oameni si i-a determinat sa se ridice deasupra conditiei lor umane si sa se piarda in fiinta iubita. Asa ca inima, strapunsa de sageata lui Cupidon, a devenit cel mai faimos dintre simbolurile zilei de 14 februarie.
Exista credinta potrivit careia in astfel de zile romantice, porumbeii isi gasesc perechea. Aceasta idee este impartasita de oameni pe intreg globul, drept pentru care porumbelul a devenit si el unul dintre simbolurile zilei indragostitillor, reprezentand totodata puritatea, blandetea si supunerea. Aceste pasari nu pot trai fara tovarasul lor de viata si la scurt timp dupa ce acesta a disparut, mor la randul lor. Ei sunt mesagerul dragostei si simbolul pacii pe pamant.

http://img.spicecomments.com/valentines_day/00092.gif

Lorelai
14-February-2011, 06:29 PM
Jocul gandirii si al inchipuirii

Intr-o padure, un om a prins un cerb si l-a ucis. Dorind apoi sa-l ascunda, a pus trupul animalului intr-o groapa, a acoperit-o cu crengi si s-a intors acasa. Era iarna. Carnea cerbului se putea pastra foarte bine.
Dupa cateva zile, omul a uitat unde anume ascunsese animalul. Si chiar a inceput sa se intrebe: nu cumva visase? Asa ca a povestit si altora intamplarea.
Un altul, care il ascultase, a izbutit sa gaseasca ascunzatoarea si cerbul. S-a dus la nevasta si i-a spus:
- Un om a visat ca a ucis un cerb. Eu l-am gasit. Asa ca nu visase, ci era aievea.
- Dar daca a fost pe dos? i-a zis femeia. Daca tu esti cel care a vazut, in vis, un om care a ucis un cerb? Poate lucrurile s-au petrecut asa si nu altfel. Prin urmare, visul care s-a adeverit este al tau si nu al lui.
- Am gasit un cerb, a spus barbatul. Asta inseamna ca eu am visat? Sau ca a visat celalalt? La urma urmei, nu e treaba mea. Am gasit un cerb si gata.
Celalalt, care ucisese de fapt cerbul, a vazut in vis locul unde ascunsese trupul animalului. L-a visat si pe cel care-l gasise. A doua zi, s-a dus la el, i-a cerut sa-i dea cerbul si intre cei doi a izbucnit o cearta aprinsa. Au mers, asadar, la judecator.
Acesta s-a dat batut, spunand ca nu este in stare sa ia o hotarare dreapta, mai ales ca nevasta primului se incapatana sa spuna ca totul, de la cap la coada, nu fusese decat un vis al barbatului sau.
- Cine a visat? se intreba judecatorul. Primul, care a crezut ca a visat, a ucis intr-adevar cerbul? Sau a visat ca l-a ucis? Celalalt zice ca nu a ucis cerbul. Zice ca doar a visat. Se poate oare sa-l fi ucis si sa fi uitat?
Judecatorul a cugetat indelung fara sa poata lua vreo hotarare si a poruncit in cele din urma ca animalul sa fie taiat in doua: fiecare din cei doi urma sa aiba parte de cate o jumatate.
Un print, care auzise pricina, a intrebat:
- Dar daca si judecatorul a visat ca a impartit cerbul?
Si de aceasta data s-a vorbit indelung, fiindca era vorba de un print. Degeaba.
- Nimeni nu poate sti unde este hotarul dintre vis si realitate. Poate doar inteleptii cei batrani ne-ar fi putut lamuri.
A fost, asadar, impartita carnea cerbului…

maria49
14-February-2011, 08:48 PM
A fost odata un om ce avea patru fii. Acesta dorea ca fii lui sa invete sa nu mai judece pripit lucrurile. De aceea, i-a trimis pe fiecare pe rand, cate un anotimp sa priveasca un par.

Pe primul l-a trimis iarna, pe al doilea primavara, al treilea vara, iar pe mezin, toamna.

Cand au revenit, i-a adunat si i-a pus pe toti sa descrie ce au vazut.

Primul a zis ca era urat, cu crengi golase, intoarse si rasucite.

Al doilea ca era acoperit de muguri verzi si promitea mult..

Al treilea fu de acord si spuse ca era plin de flori ce raspandeau un dulce parfum, cum nu mai vazuse pana atunci.

Al patrulea a fost de acord cu toate acestea si a adaugat ca era incarcat de fructe coapte, implinit si plin de viata.

Omul le-a explicat atunci ca toti au dreptate, pentru ca fiecare a vazut doar un anotimp din viata copacului.

Le-a mai spus ca nu poti judeca pe nimeni cunoscandu-l doar o anumita perioada. Asta este esenta firii, a placerii, bucuriei si dragostei pe care ti-o da viata si n-o poti masura decat la sfarsitul tuturor anotimpurilor.

Daca renunti iarna, vei pierde promisiunea primaverii, frumusetea verii si bogatia toamnei.

Nu lasa ca vicisitudinile unui sezon sa-ti umbreasca bucuria celorlalte.

Nu judeca viata doar dupa o perioada grea.

Depaseste greutatile si sigur vor veni apoi vremuri bune.

Aspira cand inspiri….Inainte de a expira.

Traieste simplu. Iubeste cu generozitate.

Sa-ti pese de tot si toate. Vorbeste cu bunavointa.

Si lasa restul in grija lui Dumnezeu.

Fericirea iti mentine dulceata,

Incercarile te fac puternic,

Durerile te fac uman.

Esecurile te fac umil,

Succesele te fac increzator!

adn
14-February-2011, 09:40 PM
Oare cati dintre noi,punem in practica invataturile care se desprind din "povestiri" sau din "vitaminele pentru inima"?

giumbusluc
14-February-2011, 09:51 PM
Pomul cu roade

Un om credincios, fiind asuprit de necredinciosi, merse intr-o zi la duhovnicul sau si i se planse, zicandu-i:
- Ce au cu mine, parinte, de nu ma lasa in pace?
Parintele, un om batran si plin de intelepciune, il lua si-l duse in gradina. Acolo se aflau si pomi roditori, si pomi neroditori.
- Iata, fiul meu, ai aici pilda vietii... Crezi tu oare ca arunca cineva cu pietre in pomii acestia care au numai frunze? Nu, fiule, oamenii dau cu pietre numai in pomii cu roade. Fii vesel ca te asupresc oamenii, caci esti asemenea pomului cu roade...
De-atunci, omul nu s-a mai vaitat de asupririle oamenilor.

giumbusluc
14-February-2011, 09:52 PM
A Doua Şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vez firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege ?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.



“Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!”
Sfântul Maxim Mărturisitorul

GetaL
15-February-2011, 09:12 PM
Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţii auzul şi, după câteva secunde, îi răspunsei:
- Aud zgomotul unei căruţe...
- Aşa este, spuse tatăl meu. Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
- E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând: "Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face".
Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere.
Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.
Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere până la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

adn
15-February-2011, 10:07 PM
Grija fata de om - de Nicolae Bunduri


A fi bătrân înseamnă şi bine, şi rău. Rău - şi mai mult rău decât bine - este că în curând vei face un gest necugetat şi vei da ortul popii. Bine - că ştii ceva mai mult decât cei care au viaţa în faţă şi nu prea ştiu ce vor face cu ea. Tu, de bine, de rău, ştii ce ai făcut cu ea.

Şi ce ai făcut? Ori prea puţin şi regreţi că ai trăit rău. Ori moderat şi regreţi că nu ai făcut mai mult. Ori ai făcut avere şi regreţi că va trebui, după cum v-am amintit, să dai ortul popii. De parcă popa ar fi de vină. Oricum, ai ceva de regretat.

Când eşti tânăr vezi femeile, când eşti bătrân vezi femeia. Din păcate, o vezi atât de bine încât nu-ţi mai trebuie. Apoi, la senectute ai amintiri. Atâtea câte îţi mai permite memoria. Tinerii de azi pun mai mult în practică dictonul „carpe diem” deşi cu latina stau cum stau eu cu malgaşa.

Azi totul, mâine...mai vedem. Poate aşa trebuie şi noi, bătrânii, suntem depăşiţi. Oricum suntem depăşiţi dar măcar să ştim şi noi. Ţin minte, cu memoria mea reziduală, că pe vremea noastră oamenii mergeau dimineaţa la „servici”. Desigur, mulţi dintre ei mergeau degeaba. Dimineaţa la ora şase curgeau puhoaie spre fabrici şi uzine.

Era şi o poezie stalinistă în care autorul îi descria cititorului, cu figuri de stil, cum harnicii muncitori, că atunci muncitorii erau baza , se îndreptau zâmbind spre strung sau schelă. Pe jos fireşte. Că „troleele” erau arhipline. La muncă primul lucru era „nechezolul”. Tinerii nu ştiu ce-i ăsta dar nici nu le spun. Apoi femeile la bârfe şi bărbaţii la o „secărică” de 23 de grade. La ora mesei toată lumea cu sufertaşu’.

O zeamă de salată, o ciorbă de fasole încălzite la suflaiul aparatului de sudură. Se mai şi muncea. Totuşi. Acum, la ora şase dimineaţa e o linişte de mormânt pe strada mea de cartier marginal. Acelaşi cartier, aceleaşi blocuri, aceiaşi oameni (sau o parte din ei). Se mai aude doar câte un sforăit de pe la etajul trei dar îmi pun perna pe cap şi dorm mai departe. Până la nouă. La zece. „Cât vrea muşchii mei”. E o expresie modernă dar mai ştiu şi multe altele.

Apoi cafeaua (ceva în genul nechezolului dar fără gândaci de bucătărie) Apoi micul dejun. Ce unt, ce slănină, ce brânză, ce ouă!? Nu tată d’astea, că „are” colesterol. Acum toată lumea mănâncă cereale. Când am auzit prima dată că e recomandat să mâncăm dimineaţa cereale, mi-am amintit brusc de perioada din liceu în care mama mă trimitea „la combină la colectiv” să-mi fac bani de excursie cu clasa. Acolo mestecam boabe de grâu pănă când ni se se forma în gură o cocă la care noi îi ziceam gumă de mestecat.

Acum, la micul dejun mai servim pe lângă cereale şi nişte caşcaval din care poţi face garnituri la chiuvetă sau chedere la termopane. Apoi pune-te “frăţicule”(apelativ la modă) pe calculator! Toată ziulica. Jocuri, muzică şi multe alte lucruri. Toată lumea face lucruri sau spune lucruri. Dar nu se spune şi ce fel de lucruri, care vasăzică că nu există. Seara, nu se mai merge la discotecă sau bar ci la … cluburi. În fond e cam acelaşi lucru dar sună mai americăneşte.

Totul e să ştii să-ţi alegi …”locaţia”. Când aud cuvântul ăsta confundat cu locul sau localul, fac bube dulci. Şi sâmbătă seara programul are ceva specific timpurilor noi. Pe vremea mea se făceau reunuiuni la liceu.

Uniformă, emblemă, basc şi la ora opt diriga stingea lumina în sala festivă unde noi nici nu apucaserăm să ne încălzim. În particular, în vacanţe, făceam…”ceaiuri”. Un mag Tesla , un pantalon a la Raj Kapur, jos ciorapii patenţi la fete jos emblema şi basca la băieţi şi… dans. Până pe la zece seara când băteau taţii fetelor în fereastra de la bucătăria de vară, adică “locaţia” noastră.

După '89 aceste întruniri s-au numit pe rând: chef, dezmăţ, bairam şi mai nou…”petreceri”. Alin dintr-a “noua F” dă o “petrecere” în cinstea prietenei sale. Uh, ce frumos sună! Parcă-i văd pe liceeni în sala coloanelor mânuind domniţele pe ritmuri lente de bolero şi cântăreţi cu volănaşe şi fracuri. Hai să fim serioşi. Se trage ceva pe gât apoi pe nas şi se finalizează făcându-se sex la grămadă. Noi bătrânii ştiam că sexul ni-l dă Dumnezeu, ăştia îl fac.

Dar să revin la viaţa noastră, a celor mai trecuţi. În principiu trebuie să ne adaptăm la mondenităţi. Am ieşit la pensie (anticipată) la vărsta la care pe vremuri se începea cu profesionalism munca, adică pe la 45 de ani. Cum ziceam. Mă trezesc pe la nouă.

Mai stau în pat o oră să fac economie de gaze la centrală, o cafea, un ziar, butonat la greu cu telecomanda la televizor, vorbit singur când mă enervează nişte ţoape idioate care dansează goale,la fel ca alte ţoape idioate, ca toate ţoapele idioate din ţara asta, aflu “cu tristeţe” despre nişte divorţuri mondene şi partaje de zeci de milioane de euro, mă ridic din pat, caut prin costumele din şifonier (două la număr dintre care unul de ginere) poate găsesc doi-trei lei să-mi iau ţigări la bucată, altfel merg la vecinul cu cincizeci de bani să-mi vândă o ţigară, convins fiind că nu-mi ia banii şi mâine repet figura cu alt vecin.

Merg la frigider, îl deschid, îl închid repede la loc, deschid cămara unde găsesc o ciorbă de nu ştiu ce, că nu e determinată (aşa mi-a venit la gură să zic, determinată, deşi “determinaţi” sunt doar fotbaliştii când intră pe teren) o pun pe aragaz, îmi pun în farfurie şi ...”mânânc”. Apoi dorm un pic că vorba aia: “fie Domnul cât de mic, după masă...”. Apoi iar calculator, iar butonare, iar ţoape, iar nervi. La fel ca mine fac nu mai puţin de 70% din trăitorii (încă) acestei ţări.

Dar apogeul activităţii vine spre seară când, înainte de culcare mă aşez la televizor, în pat de data asta, şi aştept cu sufletul la gură, ca şi ceilalţi 70% trăitori. Şi aici voi aminti că suntem nişte „trăitori de foame”.

Cum spuneam, butonez şi caut show-uri că tare îmi plac certurile la televizor. Dar nici unul dintre ele nu îmi place ca una din miile de reclame.

Pe imaginea unei fizionomii care face grimase (era să spun că se screme) ni se pune întrebarea: „Cât timp pierdeţi dumneavoastră zilnic la toaletă?” Adică, trebuie să înţeleg că cineva îmi vine în ajutor cu un laxativ, cu ceva, că eu nu-mi văd capul de atâta stat degeaba şi-mi pierd timpul la toaletă. Asta e grija faţă de om.

maria0526
16-February-2011, 01:05 AM
Ursul crestinat


Un ateu se plimba prin padure minunandu-se de frumusetile naturii:
"Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!"
La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos si cu pofta de mancare. Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios... Tipul era atat de ingrozit incat la un moment dat se impiedica si cade. Ursul il apucase deja de un picior asa ca omul, paralizat de frica, racneste:
"Doamneeee!!!". In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa din cer. Tipul, socat, auzi o voce:

"Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice... vrei acum sa te salvez? Pot eu sa te
consider credincios cu adevarat?"
Ateul se uita fix in lumina si raspunse: "As fi ipocrit sa iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai reusi intr-un fel sa devina ursul crestin?"
"Foarte bine" raspunse vocea. Lumina disparu, zgomotul padurii reveni.
Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:
" Doamne, binecuvinteaza aceste bucate. Amin".

maria49
16-February-2011, 04:39 PM
A doua sansa Mareste imaginea.
Dupa ce a trait o viata plina de egoism, in care nu s-a gandit decat la el, nepasandu-i de cei din jur, un om a ajuns in iad. Cat de mult s-a cait atunci pentru tot ce facuse! Dar era prea tarziu. Chinuindu-se zi si noapte in flacarile iadului, se ruga incontinuu:


- Iarta-ma Doamne, am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajuta-ma Doamne ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!



In timp ce se ruga el, a aparut deodata un inger, care i-a spus:


- Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai, dar oare te-ai schimbat cu adevarat ?


- Sigur ca da - zise omul cu nerabdare - sigur ca m-am schimbat!


- Bine! - a mai spus ingerul. Vez firul care coboara acum spre tine ? Daca te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.


Nespus de bucuros, omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca, a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.


- Ce faceti ?! - striga omul speriat. Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos, n-auziti ?! - tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele . In clipa aceea, firul s-a rupt si au cazut cu totii.


- Of, ingerule, uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa scap odata de aici!


- Nu se poate! - i-a raspuns ingerul.


- Cum asa ? Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!


- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.


In viata nu va reusi cel rau, cel zgarcit si interesat doar de propria persoana. Poate ca va strange averi, dar in sufletul sau cu ce se va alege ?


Dar cel ce ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti, devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.



"Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!



Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti
http://str2.crestin-ortodox.ro/foto/716/71539_a_doua_sansa.jpg

anadumbrava2000
17-February-2011, 11:19 PM
http://www.youtube.com/watch?v=6FZrfT4im4A

anadumbrava2000
17-February-2011, 11:24 PM
http://www.youtube.com/watch?v=lPlJRS7OQmg

adi-gj
18-February-2011, 05:21 PM
Dimineata se arata sordida , ca mai toate diminetile din ultimul timp, fara orizont si fara rost asa cum ma vedeam si eu , incorsetat de neputinta in caruciorul acesta care mi-a devenit tovaras de prea mult timp... Drumul pina la sala de recuperare era un nou calvar greu al naibii de indurat , nu pentru ce faceam acolo ci pentru faptul ca trebuia sa ma rog de fiecare data de cineva sa ma ajute sa urc in masina aia nesuferita , ce ma ducea la baza de recuperare si care parca era creata sa-mi faca mie zile fripte. De fapt un autobuz normal cu calatori normali care incepeau o noua zi de munca , palpitanta sau nu , dupa starea de fapt a fiecaruia dintre ei . Dar eu ii vedeam altfel ,rai si ignoranti nu bagau de seama un biet handicapat in caruciorul sau , care trebuia ca si ei sa ajunga undeva fiind nevoit de imprejurari sa calatoreasca cu acelasi mijloc de transport neadaptata la astfel de situatii diferite de normalitate, in alte parti erau autobuze cu platforme pentru carucioare dar aici... mai dureaza ceva pina cineva se va gindii ca si noi sintem de fapt oameni , cu nevoi speciale dar oameni ca toti ceilalti.Imbracatul a durat ca de obicei , invatasem de acum miscarile asa ca aproape nu mai bagam de seama greutatea , pe care inainte de accident nu o aveam , necunoscind atfel de situatii. mincatul din vesnicul carucior sa invata relativ repede ,dar coboritul depindea acum de vre-un vecin sau de vre-un alt om situat prin preajma , sa ma ajute la scarile astea pe care nu am invatat inca sa le inving.Ma dureau minile de atita pedalat ... cum sa crezi ca se poate asa ceva daca pina acum ai fost un om normal? Cum sa crezi ca din acel accident ai scapat doar cu o paralizie de la mijloc in jos? si cu viata ...Viata asta a ta , pe care pina atunci o vedeai altfel , traind-o dupa alte percepte si concepte , care acum in noua situatie, sau schimbat total , altele fiindu-ti de fapt prioritatile si la sala sa dai peste ea...
peste acea sclipire de viata care te face sa uiti de tine.?Acea sclipire care te face sa zbori , cum sa zbori cind tu nici sa te tirasti nu ai invatat inca?Si ea te face sa uiti aceste lucruri facind de fapt starea ta , tot una cu o stare normala de lucruri si da , sa poti sa-i spui macar o data ca tii la ea ? ca o iubesti ?
cu toate ca este si ea tot asa , o proscrisa prinsa intr-un carucior ca si tine...Dar cu cite pofta de viata , in fata ta are avantajul ca vrea sa traiasca , dar tu?
Si masina se opreste in fata salii , unde cu putin ajutor din partea unui tinar ajungi pe trotuar cu rotile pe care le urasti ... dar sint acum in locul picioarelor tale si oare -ti poti urii picioarele? Rampa de intrare iti arata ca aici sint altii ca tine mai mult sau mai putin norocosi , unii ce s-ar putea revenii si ar putea merge normal si altii , proscrisi asa ca tine. Oare ce te-a atras la ea? Faptul ca ride mereu?Faptul ca stie ca nimic din situatia actuala nu se va schimba oricit ar dorii ea ?
sau faptul ca tu o vezi asa cum de fapt trebuie sa o vezi , o fata simpla cu suflet de aur ... cum doar aici ai gasit , nicaieri altundeva , indiferent cit va trebuii sa stea in carucior si nu te interesa ca sta asa ,, si tu treci prin asta , acum ajungi sa te intrebi oare daca ai fi vazut-o inainte o bagai in seama? Nu stii sa-ti raspunzi sigur la intrebarea asta. Oare este chiar asa de greu? Poti fi sincer cu tine? Macar acum , ai inteles si incepi sa te chimbi , in interior , sa vezi ca de fapt nu felul cum arati este esential... ,multi nu pricep si pun etichete ,, urit , chipes , schiop , slab ,, doar etichete care de fapt arata micimea lor , nu a celorlalti ... adica suflete mici in proprii lor ochi , neputind de fapt accepta pe cel de linga ei asa cum i-a lasat dumnezeu, adica diferiti in fel si chip , unii fata de ceilalti.Azi a ajuns sa vada .. si sa creada ca stie de ce a foat nevoie sa vada aceste lucruri ...si inainte de a intra la sala de recuperare , a cumparat un buchet de flori .. ii va spune incet ca o iubeste ... si ea va face ce crede .. poate il va refuza sau poate il va accepta asa cum il cunoaste ea.. sau asa cit a reusit ea sa il cunoasca...si din acea zi aiurea , grea si sordida , se poate transforma intr-o mare sarbatoare .. . oare chiar a fost nevoie sa ajunga astfel sa-si gaseasca jumatatea ? iubirea ... acest sentiment profund care poate schimba destine , de multe ori cum nici ele nu se gindesc si viata , viata asta care a reusit sa il faca sa gindeasca mai bine la ce va urma de acum inainte...

giumbusluc
18-February-2011, 07:06 PM
Aceasta Adi este o povestire de nota 20.Felicitari!

adi-gj
18-February-2011, 08:18 PM
Draga isis putin si bun...
din respect pentru cei care citesc ...

GetaL
18-February-2011, 09:24 PM
-De ce plingi?
- Pentru ca sint femeie ! - raspunde mamica.
- Nu inteleg ... - zice micutul.
Mamica il imbratiseaza si spune :
- Si n-ai sa intelegi niciodata ...
Mai tirziu, copilul isi intreaba tatal :
- De ce plinge mamica ?
- Nu stiu nici eu ! Toate femeile pling fara motiv ! - a fost tot ce i-a putut spune taticul.
Devenit adult, il intreaba pe Dumnezeu :
- Doamne, de ce pling femeile asa de usor ?
- Cind am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita.
I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi si destul de moi ca sa fie confortabili.
I-am dat forta de a da viata si cea de a accepta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii.
Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii.
I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragoste neconditionata, chiar si atunci cind ei o ranesc cumplit.
I-am dat forta care-i permite sa continue cind toata lumea abandoneaza
I-am dat forta de a-si suporta barbatul in caderile sale si de a-i ramine alaturi cu aceeasi tarie. Si, in fine, i-am dat lacrimi sa plinga atunci cind simte nevoia
Vezi, fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, nici in coafura. Frumusetea unei femei sta in ochii ei. Aceasta e poarta catre inima ei - locul unde se adaposteste dragostea.
Si adesea lacrimile ei sint cele prin care poti sa-i zaresti inima.

Lorelai
19-February-2011, 12:30 PM
" Ieri am fost si noi copii
Dar timpul ne-a schimbat"


http://www.youtube.com/watch?v=UH5SFnQvriM&feature=related

anadumbrava2000
19-February-2011, 10:50 PM
http://www.youtube.com/watch?v=ziIH3YE-Rng

maria49
19-February-2011, 11:17 PM
Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine."15 Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.

Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:


„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin."

Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Iisus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!

Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de... schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

maria49
19-February-2011, 11:29 PM
http://www.youtube.com/watch?v=v2l2tlZSOeY&feature=player_detailpage
http://www.youtube.com/watch?v=m920k_dhurM&feature=player_detailpage

giumbusluc
20-February-2011, 11:21 PM
CELE TREI RODII AURITE




A fost odată ca niciodată .
A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra îşi auncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise:
- Până nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă.
Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gândi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tatăsău şi-i zise:
- Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare.
Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar.
Daca văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă.
Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi daca nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă.
Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Când, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise:
- Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare?
- Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla?
- Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dânsa.
N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, până ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrână, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise:
- Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasări cu aripioare?
- Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află?
La auzirea acestor vorbe, bătrâna începu să plângă, apoi îi răspunse:
- Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblând după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; daca aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul.




Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia, iară bătrâna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi daca va izbuti, l-a jurat pe tinereţele lui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care sa prăpădit fiul său.
După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a priimit de la dânsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, când, după o călătorie încă do săptămână şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pământ. Îndată ce ajunse la dânsul îi zise:
- Bună ziua, frate, şi trecu înainte.
Iar balaurul îi răspunse:
- Noroc bun, frate.
Ajunse apoi la o fântână, mucegăită şi plină de nămol: el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fântână şi-şi căută de drum până dete de nişte porţi încuiate, pline de praf şi de păianjeni; curăţi acei păianjeni, scutură praful, dete poarta de perete şi trecu înainte. În drumul său întâlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţâţele sale; cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise:
-Ţine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul.
Iară ea, luând-o, îi mulţumi.
La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci câtva timp.
În cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atârna de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atârnate, şi o tuli d-a fuga înapoi.
N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fântâna şi pe balaur.
- Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de când sunt urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele.
- Că alt gând n-am, răspunseră porţile, că de când suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne deschiză, de înţelenisem aşa.
- Ba să ne iertaţi, zice fântâna, că de când sunt făcută, mână de om n-a venit sămi cureţe apele, încât ajunsesem a mă împuţi.
- Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de când sunt osândit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă.
Fiul împăratului, care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrâna, se întoarse pe la dânsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete şi ei câte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său.

giumbusluc
20-February-2011, 11:37 PM
Cred ca am mai posta candva aceasta povestire ,insa cred ca e foarte frumoasa si merita recitita. Un program pentru inima



Clientul: Am o problema in sistem. Se blocheaza si trebuie mereu sa resetez.
Serviciul Tehnic: Puteti instala softul DRAGOSTE?

Clientul: Da, cred ca pot. Nu sunt un expert, dar cred ca ma pot descurca. Ce trebuie sa fac mai intai?
Serv.Tehnic: Primul lucru este sa deschideti INIMA. Ati gasit-o?

Clientul: Da, numai ca acolo ruleaza deja cateva programe chiar acum. Este bine sa instalez programe cand deja altele sunt rulate?
Serv.Tehnic: Ce programe sunt deschise?

Clientul: Sa vad... Sunt deschise programele DURERE.EXE, TRISTETE.BAT, DISPRET.EXE si RESENTIMENT.COM.
Serv.Tehnic: Nici o problema. DRAGOSTEA va sterge automat DURERE.EXE din sistemul operational curent. Va ramane in memoria dvs. permanenta, dar nu va mai perturba niciodata alte programe. DRAGOSTEA va suprascrie TRISTETE.BAT cu un modul numit BUCURIE.EXE. Dar trebuie sa dezinstalati singur DISPRET.EXE si RESENTIMENT.COM. Aceste programe nu permit instalarea completa a DRAGOSTEI. Puteti face asta?

Clientul: Nu stiu cum sa le dezinstalez. Au un mesaj de "eroare". Ma puteti ajuta?
Serv.Tehnic: Cu placere. Mergeti in [Start Menu] si cautati IERTARE.EXE. Faceti acest lucru ori de cite ori apar DISPRET.EXE si RESENTIMENT.COM, pana cind vor fi complet disparute din sistemul dvs.

Clientul: OK. Am terminat! DRAGOSTEA a inceput sa se instaleze automat! Asa este normal?
Serv.Tehnic: Este perfect! Trebuie sa primiti un mesaj care spune ca programul se instaleaza pentru toata viata in INIMA sistemului dvs. Aveti acest mesaj?

Clientul: Da, il am. Acum programul este complet instalat?
Serv.Tehnic: Da, numai ca aveti acum numai modulul de baza. Trebuie sa va conectati la alte INIMI ca sa puteti face upgrade-uri.

Clientul: Oh! Am deja un mesaj de eroare. Ce trebuie sa fac?
Serv.Tehnic: Ce spune acest mesaj?

Clientul: Spune: "Eroare 412 - Programul nu poate rula pe componentele interne". Ce inseamna asta?
Serv.Tehnic: Nu va ingrijorati, asta este o problema simpla. Inseamna ca DRAGOSTEA este setata sa ruleze pe o INIMA externa si nu a fost rulata inca in INIMA dvs. Este unul din cele mai dificile lucruri in programare. Trebuie sa aveti DRAGOSTE interioara pentru propriul sistem inainte de a incerca sa va conectati la DRAGOSTEA altor sisteme.

Clientul: Si ce trebuie sa fac?
Serv.Tehnic: Puteti gasi AUTOACCEPTAREA?

Clientul: Da, am gasit-o.
Serv.Tehnic: Excelent, incepe sa fie foarte bine! Acum inserati urmatoarele fisiere si copiati-le in directorul "INIMA MEA": IERTARE.DOC, AUTOACCEPTARE.TXT, BUNATATE.DOC si INCREDERE.TXT. Sistemul dvs. va rescrie toate fisierele. Apoi va trebui sa stergeti SARCASM.EXE si sa goliti cutia de gunoi astfel incat sa fiti sigur ca nu a mai ramas nimic rau si niciodata nu va mai fi rulat.

Clientul: Am reusit! Hei! INIMA mea incepe sa aiba noi fisiere: ZAMBET.MPG este pe monitor chiar acum si un mesaj imi spune ca PACEA.COM, COMPASIUNEA.EXE si MULTUMIREA.COM se instaleaza in toata INIMA mea!
Serv.Tehnic: Inseamna ca DRAGOSTEA este instalata si ruleaza. Ar trebui sa va descurcati singur de acum. Inca un lucru inainte de a termina ...

Clientul: Va ascult.
Serv.Tehnic: DRAGOSTEA este un program distribuit gratuit. Fiti sigur ca o daruiti curata la orice sistem cat timp veti fi conectat la serverul principal - MAREA DRAGOSTE! Veti primi inapoi module cu adevarat valoroase.

Clientul: Asa voi face. Multumesc pentru ajutor.
Serv.Tehnic: INIMA sa-ti fie binecuvantata cu multa DRAGOSTE!

anadumbrava2000
21-February-2011, 10:42 PM
Creionul (http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/12/creionul.html)




Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:

- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.

Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

de Paulo Coelho

http://bp2.blogger.com/_U7Bc51M0xHo/R1OtjF1th7I/AAAAAAAAAmc/4x7eyOFDrjU/s400/creionul.jpg (http://bp2.blogger.com/_U7Bc51M0xHo/R1OtjF1th7I/AAAAAAAAAmc/v05me4fWMl0/s1600-R/creionul.jpg)

Foto Dimitris Kritsotakis


http://img2.blogblog.com/img/icon18_edit_allbkg.gif (http://www.blogger.com/post-edit.g?blogID=27075566806304642&postID=3104149598145867941)

GetaL
22-February-2011, 04:47 PM
Un tanar preot si sotia lui, trimisi la prima lor parohie, ajung acolo intr-o zi de octombrie si constata ca biserica este intr-o stare deplorabila... Plini de entuziasm, isi propun sa o restaureze pana in Ajunul Craciunului, cand vor sa organizeze prima slujba...

Muncesc din greu, rapara peretii, tamplaria, refac picturile, curata si... termina totul pe 18 decembrie! Pe 19 insa incepe o vijelie cumplita, care desprinde o bucata din acoperis, iar apa scursa le distruge o portiune mare dintr-un perete lateral.... Intristat ca trebuie sa amane slujba de inaugurare, preotul pleaca spre casa, dar pe drum se opreste la o licitatie in scopuri caritabile si acolo ii atrage atentia o fata de masa brodata, de o mare finete, care avea in mijloc o cruce; isi da seama ca are exact dimensiunea portiunii de perete avariat, o cumpara si se intoarce la biserica. Intre timp incepuse sa ninga, iar in statie zareste o doamna in varsta care tocmai pierduse autobuzul. O invita sa-l astepte pe urmatorul in biserica, iar el incepe sa fixeze fata de masa pe peretele avariat. Doamna asteapta absenta intr-un colt; deodata isi ridica ochii si, socata, il intreaba pe preot de unde are fata de masa cu initialele ei(EBG)... Ii povesteste apoi ca ea o brodase in Austria in urma cu 35 de ani, in timpul razboiului. La venirea nazistilor e nevoita sa plece in graba si-si lasa in urma sotul, care este arestat si trimis in lagar... e ultima data ca-l mai vede... Impresionat, preotul vrea sa-i returneze fata de masa, dar ea ii spune ca e mai bine sa ramana in biserica.... Tot ceea ce poate sa faca este sa o conduca pe doamna intristata acasa...

Slujba de inaugurare a bisericii reuseste de minune, iar la sfarsit preotul isi conduce spre iesire noii enoriasi; cand revine observa pe un scaun un domn in varsta cu ochii pironiti pe fata de masa... Barbatul ii povesteste indurerat ca fata de masa fusese brodata de sotia lui, care disparuse pe timpul ocupatiei naziste si pe care o credea moarta... Preotul il roaga sa-l insoteasca intr-o scurta plimbare cu masina si il duce la domiciliul batranei doamne, unde asista la cea mai impresionanta revedere de Craciun...

phoebe
23-February-2011, 12:33 PM
Povestea bunicii


Era odată o casa îndepărtată unde trăia o mică bătrânică. Ea trăia într-un sat îndepărtat, aproape închisă în căsuţa ei. Stătea în camăruţa ei şi torcea cu furca şi caierul de in în brâu. Şi trăgea şi răsucea firele lungi şi subţiri de in cât era ziua de lungă. Doar copiii din sat ce mai veneau şi se uitau pe gemuleţ la ce lucrează bătrânica.

Într-una din zile, unul dintre nepoţi s-a întors la căsuţa în care adormea cândva legănat de poveştile bunicii şi de scârţâitul caierului. Şi ce se gândi el: “Cred a venit timpul să îmi ajut scumpa mea bunicuţă.”

A început să facă mici modificări prin odaia în care abia, abia intra lumina zilei. A schimbat uşile, a schimbat geamurile, până chiar şi soba cea veche a bunicii unde asculta trosnitul lemnelor seara.
Aşa azi, aşa mâine, şi încet – încet căsuţa bunicii se transformă, devenind un loc de care nepotul bunicii era foarte mândru.

“Ei bunicuţo, ce zici? Ce casuţă frumoasă ai acuma!”

“Da, dragul bunicii, dar mie îmi plăcea mai mult vechea fereastră şi vechea uşă.”

“Dar de ce bunico?” – întreabă nelamurit.

“Păi vezi… eu prin această fereastră am privit lumea toată viaţa mea, am văzut oameni care trec pe stradă, am văzut tinerii care se iubeau şi bătrânii care îşi asteptau pe pridvor nepoţii. Am văzut bucuria cu care un tată îşi îmbrăţişează copilul întors de departe, precum şi lacrimile de mamă când a plecat de acasă în găsirea unui rost în viaţă. Prin acea uşă am primit în viaţa mea singura mea iubire, şi tot prin acea uşa m-a şi părăsit. Iubitul bunicii, când vei învăţa că nu contează în viaţă ce dai omului ci mai ales cum dai celui care este lângă tine, vei putea să iubeşti aşa cum te iubesc şi eu.”

Tânărul, stătu liniştit, iar lacrimile începuseră să-i curgă şiroaie din ochi.

Ţine minte dragul meu, în lume sunt oameni atât de săraci încât nu au nimic altceva decât bani.

pucca
23-February-2011, 07:11 PM
azi am primit un mail de la o prietena, mi-a placut si m-am gandit ca merit sa spun povestea mai departe

BARELE DE LA PERDEA
Poveste adevarata... (oare?)

O femeie recent divortata isi petrecu prima zi impachetandu-si lucrurile in cutii si valize. A doua zi, a venit un camion si a incarcat totul, inclusiv mobila. A treia zi, s-a asezat pe jos, in sufrageria goala, a pus muzica in surdina, a asezat doua lumanari, doua kile de creveti, o farfurie de icre si o sticla de vin alb pus la gheata.
Cand a terminat de mancat, a demontat toate barele de la perdelele din fiecare camera, le-a scos capacele laterale, a indesat inauntru icrele si crevetii care ii ramasesera, a pus capacele la loc si a asezat din nou barele la geamuri.
Reintors, fostul sot s-a mutat cu amanta si cu noua lui mobila. La inceput, totul a fost perfect. Insa, in curand, incet, incet, casa a inceput sa puta. Au incercat de toate: au facut curatenie, au aerisit, au revizuit gurile de ventilatie pentru eventualitatea ca s-ar putea gasi soareci morti inauntru, au spalat covoarele... In fiecare coltisor de casa au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray. Au cheltui o gramada de bani sa schimbe, dar nimic nu functiona.
Nimeni nu le mai venea in vizita, angajatii refuzau sa lucreze, pana si fata care facea curatenie in casa i-a abandonat. Disperati, fostul sot si amanta, au hotarit sa se mute. Dupa o luna, inca nu gasisera pe nimeni dispus sa cumpere casa. Cei de la agentiile imobiliare nici nu mai raspundeau la telefon. In final au cumparat o casa noua.
Intr-o zi, fosta sotie il suna ca sa stabileasca detaliile divortului si, in treacat, il intreaba cum o mai duce. El raspunde ca vinde casa, fara insa sa-i dea vreo explicatie. Ea il asculta calma, apoi ii zice ca o sa vorbeasca cu avocatul, sa vada cum ar putea face sa cumpere ea casa. Presupunand ca n-are nici o idee despre adevaratul motiv pentru care o vinde, barbatul ii propune a zecea parte din pretul real al locuintei, ca sa scape cat mai repede. Femeia accepta si, in citeva ore, avocatul ii aduce actele la semnat.
O saptamina mai tarziu, barbatul si amanta se oprira la poarta casei, observand surazatori cum muncitorii le impachetau lucrurile si le urcau in camion. Totul, inclusiv barele de la perdele...

IMI PLAC ISTORIILE CU FINAL FERICIT, TIE NU?

phoebe
24-February-2011, 09:03 AM
dragostea este mereu o poveste

http://www.youtube.com/watch?v=e36s7fquoco

gabriela_a
25-February-2011, 12:56 AM
ROSE
de Christian Goodfroy

In prima zi de scoala, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept
sarcina sa facem cunostinta pe cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in
jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul. Cand m-am intors, am vazut o
batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet
ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse: - Buna, frumoaso!. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te
imbratisez? Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu
putere.
- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta?am intrebat.
- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la
casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
- Hai sa lasam gluma, am reluat. Eram foarte curioasa sa aflu ce o motivase
sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se
indeplineste visul, imi spuse.
Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de
Ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupa ore,plecam impreuna si stateam de vorba
necontenit Eram de-a dreptul fascinata sa ii ascult acestei "masinarii a
timpului " confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit "mascota" campusului si se imprietenea cu
usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru
ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se
bucura de fiecare clipa. La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa
tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte
invataturile ei. A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput
discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase
pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca
spre! microfon si spuse pur si simplu:

- Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in
favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant.
N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun
ceea ce stiu. Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul.
Continua:
- Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim
pentru ca incetam sa ne jucam. Exista numai patru secrete pentru a te
mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes. Trebuie sa razi
si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai
fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama.
E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in
pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de
ani.
Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini
88. Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e
sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima
schimbarii. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce
au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut. Numai cei care au regrete se
tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant "Trandafirul".
Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata
cotidiana.
Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani.
La o saptamana dupa absollvire, Rose s-a stins pe tacute in somn.
Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e
niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.
Dupa ce terminati de citit, trimiteti aceste randuri tuturor prietenilor si
membrilor familiei voastre, le va prinde bine.
Au fost compuse in memoria lui Rose.

SI NU UITATI: NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI!

phoebe
25-February-2011, 08:56 AM
Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.

Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."

In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.

Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."

De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"

ozzo
25-February-2011, 10:52 AM
Incercand sa-mi beau cafeaua, acompaniata de prietenia micutului cititor,am gasit o poveste care ii apartine d-nei Alice Nastase Buciuta. Iat-o:


Cand vine dragostea

In perioadele in care umblam buimaca prin lume cautandu-mi iubirea, mi se tot spunea ca va veni doar atunci cand am sa incetez sa o caut. Iar mie mi se parea cel mai fara noima sfat pe care l-as fi putut capata. A fost nevoie sa mai rabd niste ani ca sa-mi gasesc propriul raspuns la intrebarea “cand vine dragostea?”. Voi l-ati gasit?

O vreme, probabil dornica sa-i contrazic pe cei care incercau sa-mi stavileasca nerabdarea, mi-am spus ca dragostea vine atunci cand o cauti si o vrei cel mai mult. Ca, asa cum norocul ii rasplateste pe cei curajosi, tot asa, iubirea e binevoitoare cu aceia care scotocesc mai cu foc dupa ea. Dar a fost nevoie sa iau niste trante de la destinul meu scormonitor ca sa pricep ca, ntttzzz, hmmmm, nu prea e asa. Atunci cand cauti cu orice chip, ajungi sa vezi fete morgane, si baieti… morganosi, si amoruri inventate de-a dreptul, dansand pretutindeni in desertul sufletului tau insetat.

Apoi mi-am spus ca vine cand stai in expectativa si-o pandesti abil. As! Nici atunci n-a venit. Am continuat cu sperantele si mi-am spus ca vine cand ti-o aduc prietenii care, cunoscandu-te, iti pot prezenta pe cineva care sa ti se potriveasca. Dar nu mi-a iesit figura.

Recunosc, a trebuit sa ma intorc spasita la sfatul dintai, dar nu pentru ca as mai fi crezut in eficienta lui, ci pentru ca epuizasem toate celealte variante. Si cand ma resemnasem ca nu voi mai iubi in veci de veci, fiindca dragostea e o vietate ciufuta si salbateca, ati ghicit, m-am indragostit din nou.

Nu stiu cum am facut. Nu stiu daca metoda in care nu-ti pasa, nu astepti, nu chemi si nu te vaicaresti functioneaza temeinic. Eu cred ca dragostea vine cand vrea ea. Dar tine de noi s-o facem sa stea cat vrem noi, nu-i asa?

bacociu_stela
25-February-2011, 10:05 PM
CASNICIA

Un barbat si o femeie erau casatoriti de peste 60 de ani. Ei impartaseau totul si discutau despre orice. Nu aveau secrete unul fata de celalalt, cu exceptia unei cutii de pantofi pe care femeia o tinea pe dulapul ei de haine, si, despre care l-a atentionat pe sotul ei sa nu o deschida sau sa intrebe de ea vreodata.
In toti acei ani, el nici nu s-a gindit la cutie, dar intr-o zi, batrinica se imbolnavi foarte tare si doctorii ziceau ca nu prea mai are sanse sa se traiasca. Incercind sa puna toate lucrurile in
ordine, batrinelul a luat cutia de pantofi de pe dulap si a pus-o lânga patul sotiei sale...
Era si ea de acord ca era timpul sa afle si sotul ei ce era in acea cutie. Când a deschis-o, in cutie erau doua papusi crosetate si o gramada de bani, in total vreo 25.000 de dolari. El a intreba- t-o despre continutul acestei cutii.
“Când ne-am casatorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus ca secretul unei casatorii este sa nu te certi niciodata. Spunea ca intotdeauna cind ma suparam pe tine, sa tac din gura si sa crosetez o papuşică...”
Bătrânelul era atât de impresionat, incât abia isi putea stapâni lacrimile. Doar doua pa-pusi erau in cutie! Ea fusese suparata numai de doua ori in toti acesti ani in care au trait impreuna. Nu mai putea de fericire!
“Iubito, spuse el, inteleg existenta papusilor, dar toti acesti bani?” “Oh, zise ea, acestia sunt banii pe care i-am obtinut din vânzarea
păpuşilor...” ...
RUGĂCIUNE

Doamne, ma rog sa-mi dai intelepciune sa-mi inteleg sotul; iubire ca sa pot sa-l iert; si rabdare pentru toanele lui. Pentru ca Doamne, daca as cere putere, ma tem ca l-as bate prea tare. Amin!

pucca
27-February-2011, 09:43 PM
Test de imaginatie

Omul de la birou rasfoi cu atentie hartiile din dosar, puse cateva intrebari de rutina si, la sfarsit, conchise:
-Tinere, actele sunt in regula. Indeplinesti conditiile de studii, de vechime in munca, recomandarile sunt bune, ma rog, ai adus tot ce trebuie. Dar, pentru a putea fi angajat in unitatea noastra, unitate cu un specific aparte, urmeaza sa sustii si un test de imaginatie. Proba obligatorie si…eliminatorie!
Tanarul se foi nelinistit in fotoliul din fata biroului. La un asemenea examen nu se asteptase.
-Ei?!...
-Pai, n-avu incotro tanarul, cu imaginatia nu stau prost. Dimpotriva. Dar, cand e vorba de un test…Unchiul meu chiar mi-a spus: “Fii atent cum procedezi! Daca te afli cumva in incurcatura, imi dai un telefon…”
-Serios?! Cine-i unchiul asta al dumitale?
-A, nu, ca m-a si avertizat: “Sa nu cumva sa te folosesti de numele meu. Nu vreau sa fiu amestecat in cine stie ce. Te duci, te prezinti ca orice cetatean, clar? Eu il cunosc pe omul acela (vorbea de dv.), in cateva randuri, in clipe grele, l-am si ajutat”. Va amintiti?
-Dac-as sti despre cine e vorba…
-A, nu, ca ajutorul a venit indirect. Era si greu sa ajungeti tocmai la el. Insa i-a telefonat un amic al dv., iar dumnealui a intervenit unde trebuia…Ca mi-a si zis, inainte de a porni incoace: ”Oamenii trebuie sa se intrajutoreze. Nu se stie cand ai nevoie de cineva, undeva…” Nu sunteti de aceeasi parere?
-Ba da…ba da…
-In ce priveste testul, continua cu prudenta tanarul, stiti, n-as vrea…Dv. ce ma sfatuiti? Poate ar trebui sa dau un telefon…
Omul de la birou chibzui indelung.
-Nu, nu e cazul! hotari el, ferm. De ce sa deranjam? Problema dumitale e rezolvata, de fapt. Maine te prezinti la lucru. Si sa fii foarte punctual!
-Va multumesc!
Peste cateva zile, tanarul fu chemat iarasi de omul de la birou:
-Ei, te simti bine la noi?
-Excelent!
-Apropo de unchiul dumitale, n-ai vrea sa…
-Va rog sa ma iertati – zambi tanarul, dar n-am nici un unchi.
Omul de la birou ramase perplex:
-Vrei sa spui ca toata povestea aia a fost…
-Un test de imaginatie, asa cum mi-ati cerut!

florela
27-February-2011, 10:20 PM
Intr-un satuc de campie, a venit un... investitor strain, insotit de asistentul lui!!

A batut la prima usa intalnita si i-a spus proprietarului:
- Uite, eu sunt colectionar de broscute; daca imi aduci o broscuta, am sa iti dau pe ea... 10 euro!
Taranul a fugit repede in padurea din spatele casei si a luat o broscuta.
I-a dat-o investitorului, si-a luat cei 10 euro si le-a spus vecinilor despre ce afacere a facut.


A doua zi, fiecare taran s-a dus la investitor cu cate o broscuta, pe care a vandut-o cu 10 euro.
Dupa cateva zile, investitorul le-a spus satenilor:
- Vad ca afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuta am sa va platesc cate 20 de euro.
Taranii au dat fuga in padure, au cules broscute si le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului.
Dupa alte cateva zile, acesta s-a intors in tara sa, presat de afaceri, lasandu-l pe asistent cu broscutele, urmand ca el sa se intoarca dupa cel mult o saptamana.
Inainte de a pleca, le-a spus:
- Dragii mei, sunt nevoit sa ma intorc urgent in tara .
Va promit insa ca la intoarcere am sa cumpar de la voi broscutele cu 60 de euro bucata. Si a plecat, in uralele satenilor fericiti de pleasca ce a dat peste ei.
A doua zi, asistentul investitorului a adunat satenii si le-a spus:
- Fratilor, m-am gandit la o afacere pentru voi.
Seful meu se va intoarce peste doua saptamani si va va plati cate 60 de euro/broscuta. Daca vreti, vi le vand eu inapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veti vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumusel. Ce spuneti?
Satenii, s-au adunat la sfat si au decis ca o asa afacere nu mai prind ei degraba. Au pus mana de la mana, s-au imprumutat pe la cunoscuti, pe la banci, care pe unde a putut, si au cumparat broscutele inapoi cu 35 de euro bucata.
Asistentul investitorului a luat banii, a plecat dupa seful sau, iar pe sateni nu i-a mai cautat nimeni, niciodata.
Au ramas cu banii dati, cu imprumuturi scumpe la banci si fara sa detina niciun activ in plus fata de ceea ce aveau inaintea afacerii. Aceasta este povestea crizei, pe intelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar...

anadumbrava2000
27-February-2011, 11:22 PM
Casa cu ferestre de aur A fost odata ca niciodata o fetita care traia intr-o casa simpla, saracioasa, de la tara, asezata pe varful unui deal. Pe masura ce crestea, putea zari de la fereastra ei tot mai multe lucruri minunate aflate in valea de la poalele casutei.Cel mai mult o incanta o cladire mare, cu ferestre de aur, a caror stralucire ii starnea fantezia, facand-o sa viseze despre cat de frumos ar fi fost sa traiasca in interiorul ei, plin, desigur, cu tot felul de minunatii.

Desi isi iubea parintii din tot sufletul, fetita tanjea dupa acea mare casa asemanatoare unui palat din povesti, incomparabila cu bordeiul ei umil si inghesuit. De fapt, aproape in fiecare zi, ramanea ore in sir cu privirile atintite catre cladirea cu ferestre de aur, tesand in minte felurite si incantatoare povesti .

Atunci cand a ajuns destul de mare ca parintii ei sa aiba incredere in ea, fetita le-a cerut voie sa faca o plimbare pe poteca care trecea pe langa gradina lor. Desi nu mai iesise niciodata singura din curte, mama i-a facut in cele din urma pe voie. Vremea era frumoasa , cu un soare stralucind vesel pe albastrul cerului nepatat de vreun nor. Fetita a deschis cu o mica ezitare poarta scartatitoare si a pornit pe poteca, din ce in ce mai sigura pe ea. Desigur, stia incotro se indreapta, iar pasii i-au devenit mai repezi pe masura ce se apropia de casa cu ferestre de aur. Mersul i s-a preschimbat fara sa-si dea seama in fuga si, dupa scurta vreme, a ajuns in fata cladirii mult visate.

Atunci cand a ridicat privirea spre obiectul fanteziilor ei, dezamagirea a lovit-o dintr-o data, spulberandu-i toate visurile minunate. Casa parea parasita de multa vreme, peretii ii erau scorojiti de var asemeni unui lepros, iar ferestrele intunecate si murdare isi dadeau gol tristetea atunci cand nu mai erau in stare sa reflecte razele soarelui.

Cuprinsa de mahnire, cu capul in pamant, fetita a pornit inapoi pe poteca, taraindu-si picioarele catre locuinta ei. La un moment dat, si-a inaltat capul si si-a indreptat ochii inainte. Privelistea care adasta in fata ei a lasat-o fara respiratie. La mica departare, pe varful unui deal, se oferea privirilor o casa cocheta, avand ferestrele cu totul si cu totul din aur, gratie soarelui care se oglindea in ele. Nu era alta decat casa copilariei ei. Dintr-o data, si-a dat seama ca traise pana acum, fara sa stie, intr-o casa din aur, iar dragostea si caldura cu care fusese inconjurata facea ca locuinta ei sa fie invaluita in sclipirea pretiosului metal . Visul ei magic era de fapt realitate. Toate minunatiile dorite cu pasiune erau chiar acolo, in propria ei casa.

De cate ori ne lasam vrajiti de poleiala ieftina si stralucirea falsa a lucrurilor ori oamenilor din jurul nostru? Asa cum este firesc, tot ce este nou sau altfel de cat stim ne captiveaza sau ne intriga.De aici si pana la subjugarea fata de orice este noutate ori inedit, indiferent de valoare, este doar un pas .Chiar daca ne ratacim in lumea duplicitara a formelor lipsite de fond, avem intotdeuna sansa de ne indrepta spre noi insine, catre valorile si adevarurile noastre esentiale.

http://www.consiliere-psihoterapie.info/images/stories/house-valley.jpg
Sursa: http://www.credinta-mea.ro/ (http://www.credinta-mea.ro/)

Lorelai
28-February-2011, 09:36 PM
Legenda martisorului

A fost odata ca niciodata, o vreme in care Soarele intruchipat intr-un barbat chipes obisnuia sa coboare pe pamant pentru a dansa hora in sate. Stiind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmarit si intr-una dintre aceste incursiuni pe pamant, l-a rapit si l-a aruncat intr-un beci, in castelul sau.
Pasarile au incetat sa cante iar copiii nu mai puteau sa rada, dar nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe dragon.
Intr-una dintre zile, un tanar curajos a decis sa coboare in beci si sa salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au insotit, dandu-i tanarului din puterea lor, pentru a reusi sa invinga puternicul dragon.
Calatoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfarsitul ultimului, tanarul a reusit sa gaseasca castelul dragonului, unde era intemnitat Soarele. Si a inceput lupta, care a durat zile pana cand dragonul a fost infrant.
Fara puteri si ranit, tanarul a eliberat Soarele, reusind sa faca fericiti pe toti cei care-si pusesera ultimele sperante in el. Natura a reinviat, oamenii au inceput sa zambeasca din nou, doar flacaul nu a mai apucat sa vada primavara venind. Sangele cald din ranile sale cadea pe zapada.
In timp ce zapada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primaverii, rasareau din pamantul destelenit. Cand ultimul strop de sange al tanarului s-a scurs pe zapada imaculata, a murit fericit ca viata sa a servit unui scop atat de nobil.
De atunci oamenii obisnuiesc sa impleteasca doi ciucuri: unul alb si altul rosu. La inceputul lunii martie, barbatii ofera aceasta amuleta, numita martisor, fetelor pe care le iubesc.
Culoarea rosie reprezinta dragostea pentru tot ceea ce e frumos si ramane simbolul sangelui bravului tanar. Albul simbolizeaza puritatea, sanatatea si ghiocelul, prima floare care apare primavara.
Semnificati literara a martisorului este: micul martie. Un martie mai mic pe care sa-l purtam la piepturile noastre pentru ca iarna sa fie uitata si noul an sa inceapa.
19049

anadumbrava2000
28-February-2011, 11:18 PM
http://www.credinta-mea.ro/thumb/65619_text_80_80.jpg (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/pacatul_furtului_14386/)Pacatul furtului (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/pacatul_furtului_14386/)
Cel care fura si introduce la el in casa lucrul furat, duce blestemul lui Dumnezeu. Niciodata nu trebuie sa avem in casa un lucru furat. Trebuie ori sa se inapoieze lncrul in chip discret, la cel de l
http://www.credinta-mea.ro/images/marker.gif Citeste mai departe (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/pacatul_furtului_14386/)

anadumbrava2000
01-March-2011, 11:55 PM
http://www.credinta-mea.ro/thumb/default%20(6).jpg (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/un_cuplu_de_pensionari_9785/)Un cuplu de pensionari (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/un_cuplu_de_pensionari_9785/)
Un cuplu de pensionari calatorea de-a lungul tarii cu masina. Cei doi s-au oprit la un restaurant pentru masa de pranz. La plecare femeia si-a uitat unica pereche de ochelari pe masa restaurantului. D
http://www.credinta-mea.ro/images/marker.gif Citeste mai departe (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/un_cuplu_de_pensionari_9785/)
http://www.credinta-mea.ro/images/spacer.gif http://www.credinta-mea.ro/thumb/33646_foto_carti_80_80.jpg (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/demodarea_modei__-_cool_sunt_doar_eu_cosmina_cucu_9390/)Demodarea modei - cool sunt doar eu (Cosmina Cucu) (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/demodarea_modei__-_cool_sunt_doar_eu_cosmina_cucu_9390/)
Scoala te invata sa traiesti, tristetea sa iubesti
http://www.credinta-mea.ro/images/marker.gif Citeste mai departe (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/demodarea_modei__-_cool_sunt_doar_eu_cosmina_cucu_9390/)
http://www.credinta-mea.ro/images/spacer.gif http://www.credinta-mea.ro/thumb/96345_Pain.jpeg (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/suferinta_noastra_cea_de_toate_zilele_9332/)Suferinta noastra, cea de toate zilele (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/suferinta_noastra_cea_de_toate_zilele_9332/)
Peste tot exista suferinta...
http://www.credinta-mea.ro/images/marker.gif Citeste mai departe (http://www.credinta-mea.ro/articole-pentru-suflet/povestiri-cu-morala/suferinta_noastra_cea_de_toate_zilele_9332/)

phoebe
02-March-2011, 08:38 AM
Se zice că un tânăr mergea într-o zi printr-un sat cu o colivie de păsări în mână. Erau nişte păsări amărâte fără pene frumos colorate, fără glasuri de privighetoare. Şi se întalneşte cu un bătrânel. Acesta văzându-l îi zice:

Ce ai acolo tinere?
Uite, nişte păsări de camp.
Dar ce vrei sa faci cu ele?
Mă duc să mă joc cu ele si să le chinuiesc.
Dar după ce le chinuieşti ce faci cu ele?
Le smulg penele şi apoi le dau la pisică să le mănânce.
Nu le vinzi? zice bătrânelul cu milă uitandu-se la păsări.
Ei na…nu valoarează nimic…zice copilul râzând…sunt bătrâne, urâte şi oricum vor murii curând.
Cât vrei pe ele? Insistă bătrânelul.
O suta de lei…zice copilul încercându-şi norocul.
Bătrânelul nu zice nimic, scoate banii, plăteşte şi ia colivia. Tânărul dispare repede, ca nu cumva să se răzgândească bătrânelul şi să-i ceară banii înapoi. Acesta din urma merge până la marginea unui câmp şi deschide colivia. Păsările însă nu vroiau să iasă. Încet, încet, cu multă răbdare şi grijă, le convinge să iasă din colivie şi să-şi ia zborul.
Dragii mei, de ce v-am spus toate acestea… acum câteva zile am reîntâlnit un prieten de-al meu închis în “colivia” lui, suferind sufleteşte. Într-adevar am putea să facem multe speculaţii, dar e adevarăt că după ce ai fost captivul unui gând, într-o anumită stare de spirit în care învârţi aceleaşi idei deprimante care te apasă din ce în ce mai mult, luându-ţi parcă şi aerul pe care îl respiri, e destul de greu să ieşi din starea în care eşti. Dacă cineva îţi spune: haide, bucurăte de viaţa, uită! Bucură-te! Viaţa e frumoasă! E frumoasă aşa cum e ea!…e foarte greu să îl crezi. Mai degrabă îl consideri puţin dus de-acasă şi trebuie foarte multă convingere din partea celui care ”plateşte” şi te cheamă să fi liber..să iubeşti din nou..să trăieşti din nou.

Dragii mei, bătrânelul a plătit un preţ mare pentru nişte păsări aproape moarte. Putem să privim puţin şi să ne gândim ce înseamnă viaţa şi iubirea pentru noi? Care este preţul iubirii noastre şi cine a plătit acest preţ pentru ca noi să fim fericiţi? Chiar dacă avem tendinţa să rămânem închişi în propia noastra colivie, în lumea noastră, chiar dacă nu eşti autentic, chiar dacă n-ai plătit pentru cineva preţul pe care acel bătrânel l-a plătit, totuşi, încet, încet, trebuie să te trezeşti şi să îţi dai semana că cineva a plătit preţul iubirii tale, preţul vieţii tale pentru ca tu să fi fericit. Noi nu ne cunoaştem pe noi, nu ştim ce putem şi ce ar trebui să însemne viaţa pentru noi. Dragii mei, iubirea adevarată nu vă cheamă la zăbrelele coliviei, ci ne cheamă la libertate la pace şi bucurie. Ne cheamă să trăim peste considerentele umane, să rupem barierele umane care ne împiedică să devemin cu adevărat fiinţe ale iubirii.

anadumbrava2000
03-March-2011, 11:53 PM
VULTURUL CEL INTELEPT
- povesti cu talc -


http://www.povesticutalc.ro/images/povesti/Vulturul%20cel%20intelept/Vulturul-cel-intelept.jpg

Traia demult un om intelept.
El a aflat ca in tinutul unde traia el se afla un vultur intelept.
Vulturul era urias, batran de cand lumea si intelept, caci vazuse toate.
Si, cautand mai multa intelepciune, inteleptul nostru l-a cautat pe Vultursi l-a gasit .
L-a intrebat:
"-Vulture, intelept esti caci esti de cand lumea si multe le-ai vazut ridicandu-se si prabusindu-se, pe multi i-ai vazut nascuti si apoi murind i-ai pierdut. Caut intelepciune!”
Si vulturul a raspuns: “- Adevarat este, ce cauti?”
Inteleptul la inrebat:
”- Vulture, vreau sa vad cel mai frumos loc din lume si vreau sa-mi traiesc ultimii ani ai batranetii acolo.”
Atunci Vulturul i-a raspuns:”- Bine, asa i-ti voi face. Am sa te duc sa vezi cel mai frumos loc din lume!”
Si zicand acestea, Vulturul l-a luat in gheare si a inceput sa zboare. Si a vazut inteleptul din zbor cum trecea de tara lui. Si a vazut Roma unde statea coloseumul si palatul Caesarului, si a vazut Constantinopole cu toate minunatiile lui din aur, si a vazut Babilonul cu minunatiile lui, si a vazut Nilul si varsarea lui in delta cu milioane de paseri si vietuitoare, si multe minunatii a vazut zburand de incepuse a se intreba inteleptul:
“- Oare cum poate cineva sa se hotarasca unde este cel mai frumos loc din lume?”.
Si zburand Vulturul, au ajuns in desert. Si in desert erau niste stanci negre si acolo vulturul s-a asezat.
Cand vazu aceasta inteleptul s-a uitat in jur si nu a vazut nici apa, nici copac si nici vietuitoare cat cuprindea cu ochii. Si s-a intristat zicand:
“- De ce m-ai adus aici Vulture, oare nu mi-ai promis cel mai frumos loc din lume?”

Dar vulturul i-a zis:
“- Cum ti-am promis asa ti-am facut.
Cu adevarat acesta este cel mai frumos loc din lume. Aici m-am nascut eu.!”





>> trimisa de anonim

phoebe
07-March-2011, 08:23 AM
ACCEPTA-MA ASA CUM SUNT

O poveste adevarata

Aceasta poveste este a unui soldat care se intoarce acasa, dupa ce luptase in Vietnam.
El isi suna parintii din San Francisco:
Mama , Tata, ma intorc acasa, dar inainte vrau sa va rog o favoare. Am un prieten pe care mi-ar face placere sa-l aduc cu mine.
Sigur , au respuns. Ne-ar incanta sa-l cunoastem.
Exista ceva ce ar trebui sa stiti dinainte.El a fost ranit ingrozitor in lupta. A calcat pe o mina si a pierdut un brat si un picior.Si in afara de asta nu are nici un loc unde sa locuiasca.
Ce suferinta!!! Regretam mult sa auzi asta.
Poate putem sa-l ajutam sa gaseasca vreun loc unde sa locuiasca .
Nu mama ,eu vreau ca el sa poata locui la noi acasa!
Dar fiule nu stii ce ne ceri, nu ai ideie de gravitatea problemei?
Mama de accord cu tatal,indica:
Cineva cu atata dificultate ar fi o sarcina grea pentru noi. Avem propria noastra viata si nu vrem un lucru ca acesta sa intervina in modul nostru de a trai. Cred ca te poti intoarce acasa si uita acest subiect. El isi va gasi un mod de a locui pentru el!
Fiul inchise telefonul si niciodata nu au mai auzit de el.
Cateva zile mai tarziu ,parintii au primit un anunt de la politie, informandu-i ca fiul lor murise cazand de pe o cladire. Politia cansidera accidentul ca o sinucidere.
Parintii, ingroziti, au zburat in orasul unde se afla fiul lor si au fost dusi la morga pentru identificarea cadavrului.
Ei l-au recunoscut si pentru groaza si teroarea lor, au descoperit ceva care nu cunosteau:
FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAT SI UN PICIOR

adn
07-March-2011, 10:13 PM
Note de insomniac - de Radu Beligan

Iti prezint o “nota de insomniac” a actorului Radu Beligan:

Motto: La Tate Gallery din Londra, am vazut cateva superbe apusuri de soare pictate de Turner. Se zice ca inainte de Turner, nici un pictor n-a asternut pe panza apusurile de soare. Chiar daca existau dintotdeauna in natura, Turner i-a invatat pe oameni sa le vada. Pictorii sunt ochii umanitatii.


In 1964, l-am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m-a prezentat “divinului” care mi-a aratat,spontan, o violenta simpatie. Socotea ca noi, romanii, avem o misiune sacra, de gardieni ai latinitatii, aici la rascrucea imperiilor moarte. Mi-a daruit un foarte frumos album, cu o dedicatie care cuprindea intreaga pagina de garda si in a carei grafica exaltata se afla pecetea lui indelebila.

“Pastreaza-l bine. Dupa moartea mea, il vei vinde la licitatie”.
L-am asigurat ca nu ma voi desparti niciodata de el.
“Sa nu spui asta. Banii au o importanta capitala in existenta noastra. Inca din copilarie mi-am dat seama de asta si am hotarat sa trec prin viata usor multimilionar. Lectia asta am invatat-o foarte devreme.

Aflasem ca Cervantes, cea mai mare glorie a Spaniei, si-a sfarsit zilele la inchisoare. Am invatat, de asemenea, pe bancile scolii, ca Cristofor Columb, care, totusi, ne-a daruit un intreg continent, a fost, la intoarcere, aruncat in temnita, pentru ca facuse datorii. Am hotarat, asadar, in fata acestei dureroase amintiri a doua experiente ilustre, sa-mi iau precautiile indispensabile cat mai curand posibil: ca sa devin celebru, trebuia sa fac un stagiu in inchisoare, si ca sa ies de acolo trebuia sa acumulez cateva milioane. O data implinite aceste doua conditii, viata devenea posibila…”

Obisnuit cu declaratiile lui provocatoare, care ii scandalizau pe multi, amicul nostru l-a intrebat in gluma: “Daca un miliardar ti-ar cere sa nu mai pictezi timp de un an, cati bani ar trebui sa-ti dea?”

“Nu multi. Cateva milioane”. (asta se petrecea in 1964)

“De ce?”

“De dolari, bineinteles. Sa fim practici. Trei milioane de dolari si nu mai pun mana pe pensula un an de zile”.

“Salvador, goana asta dupa bani ma uimeste. Vad aici cateva proiecte de vaze. Crezi ca acest gen de activitate comerciala e demna de un mare artist?”

“De ce nu? In timpul Renasterii, toti pictorii faceau asta. Leonardo da Vinci desena gradini, a desenat jartierele pentru uniforma garzii papale, a desenat o multime de obiecte cotidiene. Prietenii mei s-au revoltat cand, acum 25 de ani, am desenat cravate si covoare.

A fost un scandal enorm. Colegii mei tipau: “Dali se prostitueaza desenand cravate!” Cred ca erau pur si simplu gelosi ca nu li s-au facut si lor asemenea propuneri. Zece ani mai tarziu, Miro, Picasso si Cocteau s-au apucat, la randul lor, sa deseneze mochete, fete de masa, farfurii si o mie de alte obiecte mai putin nobile…”

Discutia asta m-a impresionat puternic, dovada ca o pot reda, dupa atata vreme, aproape cuvant cu cuvant. Mi-am amintit de ea ieri, cand un spectator, intelectual subtire, deplangea faptul ca unii dintre marii nostri actori se prostitueaza in filme, in reclame sau spectacole nedemne de statutul lor artistic.

Cine are dreptate? Dali sau intransigentul meu spectator? E o dilema, pe care fiecare artist o rezolva conform filosofiei si… nevoilor lui.

http://teatrusipoezie.wordpress.com/2009/04/30/nota-de-insomniac-1-beligan/

ozzo
12-March-2011, 11:56 AM
Când eram copii mergeam cu masini care nu aveau centuri de siguranta si nici airbag…
Sa calatoresti în partea din spate a unei masini era o plimbare speciala. Chiar si acum ne amintim.
Patuturile noastre erau pictate cu culori tari, cu vopseluri ce aveau la baza plumb !
Nu aveam închizatori speciale pentru copii la flacoanele de medicamente, în bai, la usi.
Când mergeam cu bicicleta nu purtam casti de protectie.
Am baut fiecare dintre noi apa de la furtunul de udat florile din gradina bunicii, în loc de apa minerala din sticle de plastic.
Stateam ore în sir sa ne facem rotile (patine cu rotile). Cei norocosi care aveau si o strada în panta îsi dadeau drumul de la capatul strazii, iar la jumatatea drumului îsi aduceau aminte ca nu au frâne. Dupa cateva “întâlniri” cu tufisurile verzi, am învatat sa rezolvam si aceasta problema. Pai da,ca noi stricam tufisurile si nu ajungeam sub rotile masinilor !
Ieseam sa ne jucam, iar singura conditie era sa venim în casa la apusul soarelui.
Scoala tinea pâna la 12, ajungeam acasa sa mâncam de prânz. Nu aveam telefoane mobile astfel ca nimeni nu putea sa ne gaseasa. Ce bine,nu ?
Ne zgâriam, ne faceam tot felul de zgaibe, ne fracturam o mâna, un picior, pierdeam un dinte, dar nu era nici o reclamatie pentru aceste incidente la politie. Vina era în totalitate a noastra.
Mâncam biscuiti, pâine cu unt si cu sare, am baut atâtea bauturi cu zahar si nu cu zaharina sau alti îndulcitori si nu am avut niciodata probleme cu greutatea, pentru ca ne jucam mereu…
Am împartit un pepsi-cola in patru, bând din aceeasi sticla si nimeni n-a murit din asta.
Nu am avut Playstation, Nintendo 64, Xbox sau alte console de jocuri, televizor plat cu minim 99 de canale , aparate video, dolby surround, telefoane celulare personale, calculatoare, facebook etc.
Aveam in schimb prieteni!
Ieseam afara cu biciclete sau mergeam pâna la casa unui prieten, sunam la usa sau pur si simplu intram fara sa batem la usa. El era acolo, nimeni nu se supara si ieseam sa ne jucam. Ne era sete, ceream un pahar cu apa. Da! Sa iasa din joc!

Unii dintre noi nu eram foarte buni la scoala. In studentie, daca pierdeam un an , îl repetam. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nimeni nu suferea de dislexie, nici de probleme de lipsa de atentie, pur si simplu repeta anul si avea o a doua sansa.

Aveam stari proaste, succese, responsabilitati…si am reusit sa învatam sa le gestionam. Marea întrebare e: CUM AM FACUT sa supravietuim? si, mai ales,sa fim persoanele care suntem acum ?

Textul nu imi apartine. L-am gasit printr-un fisier cand faceam ordine in computer si am facut cateva modificari ca sa fie in ton cu ceea ce gandesc la randul meu.

Arife
16-March-2011, 06:43 PM
http://www.youtube.com/watch?v=R5nudBXsnPQ&feature=related

Cicek
20-March-2011, 07:40 PM
http://www.poezie.ro/index.php/press/48964/Gheba,_omul_care_a_scos_la_tabla_tara_intreaga

phoebe
22-March-2011, 08:39 AM
Secretul Fericirii
Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.

Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.

Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.


Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:


"-Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?"

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:


"-Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent."

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.




Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi.!

janina
26-March-2011, 12:44 AM
Am primit pe mail si doresc sa v-o impartasesc ! Va imbratisez cu mult drag, Janina!

Am sa va spun o poveste..nu este a mea, dar mi-o insusesc frenetic si sunt randurile pe care le acitesc atunci cand uit sa dau celui de langa mine dreptul la libertate:

"A fost odata o pasare...o vietate creata ca sa zboare libera, sa-i bucure pe cei care o zaresc. Intr-o zi o femeie vazu pasarea si se indragosti de ea. Se indemna sa zboare impreuna cu ea si amandoua calatorira prin cer intr-o armonie desavarsita. Ea admira, venera pasarea. Dar ii veni atunci un gand: poate ca pasarea vroia sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Si femeiea se simti infricosata. Infricosata ca nu ma mai simti niciodata acelasi lucru pentru alta pasare. Si cugeta: "Am sa instalez o capcana. Data viitoare cand va veni pasarea, ea nu va mai pleca". Pasarea, indragostita si ea. reveni a doua zi, cazu in capcana si fu inchisa in colivie. Si ea privea zilnic pasarea. Intre timp, incepu sa se produca o ciudata transformare: cum avea pasarea la dispozitie si nu mai era nevoita sa o cucereasca, isi pierdu interesul pentru ea. Pasarea incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea, se urati si intr-o buna zi pasarea isi dadu duhul.
Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca ceea ce o emotiona atat de tare la pasarea accea era libertatea ei, energia aripilor ei in miscare, nu trupul ei fizic."

Adevarata provocare este sa ai lucrul cel mai important din lume, fara a-l poseda.

janina
04-April-2011, 12:52 AM
Morala Zen

Un cal deprimat se tolaneste pe jos si nu mai vrea pentru nimic in lume sa se ridice. Stapanul disperat, nereusind sa-l convinga sa se ridice, cheama veterinarul. Acesta sosi imediat, examineaza animalul si zice:

- Aaaa, e foarte grav, singura solutie sunt aceste pastile pe care i le vei da cateva zile; daca nu reactioneaza, trebuie eutanasiat.
Porcul a auzit totul si fuge la cal:
- Ridica-te, altfel se sfarseste rau!!!
Dar calul nu reactioneaza si da incapatanat din cap. A doua zi, veterinarul vine din nou sa vada efectul pilulelor:
- Nu reactioneaza, mai asteptam o zi, dar cred ca nu sunt sperante!
Porcul auzind tot, fuge din nou la cal:
- Trebuie sa te scoli, altfel vei pati mari necazuri!
Dar calul, nimc! A treia zi, constatand lipsa progreselor, veterinarul ii cere stapanului:
- Du-te dupa carabina, a venit timpul sa-l scapam pe bietul animal de chinuri!
Porcul fuge disperat la cal:
- Trebuie sa reactionezi, e ultima ocazie, te rog, astia sunt gata sa te omoare!!!
Calul se ridica, se scutura, face cateva miscari de dans, o ia la fuga in galop si sare cateva obstacole.Stapanul, care tinea mult la calul sau, foarte fericit ii spune veterinarului:
- Multumesc mult, esti un medic minunat, ai facut un miracol!!!
Trebuie neaparat sa sarbatorim evenimentul! Haide sa taiem porcul si sa facem o masa mare!!!

Morala Zen: Vezi-ti mereu de treburile tale!!!!

Cicek
06-April-2011, 12:51 PM
O poveste cu tâlc

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.

Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.


Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.

Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.

Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.


Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.

Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.


Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.

Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.

Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.



Concluzii:

*dragostea nu înseamnă perfecţiune;

* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;

* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;

* viaţa este bucuria de a fi împreună.

giumbusluc
15-April-2011, 03:31 PM
ALEGERILE TALE



Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.

La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.

Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.

- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.

- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.

- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine…

Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!

phoebe
18-April-2011, 11:35 AM
Jorge Luis Borges


După un anumit timp,omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a ţine de mână şi a înlănţui un suflet, învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva, că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.
Şi, aşa, omul începe să înveţe că sărutările nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni.

Şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, învaţă să-şi construiască drumurile bazate pe astăzi şi acum , pentr că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri, iar viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea multă, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, fără să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori.

Şi mai învaţă că într-adevăr poate suporta,că într-adevăr are forţă,că într-adevăr e valoros.
Şi omul învaţă şi învaţă, cu fiecare zi învaţă.
Cu timpul învaţă că a sta alături de cineva pentru că îi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu va vrea să se întoarcă la trecut.

Cu timpul înţelege că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale,fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce fericirea pe care ţi-o doreşti.
Şi mai înţelege cu timpul că dacă rămâne alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,în mod inexorabil va ajunge să nu mai vrea să o vadă.

Omul ajunge cu timpul să înţeleagă că adevăraţii prieteni sunt număraţi,
că cel care nu luptă pentru ei mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul învaţă că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua să facă rău celui rănit tot restul vieţii.

Cu timpul învaţă că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta pot face doar sufletele cu adevărat mari.

Cu timpul omul îşi dă seama că, deşi poate fi fericit cu prietenii săi,într-o bună zi va plânge după cei pe care i-a lăsat să plece.

Cu timpul îşi dă seama că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă
nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îşi dă seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate.

Cu timpul învaţă că, grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
în final ele nu se vor arăta aşa cum a sperat.

Cu timpul îşi dă seama că, în realitate, cel mai bine este să trăieşti clipa prezentă şi nu viitorul atât de incert.

Cu timpul, încercând să ierte sau să ceară iertare, să spună că iubeşte, că îi este dor, că are nevoie, că vrea să fie prieten,omul învaţă că nimic nu mai are sens dinaintea unui mormânt!

Dar, din păcate,toate acestea se învaţă doar cu timpul...

adn
25-April-2011, 10:07 PM
Legenda Celui Care Esti


A fost odata ca niciodata… Candva, cand tu erai un Spirit Inalt, o Fiinta minunata, traind in Paradis, in perfecta Unitate cu Dumnezeu Tatal/Mama –Tot Ceea Ce Este.

Nu puteai sa fii manios, deoarece nu aveai de ce sa te superi. Nu iti era teama de nimic, pentru ca nu exista nimic mai puternic decat Tine.

Intr-o zi, te-ai dus la Biroul de Informatii din Ceruri si ai vazut ca Dumnezeu Tatal/Mama –Tot Ceea Ce Este cauta voluntari care sa intre in Campurile Materiei.
In anunt erai avertizat ca in Campurile Materiei iti vei pierde treptat constiinta Unitatii, pentru ca in cele din urma sa te simti o entitate complet separata. Amintirea Paradisului va disparea treptat, ca un vis.

In compensatie insa, in Campurile Materiei vei avea experiente inaccesibile in Totul. Acolo ai putea privi, intr-o noapte linistita de iarna, vartejul fulgilor de zapada in lumina unui felinar.
‘Minunat!” iti amintesti ca ai exclamat, pentru ca nu mai traisesi niciodata asemenea lucruri precum “linistita”, sau “zapada”, sau “felinar”. Tot Ceea Ce Este era ca o tapiserie, ca o retea alcatuita din Toata Lumina si din Tot Sunetul. Fiecare experienta era Toate Experientele – ca dansul pe o sarma care vibra la absolut fiecare Eveniment din fiecare Univers existent.

Anuntul continua: “In Campurile Materiei vei putea sa te plimbi pe plaja de mana cu un iubit. Vei putea sa te relaxezi intr-o padure, ascultand ciripitul pasarilor si clipocitul apei printre pietrele care stralucesc in lumina soarelui. Va fi cu totul diferit de Toate Pasarile in Acelasi Timp si Toata Apa in Acelasi Timp si Toti Copacii in Acelasi Timp si Tot Ceea Ce Este, Totul, in Acelasi Timp”.

Treptat, ai inceput sa iti doresti din ce in ce mai mult, incredibil de mult aceasta apropiere intima de Realitatea Fizica. Ti-ai dorit sa mergi acolo si sa traiesti toate aceste experiente.

In anunt erai avertizat ca pentru orice ai fi iubit in Realitatea Fizica ar fi existat, corespunzator, si ceva ce ai fi urat la fel de mult si acest lucru ar fi fost prezent in permanenta, ca o rama urata inconjurand o pictura superba.

Nu ai dat prea mare importanta acestui avertisment, pentru ca nu-ti puteai imagina altceva decat Iubire.

Stiai cu siguranta (in pofida celor care au declarat ca asa stau lucrurile) ca tu nu vei face niciodata greseala de a irosi milioane de ani ignorand minunatul tablou, pentru a-i privi doar rama.

Asa ca te-ai oferit voluntar. Si, dintre multi, multi altii care au fost chemati sa citeasca acest anunt, tu ai fost unul dintre cei foarte putini alesi. Ai fost ales pentru puterea ta. Pentru frumusetea ta. Pentru curaj.

Si pentru dorinta foarte mare de a-L sluji pe Dumnezeu Tatal /Mama –Tot Ceea Ce Este.
















http://www.youtube.com/watch?v=_Wamb00dSC8


http://caleainimii.blogspot.com/2010/06/legenda-celui-care-esti.html

adn
25-April-2011, 11:05 PM
De ce ati avea o inima, daca nu pentru a fi incalzita?

http://t3.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcT1BUCyxyCcDz1Evao3Gh1wacBRPDbGQ fmbl0SAhYaZiCudnnO68Pcgwg
Cand inima voastra se misca, bucurati-va. Asa s-a intentionat - ca inima voastra sa fie plina. Inima voastra a fost creata pentru a putea fi miscata. De ce ati avea o inima, daca nu pentru a fi incalzita? Si de ce ar fi o inima incalzita, daca nu ar trebui sa impartaseasca din caldura ei?

Inima voastra este un mare generator. Va organizeaza energia. Va ridica in inalt. Va misca. Cand sunteti acordati la inima voastra, totul este usor. Pur si simplu, va urmati inima si fredonati in timp ce inaintati.

Foarte des, copiii Mei isi urmeaza mintile si spun ca isi urmeaza inima. Simtiti durere in inima, dar mintea e cea care a pus-o acolo. Mintea va convinge ca s-a intamplat o tragedie si, deci, va impovareaza, iar povara este numita durere, sau un sentiment de deznadejde.

Mintea isi plaseaza convingerea in inima, apoi pleaca pentru a gasi altceva cu care sa se ocupe.

Cand aveti inima impovarata, ea se simte privata de ceva. Intreaga durere nu este decat ceea ce mintea i-a impus inimii voastre delicate. Uneori, mintea poate fi nemiloasa.


Inima nu-si face griji. Aceasta este specialitatea mintii. Dar inima sufera din cauza lor.
Prin natura sa, inima este pura. Pura inseamna naturala, iar mintea a falsificat aceasta inima frumoasa ce bate asezata in interiorul vostru pentru a-si lua zborul spre inaltimi de nemasurata bucurie si care nu trebuie vreodata sa fie tinuta pe loc.


Mintea ar vrea ca inima sa fie dura, dar sa o numeasca puternica. Adevarul este ca inima a fost facuta sa fie delicata si tandra, iar fericirea ei se afla in delicatete si tandrete. Delicatetea este punctul forte al inimii. Inima este menita sa se topeasca.

Lasati-o.
La ce v-ar servi sa va aspriti inima? Ea este facuta din iubire si nu din piele tabacita.


Inima voastra indura acele lucruri pe care mintea le numeste furtunile din viata. Totodata, mintea este cea care prezice ce se va intampla. Ea identifica ce este acceptabil si ce nu. Mintea va osandeste, iar apoi va ocaraste. Mintea chiar nu e atat de desteapta pe cat se crede. Ea nu va reprezinta. Inima, in schimb, da.


Doar atunci cand inima este inchisa, sau partial inchisa, la instigarea mintii, ea poate fi revarsata. Cand inima va e deschisa, totul trece prin incaperile ei si nimic nu ramane blocat acolo. Uneori se pare ca mintea incearca sa faca un studiu, de parca ar vrea sa vada cata durere poate suporta o Inima Omeneasca, continuand sa incarce inima, fara sa ii pese. Desigur, mintea crede ca e corect si, intre timp, inima plange.


Exista o mare diferenta intre momentul cand inima plange de bucurie si cel cand plange de durere. Sincer, mintea nu trebuie sa excluda fericirea inimii. Mintea e atat de ocupata cu a vedea ruine, incat v-a influetat inima enorm de mult.
Astazi, luati-va inima in propriile maini.
Lasati-va mintea ocupata sa calculeze, in timp ce voi ocupati-va de inima, cu iubire, cu bucurie si cu toate lucrurile minunate din care a fost creata. Nu lasati ca mintea sa ii interzica inimii acel drept nelimitat de a avea bucurie.


La ce bun sa suferiti? Stiti deja ca astfel va irositi. Suferinta a fost un dublu bum! - o lovitura care sa va doboare, data de o hotarare a mintii colective, pe care si mintea voastra o promoveaza.

Inima voastra tandra a crezut ca trebuie sa continue de unde a lasat mintea si ca trebuie sa o adopte ca pe o hotarare personala - insa suferinta nu are ce cauta in inima.


In voi exista ceva invulnerabil. Corpul vostru poate fi lovit; dar nu si adevarul despre voi. Nu mai suferiti de suferinta, preaiubitilor. Imbratisati durerea din inima, sarutati-o de adio si saltati de fericire.

(Fragment din cartea "Scrisori din cer" de Gloria Wendroff, aparuta la Editura For You)



http://caleainimii.blogspot.com/2010/05/cand-inima-voastra-se-misca-bucurati-va.html

Lorelai
26-April-2011, 12:46 AM
UN MAESTRU
AL IUBIRII
De Herbert Hahn

Prin ţările dinspre Soare-Apune călătorea odată un om despre care se vorbea foarte mult.
Se povesteau multe despre minunile pe care el le înfăptuia şi era numit Maestrul iubirii. Un lucru era şi rămânea ciudat: nimeni nu ştia unde tocmai se află. El apărea în mod misterios şi la fel de misterios dispărea. De obicei un elev zelos îl însoţea.
Un nobil căruia dezvoltarea şi creşterea valorilor sale îi erau mai importante decât rangul, dori să-l cunoască peMaestrul iubirii. Pentru învăţătură cheltuise deja mult timp şi bani. Nici pentru a-l găsi pe maestru nu pregetase să depună orice efort. El căută fără odihnă, dintr-o ţară în alta, timp de aproape trei ani. Într-o seară sosi într-un sat în care auzise că Maestrul iubirii ar fi zăbovit numai cu câteva ore mai înainte. Ultima oară el a binecuvântat pentru rodnicie ogorul unei văduve sărace şi apoi s-a îndreptat spre capela din pădurea ce se afla în apropiere.
Cu toate că deja se lăsa seara nobilul îşi luă rămas bun, sări în şa şi o porni la galop spre pădure.
În curând întâlni doi călători: un bătrân respectabil cu o privire clară şi pătrunzătoare, un tânăr cu trăsături şterse, îmbrăcăminte ponosită, dar cu o ţinută foarte dreaptă.
Nobilul sări de pe cal, se înclină adânc şi vorbi: „Am cinstea de a-l saluta pe Maestrul iubirii? Îmi este permis să-l însoţesc?”
Bătrânul nu răspunse nimic. Îi făcu în tăcere un semn prietenos cu mâna, pe când tânărul nu schiţă nici un gest. Nobilul se bucură de acest gest modest. Cu plăcere l-ar fi urmat pe acest bătrân. El îl preţuia de mult timp, acum îl găsea şi mai demn de a fi iubit. Îşi luă calul de căpăstru şi porni alături de ceilalţi doi călători la drum în noaptea ce se cobora. Lui îi era ruşine să aibă un cal, pe când însoţitorii săi călătoreau aşa de săraci prin lume.
Iată însă că în drum întâlniră un cerşetor. Bătrânul întinse mâna şi-i dădu un taler. Tânărul rămase tăcut locului.
Nobilul avu un gând frumos. Se îndreptă către cerşetor şi-i oferi calul său în dar. Acesta luă plin de mulţumire darul nobilului.
Pe când cerşetorul se îndepărta cu calul, bătrânul murmură un cuvânt de laudă.
„Aceasta a fost prima mea lecţie de la Maestrul iubirii”, gândi mulţumit nobilul, „şi nu se vor lăsa aşteptate nici următoarele.”
Un singur lucru îl uimi: tânărul nu ridicase decât din umeri.
În curând sosiră la capela din pădure. În apropiere se afla casa pădurarului. Pădurarul murise, dar văduva şi fata sa mai locuiau în casă. Ele îi găzduiră pe călători peste noapte. Pentru aceasta ei îi tăiară şi cărară lemne în dimineaţa următoare. Tânărul mai săpă şi nişte răzoare în grădină.
Apoi ei o porniră din nou la drum. Copila pădurarului adusese la despărţire viorele, câte un bucheţel pentru fiecare dintre ei. Apoi îi petrecu făcându-le semn cu mâna. De la primul pas tânărul aruncă buchetul său. Şi nu aruncă nici o privire înapoi, atâta timp cât fata le făcu din mână.
Bătrânul îl privi uimit pe tânăr dar nu spuse nimic.
“Bădăranul”, gândi nobilul. “Şi asta în prezenţa maestrului!?”
La amiază sosiră la o mănăstire de maici. Stareţa era vestită în lung şi-n lat pentru blândeţea ei. Nimeni nu-şi putea aminti să fi auzit un cuvânt rău din gura ei.
Buna stareţă îi ospătă pe călători cu cele mai alese bucate. La rugămintea nobilului ea îi conduse şi prin chiliile atât de simple, dar pline de atmosferă.
„Aici este chilia în care mă rog eu”, rosti ea încet. Şi ea arătă spre o cameră mică şi luminoasă. Lumina soarelui se răsfrângea printr-o fereastră a cărei sticlă era de un auriu fin. Din ramele ei surâdea binevoitor un minunat chip al sfintei Cecilia.
Cu paşi sfioşi intrară cu toţii. Tânărul intră împiedicându-se. Când dori să arate cu toiagul către fereastră, alunecă şi căzu peste ea. Zăngădind cioburile căzură pe podea, ceilalţi ţipară.
„O, e sticlă! strigă el, mulţumit în acelaşi timp.
Bătrâna stareţă se cutremură. Lacrimi i se iviră în ochi, chipul i se înroşi.
„Mojicul să aibă mai multă grijă! Doamne, iartă-i păcatul!”
Şi suspinând se îndreptă către bătrân: „Acesta era chipul la care m-am rugat în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.”
Bătrânul era mişcat. Dar el nu ridică decât din umeri.
Nobilului îi ardea toiagul în mână. Dar el nu-l privea decât pe bătrânul cu ochi senini şi pătrunzători. Când acesta sărută cu pioşenie mâna stareţei, el gândi: „Ce maestru, cu adevărat al iubirii el este! Da, pe lângă el voi deveni cu adevărat mare!”
Dar când îşi reluară călătoria, el îl luă pe bătrân deoparte şi-i şopti: “Ar trebui să fiţi mai puţin îngăduitor cu însoţitorul vostru!”
Bătrânul dădu numai din cap.
Spre seară ei sosiră într-un oraş. Acolo merseră la un medic, care tocmai terminase o lucrare valoroasă.
Obişnuit cu vizitele oaspeţilor străini, el le ură călătorilor din toată inima bun venit.
„Puteţi înnopta în camera mea de studiu, dacă praful prea gros nu vă deranjează.”
Bătrânul zâmbi.”Noi venim de pe drumuri de ţară.”
În curând el era adâncit cu doctorul în discuţie, iar ceilalţi îi ascultau. Ei îl auziră pe bătrân vorbind de acţiunea plantelor ce înfloresc primăvara, despre cele care înfloresc toamna, despre ierburi simple care numai în anumite faze ale lunii devin tămăduitoare, despre mii de alte secrete ale relaţiei intime dintre om şi plantă.
Doctorul îl asculta cucernic si îşi lua notiţe. Legase deja din câteva foi o carte; acum o desfăcu şi făcu ici şi acolo completări, în timp ce bătrânul povestea cu plăcere.
„Un maestru al iubirii şi al înţelepciunii” se miră nobilul nostru.
Deoarece era numai începutul primăverii şi serile erau încă reci, fu aprins şi un foc în şemineu. Pentru a simţi mireasma proaspătă a florilor, o fereastră rămase deschisă. Bătrânul povestea şi doctorul scria; ceilalţi ascultau. Nimeni nu părea să observe cum pe cerul înserării se adunau nori. Dintr-odată o pală de vânt se năpusti în încăpere şi cuprinse câteva foi… şi deja erau vânturate afară prin grădină. Doctorul, bătrânul, nobilul, toţi trei se repeziră după ele în grădină. Ploaia se apropia. Vai şi amar dacă preţioasele hârtii ar fi fost udate sau rupte. Urmară rafale din ce în ce mai puternice. Toţi încercau să prindă câte ceva. Nimeni nu observase că tânărul rămăsese în cameră.
În sfârşit reuşiră să adune toate foile.
„Ar fi putut să se termine rău”, spuse doctorul abia răsuflând.
Fericiţi cei trei reintrară în cameră. Dar paşii li se poticniră când îi întâmpină un fum greu. O ultimă rafală de vânt prinsese ultimul teanc de hârtii şi îl aruncase în şemineu. Câteva resturi arse şi chircite zburau prin cameră. Un teanc gros ardea deasupra lemnului.
Tânărul stătea în faţa şemineului cu mantia desfăşurată, ca nu cumva vreo foaie să scape în cameră.
Doctorul se prăbuşi leşinat.
Bătrânul era cutremurat. El închise fereastra şi-i puse celui leşinat un prosop umed pe frunte.
Tânărul se apropie de doctorul leşinat şi-şi aşeză pentru o clipă mâna pe fruntea lui.
Acesta îşi reveni. „Îţi mulţumesc!”
„Nu lui, nu lui”, se revoltă nobilul „El tocmai a…”
El nu-şi termină vorba. Bătrânul îl apucă de braţ şi-l trase afară. Curând erau din nou în pădure. Când se găsiră sub primii copaci nobilul se opri.
„Maestre al iubirii, asta e prea mult. Acela stă şi se uită cum munca unei vieţi piere în flăcări, este distrusă şi plin de neruşinare mai primeşte şi mulţumirile. Goneşte pe cel care nu este demn să-ţi fie elev. Sau eu va trebui să te părăsesc chiar astăzi.”
Bătrânul tresări. Apoi el murmură:”Doamne opreşte-te. Nu el este elevul. Eu… sunt numai un elev. El…Maestrul iubirii.”
Nobilul crezu că visează.
„Acela…Maestrul iubirii?”
Simţi că-l cuprinde ameţeala.
„Doamne dacă asta e iubire, iar tu elevul acestei iubiri, atunci eu sunt nebun sau întreaga lume. Văd că am fost înşelat: eu am să plec chiar acum.”
Şi se întoarse să plece.
Tânărul îi ieşi în cale. „Aşteaptă şi înţelesul”.
Chipul îi era schimbat. Ochii îi străluceau ca lumina soarelui. Întreaga sa fiinţă emana bunăvoinţă.
Nobilul amuţi. Bătrânul văzând această schimbare, îi şopti:”Vei crede în sfârşit că nu sunt prea bătrân să-i fiu elev acestui maestru al iubirii?”
Pentru că ceilalţi doi se aşezaseră nobilul îşi căută şi el un loc.
Tânărul vorbi.
„Eşti uimit de cele ce ai văzut astăzi? Şi totuşi eu nevolnicul nu am slujit decât în numele iubirii.
Dacă am aruncat buchetul de viorele, am avut un motiv bun. Fata care jurase credinţă altuia, prinsese drag de chipul meu. Dacă aş fi privit numai o dată înapoi, atunci într-o singură clipire şi-ar fi pierdut cinstea, pentru totdeauna. Aşa am fost dur în slujba iubirii.
Stareţa mănăstirii era plină de dulceagă pioşenie şi mândrie ascunsă. Oamenii o considerau incapabilă de a face rău. Ei spuneau că devenise asemenea unui înger, ca sfânta Cecilia în faţa cărei îngenunchea în fiecare zi. Dar eu am dezvelit grimasa diavolească din sufletul ei. Aşa am adus un vânt proaspăt şi am devenit stângaci din iubire.
Pe doctor îl pândea primejdia să adoarmă peste cărţile lui. A scrie cărţi nu e nimic nou pentru el. Asta ar fi reuşit şi de când era în leagăn. Această viaţă cere ceva nou de la el. L-a investit să fie vindecător. De aceea am lăsat cartea să ardă, în loc să o salvez. Esenţa înţelepciunii care s-a ars, am cuprins-o în cuvinte pentru noua sa viaţă şi i le-am aşezat pe creştet. În capul său vor prinde rădăcini şi îi vor înflori în inimă. El va tămădui chiar mâine un bolnav, pe care renunţase să-l mai viziteze. Şi în ceasul morţii sale, va binecuvânta seara de primăvară în care i-a ars cartea. Aşa am fost nebun – tot din iubire.
Acesta este sensul. Nu sunt decât un umil slujitor al iubirii.”
Bătrânul îţi aplecă mişcat capul:
„Maestrul meu, maestrul meu!”
Nobilul se ridică. Pentru el începea o nouă viaţă.
„Îţi mulţumesc. Jumătate din viaţă m-am pregătit, trei ani te-am căutat, o zi te-am văzut. Acum plec; am destul de făcut pentru tot restul vieţii.”
Tânărul îi luă mâna şi o ţinu îndelung.
„Mergi şi înfăptuieşte. Dar gândeşte-te în timp ce vei călări spre casă, la ceea ce ai de făcut.”
Încă o dată pe nobil îl cuprinse mirarea.
„Eu – călare spre casă? Nu mi-am dăruit eu aseară calul la începutul lecţiilor despre iubire?”
„Iubire? Prietene, văd că va trebui să cauţi sensul acestui cuvânt, mult mai mult timp decât am crezut. Cerşetorul căruia tu i-ai dat calul era un mare tâlhar. Calul tău i-a folosit numai bine ca să fugă de pedeapsa cu moartea. Dar acum atârnă deja în ştreang. A fost prins în timp ce comanda la un han ţuică pentru un taler strălucitor. Era hanul la care ai aflat unde mă găseşti. Întoarce-te acolo şi vei găsi calul legat de iesle.
Mergi în pace prietene: întrezăresc drumuri prielnice de primăvară pentru cal şi călăreţ.”
Nobilul plecă. O bucată de drum îl însoţi bătrânul, care era un începător în învăţătură.
Totul devenise liniştit. Când atinseră marginea pădurii strălucirea lunii şi a stelelor le lumina drumul. Mireasma florilor ce răsăreau se ridica din pieptul pământului.
„Călătoreşte în primăvară”, salută bătrânul.
Nobilul porni la drum. Fiecare pas era un cuvânt:
Da, primăvară, acum te cunosc,
Te cunosc abia de azi,
Pe tine care aduci furtuna

giumbusluc
26-April-2011, 08:07 PM
Simple ganduri e intampla uneori ca personalitatea noastra sa aibe parte de mici schimbari, si sa nu ne mai simtim la fel….si atunci ne gandim ca parca nu mai suntem noi insine. Uneori aceste trairi sunt rezultatele factorilor exteriori. Se intampla sa patim diferite lucruri si sa nu ne mai simtim confortabil in pielea noastra, si de cele mai multe ori ajungem sa ne intrebam incotro vor duce toate aceste lucruri rele care ni se intampla.

Timp de ceva vreme, o intrebare ma chinuie intr-un mod enervant: unde a disparut sclipirea pe care o simteam in adancul sufletului meu? Am luptat pentru a atinge anumite obiective si acum constat ca defapt tot ce e in jurul meu este un spatiu vid in care sperantele mor inecate. De ce? Pentru ca nu poti avea tot ceea ce iti doresti in orice moment. E trist…..dar asta e lumea de afara, si cu toate astea ceva imi spune ca o sa fie bine. In momentele in care simtim ca nu avem nimic, si simtim ca pamantul ne fuge de sub picioare, poate ar fi mai bine sa ne gandim inca o data. Ne avem pe noi insine, prieteni, parinti, oameni dragi, un suflet, si cel mai important o viata pentru care merita sa luptam in orice secunda. n fiecare zi inveti cate ceva nou….Eu am invatat sa traiesc. Am invatat sa traiesc viata asa cum e. Am invatat sa privesc lumea cu altii ochi, am invatat ca trebuie sa lupt mai mult pentru tot ce imi doresc. Am invatat ca fericirea se traieste iubind tot ceea ce te inconjoara, pornind de la gropile peste care trebuie sa trecem pana la oaza de liniste pe care o simtim in adancul sulfetului nostru. Lucurile simple…lucruri banale?

Banalitatea este un costum vechi, purtat pana la epuizare.Simplitatea in schimb, este ca o haina noua, dar pe care multi nu au curajul sa o poarte.

Nu lasa clipa sa treaca pe langa tine pentru a te bucura de ea.Recunoaste-i gustul dulce atunci cand o simti si fi constient ca cel care care stie ca maretia lucrurillor se regastete in simplitate, acela este un om castigat. http://essence4.files.wordpress.com/2009/08/imagini-natura-11.jpg?w=510

adn
26-April-2011, 10:07 PM
http://www.youtube.com/watch?v=5Y-v5kKdhOw - O poveste adevarata... pentru adulti

adn
26-April-2011, 10:16 PM
http://www.youtube.com/watch?v=ws-2atr3UnE&feature=related Scrisoare

adn
26-April-2011, 10:46 PM
http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTFjEV-rWlNlMXTQ5iT05N-iOX2mZFCZxrokio9EZRlY402Vc47LA

Despre dorinte

Discipolul spuse maestrului său: “Am petrecut mare parte a zilei gîndind ce nu ar fi trebuit să gîndesc, dorindu-mi ce nu ar fi trebuit să-mi doresc şi făcînd planuri ce nu ar fi trebuit făcute.“

Maestrul îl invită pe discipol să facă o plimbare în pădurea din spatele casei.

De-a lungul drumului îi arătă o plantă şi ceru discipolului să-i spună dacă îi ştie numele.

“Belladonna” (femeie frumoasă), spuse discipolul. “Poate ucide pe oricine îi mănîncă frunzele.” ” Dar nu poate ucide pe nimeni care doar o admiră”, spuse maestrul.

”La fel, dorinţele negative nu pot face rău atîta timp cît nu te laşi sedus.”


Paulo Coelho

giumbusluc
04-May-2011, 10:54 PM
Buburuza fără buline






Adierea vântului de primăvară ridică nori de praf în atmosfera încinsă. Norii îşi iau forme ciudate, se unesc la un loc, formează o pătură deasă care acoperă cerul de un albastru sidefiu. Soarele se zbate să răsară din spatele lor. Nu reuşeşte. Câteva raze neastâmparate scot nasul din spatele norilor. Începe să plouă printre raze. În scurt timp apare mândrul curcubeu. Natura se linişteşte. Insectele ies dintre frunze şi îşi scutură aripile.
- Credeam că nu se mai opreşte ploaia! Spuse o libelulă, cu aripile puşin şifonate.
- Dacă norilor le arde de joacă şi de hârjoneală (încăierare), şopti musca udă pe firele din cap.
- Hai că nu s-a întâmplat nimic. Nu vă mai plângeţi atâta! Are şi ploaia rostul ei. Cît să mai ude şi agricultorii cu furtunul suprafeţe întinse de culturi, grăi o buburuză.
- Da, tu vorbeşti. Uită-te la tine cum arăţi. Ploaia ţi-a spălat bulinele de pe aripi. Eşti de nerecunoscut.
Râsete zglobii şi răutăcioase se aud din toate părţile. Insectele se adună în jurul bubuzei.
- Vai, eşti aşa caraghioasă! Eşti roşie precum o legumă, să spunem un ardei capia.
- Sau mai bine un gogoşar.
- Cel mai sigur, arăţi ca o roşie coaptă.
Of, biata buburuză este tristă. A zburat pe o frunză de brusture, să se privească într-o picătură de ploaie. Suratele ei nu glumeau. Petele negre de pe aripi, dispăruseră.
- Ce mă fac acum? Cine sunt? Mi-e ruşine să trăiesc astfel. Va fi nevoie să mă ascund de ochii iscoditori şi răi ai fiinţelor din lumea asta.
Buburuza sta ascunsă între petalele unei zorele. O albină care venise să culeagă nectar, văzând-o fără nădejde îi spuse:
- Te rog nu mai plânge. Am găsit o soluţie pentru tine. Îţi dau o dunga neagră de pe abdomenul meu şi îţi vei reface (reconstitui) bulinele.
Cu glas stins, fără curaj, biata buburuză întrebă:
- Faci tu asta pentru mine?
- Bineînţeles că fac asta pentru tine. Prietenul la nevoie se cunoate. Nu poţi rămâne fără pete, pe când eu pot trăi liniştită cu o dungă în minus.
- Mulţumesc. Îţi rămân veşnic recunoascătoare. Dar stai puţin, strigă buburuza.
- Stau, ce mai este acum?
- Cine îmi va picta bulinele?
- Ai dreptate. La asta nu m-am gândit.
Buburuza şi albina s-au aşezat cuminţi, uşor obosite, pe marginea unei petale. Se gândeau. Căutau o soluţie.
În apropiata vecinătate se auzi un fluierat vesel. Nu se vedea nimic încă, căci plantele erau înalte şi acopereau zona de unde se îndrepta sunetul. După câteva minute bune, apăru un băait, cu un bloc de desen şi câteva pensule.
- El este salvarea noastră! şopti bâzâind vesel şi prelung albina.
- Îhm... nu prea înţeleg, nu ştiu exact la ce ţi-a năzărit.
- Nici nu trebuie. Rezolv imediat, fii pe pace.
Terminând de zumzăit, albina se îndreptă spre copil. Se apropie foarte mult de nasul acestuia. Apoi, se ascunse în spatele lui. Din nou a apărut în faţa ochilor şi a zburat spre floarea unde aştepta nemişcată, nedumerită şi speriată micuţa buburuză.
- Ia te uită! Ce ciudăţenie! O buburuză sau gărgăriţă fără buline. Pare tristă. Ce s-o fi întâmplat? Cine s-o fi bucurat să îi fure bulinele acestei fiinţe atât de gingaşe?
Albina roia în jurul pensulelor, după care se îndrepta spre chipul băiatului.
- Cred că te pot ajuta, gărgăriţă riţă. Mi-a venit o idee. De fapt am fost inspirată de prietena albină. Am să-ţi desenez bulinele cu vopsea. Da, da, am să-ţi pictez aripile.
Acestea fiind zise, copilul nu a mai stat pe gânduri şi s-a pus pe treaba. A scos vopsele din rucsac, pensulele şi a pictat o mândreţe de buline pe aripile roşii ale buburuzei. Pe măsură ce treaba era aproape de final, inima insectei revenea la loc. Putea dn nou să zboare fără a fi considerată o ciudăţenie.
- Gata! Eşti ca nouă! Priveşte-te, spuse micul pictor, întânzând un ciob dintr-o oglindă.
Albina şi gărgăriţa cu buline noi de toată splendoarea, şi-au unit aripile şi au început a dansa în văzduhul însorit şi plăcut mirositor după ploaia ce a şters orice firicel de praf.
Băiatul s-a aşezat cât mai comod în iarbă, şi-a pus blocul de desen pe genunchi, şi a pictat minunea naturii ce se întindea nemărginit în faţa ochilor săi.

adn
04-May-2011, 11:13 PM
Un nou virus

A aparut un nou virus MUNCA

Daca primesti de la vreun coleg sau sef un e-mail care inseamna MUNCA, sa nu te atingi de el.
Acest virus iti va distruge viata particulara. Daca te-a contaminat virusul, ia-ti haina, suna-ti niste prieteni si mergeti la cea mai apropiata crasma pentru a distruge virusul. Comanda un rand de bautura, repeta tratamentul de cel putin 4-5 ori si vei observa ca MUNCA ti-a fost stearsa din minte.
Trimite imediat aceasta atentionare catre cel putin 5 prieteni.
Daca observi ca nu ai 5 prieteni, inseamna ca ai fost deja virusat si MUNCA iti guverneaza toata viata.




Cele 16 cereri ale subalternului

1) Niciodata sa nu-mi dai de lucru de dimineata.
Asteapta pana la ora 16.00. Atunci poti sa-mi dai sarcinile cele mai urgente, fara a-mi da si informatiile necesare pentru rezolvarea problemei ; lasa ca ma pot informa si singur de la cei de la care te-ai informat si tu.

2. Daca este o problema cu adevarat de neamanat, din 10 in 10 minute vino si intreaba-ma cum stau. Asta ma ajuta! Sau, si mai bine, stai permanent in spatele meu si da-mi cate o indicatie inainte de fiecare apasare de tasta.

3. Daca trebuie sa pleci, sa nu spui niciodata nimanui unde esti. Asta ajuta sa-mi dezvolt fantezia fata de cei care te cauta la telefon. Nici despre momentul intoarcerii tale sa nu spui nimic, ador sa spun intotdeauna ca poti veni dintr-o clipa in alta.

4. Daca am mainile pline de hartii, cutii, carti sau alte lucruri, niciodata sa nu deschizi usa in fata mea. Asta ma ajuta sa inteleg cum este sa fii handicapat, iar apoi ma voi descurca mai usor cu usile in cazul in care as suferi vreun accident.

5. Daca imi dai mai multe sarcini, sa nu spui niciodata care este prioritatea lor, eu sunt un cititior de ganduri deci voi ghici cu usurinta si singur.

6. Este mai simplu daca imi trimiti un E-mail chiar daca stam doar la 3 metri. Pentru ce atata vorbarie?
Si asa primesc foarte putine E-mailuri zilnic. E-mailurile primite de la seful tau poti automat sa mi le transferi, nu trebuie sa scrii si ce sa fac cu ele, imi este foarte usor sa descopar si singur.

7. Cel mai bine este daca ma tii in birou pana seara tarziu. Ador acest loc, cu adevarat nu am unde sa ma duc dupa lucru. In afara de lucru, nici nu am viata particulara.

8. Daca esti multumit de munca mea, nu cumva sa-mi spui, sa stii ca daca aflu atunci in mod sigur voi cere marire de salariu.

9. Daca nu esti multumit cu munca mea, poti spune la toata lumea, ador sa fiu prezent in barfele de la locul de munca.

10. Daca ai indicatii speciale in legatura cu munca mea, sa nu-mi spui niciodata pana aproape de terminare. Daca ai avea indicatii folositoare, astea doar mi-ar incetini munca.

11. Sarcinile cele mai dificile niciodata sa nu le dai in scris si intotdeauna doar pe jumatate sa explici din ce constau. Deoarece daca ar ramane o dovada scrisa, ulterior s-ar afla ca nici macar tu nu stiai ce vrei de fapt, si dimpotriva ai dat indicatii care se contraziceau.

12. Doar atunci sa fii amabil cu mine daca munca mea are influenta pozitiva asupra ta.

13. Spune-mi cu curaj toate problemele tale personale. Eu nu am astfel de probleme si imi pica bine sa aflu ca mai este cineva si mai putin norocos.
In mod special prefer acele povestiri in care descrii in mare amanunt, cat de incredibil de mult impozit se ia din premiile pe care le-ai primit pentru performantele tale.

14. Asteapta pana la evaluarile de la sfarsit de an, atunci spune-mi ce ar fi trebuit sa optimizez in cursul anului. Da-mi o evaluare mediocra si o marire de salariu care urmareste usor inflatia. Stii, nici eu nu muncesc pentru bani.

15. Daca doresti ceva de la mine, este de ajuns sa-mi strigi numele, eu intr-o clipa voi fi acolo lasand balta tot ceea ce tocmai faceam. Expresiile precum "Te rog frumos, vino pana la mine", "Te rog, ajuta-ma", sau "Ai un minut pentru mine" sunt absolut inutile. Daca nu gasesti o litera pe tastatura, doar striga si eu vin sa-ti arat unde este ascunsa.

16. Daca doresti sa fac un tabel, deseneaza-mi pe o hartie exact cum ai vrea sa arate, explica-mi cat de groasa sa fie linia si ce fel de caractere sa folosesc.
In tot acest timp ai fi putut si tu sa-l faci, dar nimeni nu ar putea sa se astepte la asa ceva din partea ta.
Creativitatea mea nu trebuie sa se dezvolte la lucru, este de ajuns sa urmez doar ordinele tale.

Are cineva ceva de zis? Am gresit undeva? Exemple aveti?





http://povestiri.topfun.ro/povestiri-romanesti/serviciu-si-munca/5879

adn
04-May-2011, 11:21 PM
Declaratie de dragoste

Draga Elena,

Sunt fericit sa te anunt ca m-am indragostit de tine incepand cu data de miercuri, 17 septembrie 2003.

Referitor la intalnirea noastra din 17 septembrie 2003 la ora 15.00, as dori sa ma vezi ca pe un viitor iubit. Idila noastra va trece printr-o perioada de proba de nu mai putin de trei luni si, depinzand de compatibilitatea dintre noi, va fi permanenta.
Bineinteles, pe parcursul perioadei de proba, in continuu vor fi cursuri despre mentinerea si dezvoltarea unei relatii si scheme de evaluare a relatiei pentru a promova de la iubit/iubita la sot/sotie.

Cheltuielile pentru cafea si distractie vor fi initial impartite egal intre noi. Mai tarziu, pe seama performantelor tale, voi acoperi o parte mai mare a cheltuielilor.

Te rog sa imi raspunzi in termen de 30 zile de la data primirii acestei scrisori, in caz contrar, aceasta oferta va fi anulata fara preaviz si voi lua in considerare pe altcineva.

As fi fericit daca ai da mai departe aceasta scrisoare surorii tale, daca tu nu doresti sa beneficiezi de aceasta oferta.

Multumesc anticipat.

Al tau Victor

giumbusluc
04-May-2011, 11:22 PM
Declaratie de dragoste

Draga Elena,

Sunt fericit sa te anunt ca m-am indragostit de tine incepand cu data de miercuri, 17 septembrie 2003.

Referitor la intalnirea noastra din 17 septembrie 2003 la ora 15.00, as dori sa ma vezi ca pe un viitor iubit. Idila noastra va trece printr-o perioada de proba de nu mai putin de trei luni si, depinzand de compatibilitatea dintre noi, va fi permanenta.
Bineinteles, pe parcursul perioadei de proba, in continuu vor fi cursuri despre mentinerea si dezvoltarea unei relatii si scheme de evaluare a relatiei pentru a promova de la iubit/iubita la sot/sotie.

Cheltuielile pentru cafea si distractie vor fi initial impartite egal intre noi. Mai tarziu, pe seama performantelor tale, voi acoperi o parte mai mare a cheltuielilor.

Te rog sa imi raspunzi in termen de 30 zile de la data primirii acestei scrisori, in caz contrar, aceasta oferta va fi anulata fara preaviz si voi lua in considerare pe altcineva.

As fi fericit daca ai da mai departe aceasta scrisoare surorii tale, daca tu nu doresti sa beneficiezi de aceasta oferta.

Multumesc anticipat.

Al tau Victor

Asta mergea la umor ca unsa!

adn
04-May-2011, 11:28 PM
nu strica putin umor si pe aici...prea suntem seriosi.

anadumbrava2000
07-May-2011, 08:01 PM
Povestea cerşetorului afgan

Autor: BRUNO ŞTEFAN (http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/bruno-stefan-871.html) Special. (http://www.jurnalul.ro/special/special-3002.html)http://www.jurnalul.ro/images/sigla_2.png (http://www.jurnalul.ro/)
17 aprilie 2010


http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_twitter.png Twitter (http://twitter.com/home?status=http%3A%2F%2Fwww.jurnalul.ro%2Fspecial %2Fspecial%2Fpovestea-cersetorului-afgan-541303.html)
http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_facebook.png Facebook (http://www.facebook.com/share.php?u=http%3A%2F%2Fwww.jurnalul.ro%2Fspecial %2Fspecial%2Fpovestea-cersetorului-afgan-541303.html)
http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_mail.png Email (?subject=Ati primit un link de pe siteul Jurnalul&body=http%3A%2F%2Fwww.jurnalul.ro%2Fspecial%2Fspec ial%2Fpovestea-cersetorului-afgan-541303.html)
http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_print.png Imprimă (javascript:print_article('/special/special/povestea-cersetorului-afgan-print-541303.html',700,719);)









#articol .left_cnt .art_text { padding: 0;}#articol .left_cnt .art_text .poza_mica { margin: 0 10px 10px 0; display:inline; clear:left;}#articol .left_cnt .art_text .block { margin: 10px 10px 10px 0; display:inline; clear:left;}Am un prieten bogat, care are mai multe magazine în centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocaţi etc. Acum vreo şapte ani s-a aciuat lângă una dintre rotiseriile lui un orb însoţit de o căţea. Când nu avea ochelarii pe nas era înspăimântător, căci avea ochii scoşi.

După ce primea de la vreun client sau de la vânzător o bucată de pui, se retrăgea într-un colţ, mesteca bine carnea şi o scotea să i-o dea câinelui care-l însoţea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clienţii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotărât să stea de vorbă cu el. L-a chemat în biroul lui, dar el a refuzat să intre dacă nu intră şi căţeaua lui. Miraţi de ataşamentul lui faţă de un câine, ne-am hotărât să-i ascultăm povestea.

­ Tatăl meu a fost mollah-ul oraşului Kabul. El a fost cel care a organizat apărarea oraşului la invazia ruşilor. Credea mult în valorile civilizaţiei americane şi a început tratative cu ambasada SUA pentru susţinerea rezistenţei afgane. Lupta de guerilă pe care a dus-o de la început a creat o solidaritate uriaşă între afgani şi el a primit sprijin din toate colţurile ţării. Dar într-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, în oraşul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat poşta, gara, radioul, spitalele şi toate punctele-cheie din oraş, spunând că vor să organizeze mai bine apărarea în faţa ruşilor.

Tata nu l-a privit cu ochi buni de la început pe liderul lor, Osama bin Laden, căci părea viclean şi cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciprocă, dar nu s-a manifestat o bună bucată de vreme. Când Osama l-a proclamat mollah peste oraş pe un alt afgan, dându-l la o parte pe tata, acesta a reacţionat cerându-i să părăsească ţara.

În acea noapte seraiul nostru a fost atacat de saudiţi, tata a fost omorât, la fel şi mama şi fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmând să mă omoare a doua zi, împreună cu celălalt frate şi cu sora mea. Cum cunoşteam toate cotloanele casei, am reuşit să fug şi să mă ascund în casa imamului de la periferie ­ vechi prieten cu tata.

La scurt timp Osama a declanşat războiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Într-o noapte o bombă a atins casa imamului, strivindu-ne pe toţi sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masă, dar nu mă puteam mişca pentru că deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toţi din casă, dar nimeni nu mi-a răspuns şi cred că erau morţi cu toţii. Eram convins că voi muri şi eu, căci nu ştiam cum pot să ies.

Într-un târziu am auzit un lătrat de câine. Am strigat şi câinele şi-a dat seama unde eram. A reuşit să-i alerteze pe vecini şi m-au scos de sub dărâmături. Au venit cei de la Salvare şi au vrut să mă ia la spital, dar eu am fugit de teamă să nu încap iar pe mâna saudiţilor. Atunci căţeaua a venit după mine. De parcă ar fi înţeles totul fără să-i vorbesc, m-a scos din oraş pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden şi, după 10 săptămâni de rătăciri prin tot felul de aşezări, am hotărât să părăsesc ţara. Căci întreg Afganistanul era bombardat, chiar şi munţii cei feriţi şi plini de peşteri secrete.

Însoţit de această căţea, am traversat munţii şi am ieşit din ţară pe la Bala direct în Turkmenistan. Am bătut la porţile mai multor căpetenii turkmene care, în trecut, apelase la ajutorul tatălui meu, rugându-i să mă ajute să-i îndepărtez pe saudiţi din Afganistan. Amăgiţi însă cu ideea îmbogăţirii cu petrolul din Marea Caspică, cei mai mulţi lideri nu mai voiau să audă de ţara mea ­ se temeau şi de ruşi, şi de americani, şi de saudiţi şi nu voiau să aibă vreo atitudine vrăjmaşă faţă de ei. Aşa că am plecat mai departe în Armenia, apoi la kurzii din Turcia şi, negăsind sprijin nici la ei, am urcat în Bulgaria şi apoi în România. Am ajuns aici după şase luni de mers, în cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor şi mâncând ce îmi dădeau oamenii sau ce găsea căţeluşa asta.

Cu cât mă îndepărtam de ţara mea, cu atât interesul şi dorinţa de a ajuta Afganistanul scădeau simţitor. În Bulgaria şi în România oamenii nici nu ştiu unde e situată ţara mea pe hartă, iar comunităţile musulmane nici nu vor să ne ajute în vreun fel. Eram convins că voi merge mai departe, până la Bruxelles sau chiar mai departe, în SUA, dar căţeluşa s-a îmbolnăvit. Picioarele o dor şi nu mai poate face drumuri lungi, iar dinţii i s-au stricat şi nu mai poate mesteca fără dureri. Aşa că ne-am oprit aici, în Bucureşti, de câţiva ani.

Am găsit o vreme un frate musulman care m-a lăsat să-l ajut la shaormerie, dar când clienţii i s-au împuţinat nevasta lui a dat vina pe înfăţişarea mea şi a trebuit să plec. Am vrut să predau pe undeva limba şi literatura arabă, căci aceasta era specialitatea mea la Kabul, dar n-am găsit pe nimeni interesat aici. Şi am continuat să cerşesc ca să am cu ce s-o hrănesc pe căţeluşa mea şi să strâng ceva bani pentru a o putea vindeca. Dacă ea m-a salvat de la moarte şi m-a adus până aici, sunt dator şi eu s-o salvez, ca să mergem mai departe. Ştiu sigur că dacă voi ajunge în America soarta ţării mele se va schimba.

Prietenul meu afacerist l-a luat pe cerşetor şi l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, căci el nu s-a mai arătat lângă rotiserie. Uitasem de el, căci au trecut şapte ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat să-mi spună că a primit o scrisoare de la cerşetor. A ajuns în SUA, predă la Universitatea din Madison, Wisconsin, şi speră să se reîntoarcă în Afganistan în anul următor cu sprijinul autorităţilor americane. M-a uimit modul în care a încheiat scrisoarea: "Mulţumesc lui Allah pentru milostivenia lui şi îl rog să mă ierte că mă închin şi lui Hristos, pe care îl implor să aibă grijă de tine, aşa cum tu ai avut grijă de căţeluşa mea".




http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_twitter.png Twitter (http://twitter.com/home?status=http%3A%2F%2Fwww.jurnalul.ro%2Fspecial %2Fspecial%2Fpovestea-cersetorului-afgan-541303.html)
http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_facebook.png Facebook (http://www.facebook.com/share.php?u=http%3A%2F%2Fwww.jurnalul.ro%2Fspecial %2Fspecial%2Fpovestea-cersetorului-afgan-541303.html)
http://www.jurnalul.ro/images/icons/gray_mail.png Email (?subject=Ati primit un link de pe siteul Jurnalul&body=http%3A%2F%2Fwww.jurnalul.ro%2Fspecial%2Fspec ial%2Fpovestea-cersetorului-afgan-541303.html)

adn
08-May-2011, 03:17 PM
Furnicuta muncitoare

http://www.ozibuna.net/cartea-cu-povesti/61-furnicuta-muncitoare.html

Cicek
11-May-2011, 10:32 AM
Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. Stiinta in 1921….









ACEASTA DEMONSTRATIE A FOST FACUTA IN ANUL 1921...DUPA ACEEA AU APARUT SI ALTE DEMONSTRATII... DAR ASTA RAMANE IN ISTORIE :

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…

- Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare

- Esti crestin, nu-i asa, fiule?
- Da dle, spune studentul
- Deci crezi in Dumnezeu?

- Cu siguranta

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

- Da

Tu esti bun sau rau?

Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
Da, dle. As incerca.
Deci esti bun.

N-as spune asta.

Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

Pai…, da, spune studentul

Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare:
- “Nu”

De unde vine Satana?

Studentul ezita. De la Dumnezeu.

Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
Da, dle.

Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

Da

Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

Da

Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am vazut.
Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

Nu, dle, nu l-am auzit.

L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

Nu, dle, ma tem ca nu.

Si totusi crezi in el?

Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

Dle profesor, exista caldura?

Da

Si exista frig?
Da, fiule, exista si frig.

Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

'Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig.
– daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut ( -458 F ) inseamna absenta totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, d-le, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
Gresite? Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul.
Un semestru foarte bun, intr-adevar.

Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. Nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….......

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul.
Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.......



PS: Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. Stiinta in 1921….

Lorelai
11-May-2011, 11:57 AM
În fiecare zi mai tai jos de pe lista o frică sau o prejudecată dobândită de mult timp şi cu fiecare tăiere simt o uşurare. Zilnic ni se dau situaţii menite să ne ajute să conştientizăm, zilnic ni se oferă răspunsul la întrebările care ne frământă, iar dacă nu le vedem e pentru că nu căutăm unde trebuie mesajele.
E ca şi cum ai şti că trebuie să primeşti un mesaj dar nu cauţi decât în cutia poştală. Poate acel mesaj a ajuns şi altcumva la tine, poate prin telefon, printr-un porumbel, însă n-ai verificat toate variantele.
Când eram mică, neexistând internet sau telefonie mobilă, obişnuiam împreună cu prietena mea cea mai bună să ne scriem bileţele pe care le lăsam sub pragul de la uşă. Ne scriam zilnic şi abia aşteptam să văd ce mi-a scris nou. Într-o zi când aşteptam răspuns de la ea şi am verificat sub prag nu era niciun bileţel.
Zilele au trecut şi nu mai primeam nimic, întristându-mă ca o fetiţă cu ochii mari şi plini de dezamăgire ce eram. Apoi ne-am întâlnit şi i-am reproşat absenţa, însă ea mi-a spus că nu a încetat nicio zi să-mi scrie. N-am crezut-o şi am plecat dezamăgită, dar când să intru în casă am văzut femeia de serviciu de pe scară cum mătura un bileţel de sub prag. Aceasta mutase toate bileţelele de la prietena mea sub ghiveciul unei flori de lângă uşa apartamentului în care locuiam.
Lumina s-a aprins din nou în ochii unei fetiţe pentru care acea legătură de prietenie însemna enorm. Am început să culeg toate bileţele cu scrisul mare specific unui copil şi să le citesc cu atâta fericire în inimă.
Cred că de multe ori ne grăbim să judecăm, ne grăbim să ne urcăm în barca dezămăgirii. Dacă ne schimbăm unghiul din care privim, soluţia devine vizibilă la orizont. Dacă aştepti un mesaj, fie că îl aştepti de la Univers, de la Dumnezeu, de la cineva drag sau chiar de la tine, asigură-te că ai verificat toate locurile şi situaţiile prin care acel mesaj putea ajunge la tine. Acesta există şi abia aşteaptă să fie citit…de tine.
Adela Moldovan – Lecţii din viaţă

brindusa
11-May-2011, 12:47 PM
NAUFRAGIUL
de H.Agudelo

Singurul supravietuitor al unui naufragiu a ajuns pe plaja unei insule foarte mici si nelocuite. S-a rugat incontinu la Dumnezeu rugand sa fie salvat. In fiecare zi scruta orizontul cautand ajutorul ,care parea ca nu mai vine. Obosit, a hotarat ca in final sa-si construiasca o casa de lemn pentru a se adaposti si pentru a depozita putinele sale lucruri.
Intr-o zi, dupa ce a cercetat insula cautand ceva de mancare, s-a intors acasa si a gasit casuta in flacari, cu un fum gros care urca la cer. Ce era mai rau se intamplase.
Pierduse totul. A ramas mut de tristete si furie.
- Doamne,cum ai putut sa-mi faci una ca asta?,se plangea cu furie.
Dar a doua zi, dis de dimineata, a fost treziut de sunetul unui vapor care se apropia de insula. Venise sa-l salveze.
- De unde ati stiut ca sunt aici?, i-a intrebat obosit omul pe salvatorii sai.
- Am vazut semnalul de fum..., au raspuns marinarii.

PS
Este usor sa deznadajduiesti cand lucrurile merg prost, dar nu trebuie sa ne dam batuti, pentru ca Dumnezeu lucreaza in vietile noastre, chiar si in mijlocul durerii, incertitudinii si suferintei.
Nimic nu este intamplator...o lectie care ar trebui in sfarsit invatata.

giumbusluc
19-May-2011, 08:34 PM
Culoarea sufletului meu

Sufletul meu are culoarea maro.Poate vi se pare o culoare prea inchisa, dar aceeasi culoare o au si ochii mei.Se spune că ochii sunt fereastra sufletului. Nu cred ca e importanta culoarea sufletului, ci mai degraba daca acea culoare este stralucitoare sau intunecata.O camera poate fi alba, dar daca ferestrele au obloane trase, ea va fi intunecata. De asemenea, culoarea sufletului e influentata de atitudinea pe care o avem fata de ceea ce ni se intampla. Putem vedea, de la aceeasi fereastra, noroiul sau stelele. Culoarea sufletului e una deschisa atunci cand iubim si suntem iubiti, cand daruim fara a astepta ceva in schimb,când zâmbim celor care au uitat sa zâmbească, când preferăm să acceptam decât să judecăm.
Nu stiu ce culoare are sufletul meu, dar sper ca la sfarsitul vietii acesta sa aiba o culoare suficient de luminoasa, chiar daca vor exista riduri provocate de incercarile vietii. Despre culorile sufletului si vindecarea bolilor

In urma unor cercetari amanuntite asupra calitatilor spiritual-stiintifice ale sufletului omenesc, prof. Ana Maria Lucaci, consilier in cadrul Cabinetului de Optimizare a Vietii din Arad, a ajuns la concluzia ca, dupa formarea sa la nivel de individ, sufletul ar avea la inceput, pentru fiecare dintre noi, culoarea alba. Daca omul pacatuieste, atunci sufletul incepe a se pata in culori diferite, in functie de felul pacatelor. "Daca esti orgolios, sufletul se pateaza cu galben. Daca faci magie neagra, sufletul are pete verzi. Daca faci perversiuni sexuale, sufletul se pateaza cu violet. Cel care a facut o crima, are pe suflet pete rosii. La un fatarnic si ipocrit, sufletul are pete sepia spre brun inchis", spune prof. Ana Maria Lucaci. Dupa cum spune dna Lucaci, analiza spectral-spirituala a sufletului omenesc aduce o perspectiva noua, profunda si extrem de eficienta asupra adevaratei vindecari. Chiar daca la unii dintre noi predomina toata viata foarte mult o culoare ,putem incerca sa o facem sa devna luminoasa si asta numai prin iubire fata de tot ce ne inconjoara. O sa spuneti ca asta e doar o poveste ,insa ce va costa sa incercat?Poate sufletul!

giumbusluc
23-May-2011, 03:33 PM
Prietenia-comoara cea mai de pret




Intr-o zi, Petru a gasit o harta pe care era marcat drumul catre o comoara inestimabila. “Voi gasi aceasta comoara si asa, voi avea parte si de ceva aventura!” exclama el.
Si iata, ca porni la drum. Si merse, ce merse si ajunge la o padure. Acolo l-a intalnit pe Leu, pe care il intreba:” Esti suficient de puternic si curajos pentru a veni cu mine la o vanatoare de comori? Leul accepta propunerea lui Petru si il insoti pe acesta la drum.

Padurea era foarte deasa si intunecoasa, iar lui Petru i se facu frica insa, cu Leul langa el reusi sa o strabata pana la capat.
Cand cei doi ajunsese la poalele unui munte, il intalnira pe Vultur. “Ai o vedere excelenta si poti sa ne alarmezi de pericole. Nu doresti sa vii cu noi, suntem in cautarea unei comori?”, il intreaba Petru. Vulturul accepta propunerea facuta de Petru si ii insoteste pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau sa il strabata era foarte inalt si stancos. Leul aluneca, insa Petru a fost suficient de iute sa ii dea o mana de ajutor si sa il traga sus. Vulturul, cu vederea lui ascutita, era foarte atent la fiecare pas pe care il faceau cei doi tovarasi de drum.

Curand, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au intalnit-o pe Oaie. “Vei dori sa ne insotesti in cautarea unei comori si sa ne tii de cald cand ne este frig?”, o intreba Petru pe Oaie. Aceasta accepta propunerea lui Petru si astfel, pornira toti la drum. Un vant rece strabatu intreaga pajiste iar toti se ingramadira langa Oaie, ca sa le tina de cald.
Apoi, cei patru ajunsese, in final, in desert unde se intalni cu Camila. “Esti numita oaia desertului” ii spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta sa strabatem intregul desert si sa ne insotesti in calatoria noastra, in cautarea comorii?”. Zis si facut. Camila accepta popunerea lui Petru si astfel ca el, Oaia si Leul se urca pe ea, iar impreuna si fericiti strabat intreg desertul cu Vulturul deasupra lor, bucurandu-se de spectacol.



Cei cinci, ajung in cele din urma, langa ocean unde o intalnesc pe Broasca Testoasa de mare. “Suntem in cautarea unei comori si ne gandeam daca ne poti ajuta sa strabatem oceanul? intreaba Petru. Broasca le raspunse afirmativ si astfel ca pornira toti la drum.

Valurile puternice aproape ca ii ineca, insa Broasca Testoasa ii indrepta cu dibacie catre tarm, unde ii astepta Bufnita.
Acesta le vorbi cu intelepciunea ei straveche, spunandu-le asa: “Felicitari, ati gasit comoara.”
“Unde este?” exclama toti surprinsi.
“Impreuna ati strabatut padurea, ati urcat muntele, ati infruntat valea, ati intampinat cu curaj desertul si ati traversat oceanul. Niciodata nu ati fi reusit unul fara celalalt.”
Toti s-au uitat unul la celalalt si au realizat ca Bufnita avea dreptate! Toti au gasit PRIETENIA!…Si, intr-adevar, au gasit cea mai de pret comoara!

Morala
Prietenia este un lucru minunat, este strans legata de “a imparti” - prietenii impart aproape totul, experientele lor, fie ca sunt bune fie ca sunt rele, bucuriile si tristetiile lor - de “altruism”- prietenii au grija unii de altii - si de “sprijin si grija“- prietenii sunt mereu impreuna atunci cand au nevoie unii de altii; suportul vine sub diferite forme, insa suportul moral este considerat ca fiind cel mai important. Si atunci, construirea si mentinerea unei prietenii este unul dintre cele mai bine rasplatite proiecte ale vietii noastre.
Un proverb japonez spune astfel: “Cand caracterul unui om nu iti este foarte clar, atunci uita-te la prietenii lui”, in timp ce in Spania, se foloseste o vorba foarte cunoscuta: “Dime con quien andas y te dire quien eres” care se traduce astfel: ” Spune-mi cu cine umbli, ca sa iti spun cine esti”.

Cand ne uitam la intelesul amandurora se aseamana foarte mult si spun un mare adevar. Ca fiinte umane, tindem sa ne construim prietenii cu oameni ca si noi: cu o baza comuna si cu obiceiuri comune. Si atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim noua insine.

GetaL
25-May-2011, 01:23 PM
Lupta interioara (cu sine)

Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane.
Si ii spunea asa:
Exista in fiecare dintre noi doi lupi.
Lupul Raului. El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..
Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.
Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:
''Bunicule si care lup castiga?''
La care batranul ii raspunde simplu:
'Cel pe care il hranesti'

adn
02-June-2011, 09:41 PM
ascultati ce nume ... Dragu Ion


Doamna si baiatul

Am ezitat mult inainte de a va expedia aceste randuri, teama fiindu-mi sa nu par cumva patetica.



Dar cum viata insasi este uneori patetica, iata ca vi le trimit.
In vara anului trecut, intr-o zi torida, ma aflam in Ploiesti, aproape de frumoasa si impunatoarea Catedrala a orasului.

La doi pasi de mine, zaresc o batrana doamna, cazuta pe asfalt. Ma apropii repede si dau sa scot din poseta telefonul mobil, spre a chema ajutor. In acel moment, picat ca din cer, se apropie un baiat de cel mult 13 ani.

Mergea pe role, purta un tricou alb cu rosu, pe spatele caruia era imprimat numele unei asociatii (regret mult ca nu i-am retinut denumirea). Cu o atitudine ferma, ce tradeaza experienta unui "profesionist" (in timp ce eu ramasesem tintuita

locului, cu telefonul in mana), copilul o intreaba pe doamna cum a cazut, daca s-a impiedicat sau a ametit, daca se poate ridica, daca s-a lovit la cap - cum o cheama, ce varsta are. Formeaza 112 si solicita Salvarea. Se prezinta (il cheama Dragu Ion, si sper ca daca va citi aceste randuri, sa nu se supere ca-i divulg identitatea). Spune la telefon numele asociatiei din care face parte si un numar de cod. Calm si sigur pe el, relateaza cazul si locul in care se afla bolnava.

Cum a aparut acest pusti exact la locul si momentul potrivit, nu-mi voi putea explica niciodata. Stateam, in continuare, pironita pe trotuar, perplexa, uimita peste masura de ce vedeam in fata ochilor. Si ce vedeam?! Un copil care, in loc sa-si piarda timpul cu mingea pe maidan sau la jocuri pe calculator, face parte dintr-o organizatie, probabil de intrajutorare umana, isi cunoaste si indeplineste prompt sarcinile (cert, nu se afla la prima lui "misiune").

Dupa ce isi inchide telefonul, eroul meu zboara la farmacia alaturata si-i aduce victimei un pahar cu apa. Ambulanta soseste cu sirenele ei datatoare de speranta. Bolnava este asezata pe targa si pornita la spital. In tot acest rastimp, din putinii trecatori zoriti de canicula, nici unul, dar absolut nici unul nu s-a apropiat sa vada ce se intampla.

Traiam parca un scenariu cu doua personaje: doamna si baiatul, iar eu... spectator.

Pana sa ma dezmeticesc, Dragu Ion (ascultati ce nume... Dragu Ion) disparuse asa cum a aparut. Nu am apucat sa schimb cu el nici doua vorbe, sa-l intreb sau sa-i spun ceva. Nimic!

Mi-ar fi placut sa-l laud. Dar pentru unul ca el as fi parut, probabil, ridicola. In lumea asta, a noastra, in care uratul, vulgarul, indiferenta par sa ne cotropeasca, eu am trait atunci, pe asfalt, o "poveste" tare frumoasa.

Dragii mei romani, atata vreme cat in tara asta mai exista astfel de tineri, Romania nu este pierduta!

P.S. M-as bucura mult daca cineva ar putea sa-mi spuna cum se numeste asociatia sau organizatia care formeaza astfel de oameni.


.formula as.ro/2010/947

adn
02-June-2011, 11:27 PM
povestirea lui adi-gj(noiembrie 2010)

"-Hai mai , facem simbata asta o discoteca? . Intrebarea asta a venit asa , pe nepusa masa , intr-o doara ,Dorel chiar nu glumea . noi rideam a ,, vezi tu sa nu-ti dea astia, tie ,voie sa faci bal... stiam Mayacul lui cel mare cu cap multiplu si difuzoarele cit casa , ca ne cocosam carindu-le dupa noi la chefurile din cabane si drumetii. urcam cu rucsacii in circa si gifiiam sub greutatea lor, dar in oras , cu bilete si in Casa studentilor , era ceva de vis , si trebuia sa ai multe noutati si multa muzica buna , ori Dorel , era neintrecu in asa ceva . de unde o lua , doar el stia . cind a aparut prima data ABBA , la el am auzit-o . la fel si Giudash si Mama Mya. si altele atit de frumoase . ideea ma incinta . la modul , hai sa le-o tragem si astora sa vada si ei cum se distreaza clasa muncitoare .

El sugubatul se baza pe mine , ca aveam legaturile la Casa Studentilor la decanat si acolo era alta traba , mergeam pe filiera culturala si nu aveau ce comenta , doar ca trebuia sa duc lista cu melodiile si daca erau texte straine sa le duc si copiile dupa original , o intrega tevatura , dar alergatul dupa acte , era sport national pentru mine , hirsit in sistem de mic si dat cu untura de peste cind era vorba sa ocolesc sistemul ... stiam eu ce le placea sa auda , si aveam sectoristul nostru ce le semna mereu , , mai ales cind era sa facem si vre-un spectacol . multi ma intrebau direct , pe strada , de ce nu mai merg si acolo, ca noi sintem buni si mai vad si ei si altceva , nu doar munca ...eram un biet activist cultural , raspundeam de activitati pentru tineret . deci stia pisicherul cui si ce sa ceara .

Si a venit timpul serii dansante . sala se deschidea la 17 si se inchidea la 23 . Totul era aprobat si parafat . ma gindeam cum naiba sa prezint o seara dansanta , un bal , in fata atitor tineri , si l-am lasat pe Dorel sa o faca , asa cum stia el . si a stiut . Pe la 14 . ma cheam sa-l ajut sa care sculele . aveam pe Toma cu masina , o scodita veche , buna la toate ce ne carea si prin tara si pe munte , cel putin valea Dorului si Valea Sadului si Gura Riului , Paltinisul si multe inca alte locuri frumoase ne stiau si galagia si distractia de tineri nebuni . Mirciulica , cel caruia noi ii spuneam Mutulica , pentru ca nu scotea o vorba , dar avea lipici la fete, marele retelist , lucra la electrica si facea si pe dracu pentru noi , ne facea tablouri electrice portabile , doar sa le adaptam cu tabloul salii unde mergeam sa dam spectacole sau sa facem bal , avea un fiat minuscul , cu motor de trabant , un hibrid , o jucarie pacanitoare cu mult fum si cu mult haz... , care era mana pentru noi , ca alega unde vroiai si era de incredere , nu te lasa nicaieri si tragea de facea muci alte masini... urca la Magura ca un magarus si-l incarca doar in hazul nostru cu de toate . nu-i era frica de nimic . stia fierul , cum ii zicea el...cind incercam sala . pentru acustica , sa putem amplasa difuzoarele sa se auda clar si bine in toata sala, apare pe usa o zvirluga de fata . micuta de statura si prisnel de iute , frumusica si cu vinoncoa , fara indibitii si fara vre-o chestie dubioasa . vine direct la mine si ma intreba , ai adus hirtiile ?

Ca altfel canci distarctie , inchid sala ... si ride ...ride de se sparge , de mine, sau de Dorel nu stiu ... dar risul ei razbate in toata sala . Hotomanul de Dorel o prinsese pe Microfon... si incerca sala ...

Muzica razbate incet , intii dulce si lenta , asa ca o onvitatie la dans , incet incet sala se umple , biletesint rupte la use , eu nu stiu de asta , dar cei de la asociatia studentilor au spus ca fara bilet nu ne da sala , si au dat bilete , 5 lei intrarea , pentru o intrare in rest stampila pe mina , fetele intra gratis pina la ora 20 , apoi toata lumea gratis pentru doua ore . Muzica se revarsa , intii Radeschi descide seara , apoi un vals sa-i incite si sa-i sicie si sa-i faca sa danseze .. cico este la putere , 8 lei sticla , la studenti , dar noi am luat o ladita de sub turn cu 5 lei sticla si ne-am scos ... si pentri Viorel un,La Multi ANI,, sala exulta si de undeva apare un tort . toti cinta urarea transfigurati, o pereche sta inlantuita si danseaza lasciv , hotomanul de Dorel ii vede si pune ,,IL lio coure ,, . toti danseaza si cer bis , cei doi se apropie de masa si-i spune lui dorel sa o mai puna o data , se duc in centrul salii si acolo seface loc , si ei danseaza dumnezeieste. ne uitam uimiyti si la urma , el ingenuncheaza si-i scoate o cutiuta mica , albastruie cu cupola argintie .

Fata cu mina la gura si cu inima in palme , nu stie ce sa faca , sal este in liniste totala , a amutit, nici musca nu se aude , doar el rosu la fata de efort si emotie cu miinile intinse spre ea , ingenuncheat si pe miinile ce desfac incetisor cutiuta , reflectorul face lumini mici tot mai mici si mai mici , pina ramine doar un cerc cu cutia , care arata un inel superb, sala EXULTA . Un ooooh , din piepturi ce tresalta si ochi si urechi ce stau sa prinda un suflu , un raspuns , care un mai vine , ea , cu lacrimiin ochii , il mingiie si-l saruta pe gura patimas si cu multa dragoste si hotarire .. Da , se aude , Oare de unde a aparut MICROFONUL? si seara continua , in ritmuri mai frumoase si mai intarite de simtamintul ca uite totusi a fost si asta o seara reusita , neregizat , aici a avut loc o logodna , si noi am fost , ma gindesc , cumva cu muzica noastra si cu tineretea noastra poate promotorii acestei frumiseti intimplate acolo cu noi .. Sectoristul din cartier , a intrat si el sa asculte muzica noastra , nimeni nu l-a bagat in sema , doar noi l-am chemat la o cafea speciala, cu intaritor , nu din comert , ca era scump ci din casa , ca tuica se gasea pe aici , mai ales palinca , ce se preta la, cafea ...si decanul a trecut , mai ales cind stia ca sintem noi cu muzica , vroia sa vada daca respectam orarul si a fost martor la evenimentul serii. ceva la miscat , caci a doua zi . m-am trezit chemat la el si felicitat , cu rugamintea sa nu uitam si sala asta a Tineretului , ca ne-o da gratis , daca vrem , fara bilete la ,usa ca acum..."

Multumesc,Adi

adn
02-June-2011, 11:35 PM
povestea AureiArua (19 noiembrie 2010)

O steluta in palma lui Dumnezeu
-----------------------------------------

Aproape de cumpana anilor,cand lumea priveste cu incredere spre viitor,cand sperantele prind aripi si cugetul nostru este mai inflacarat si mai entuziast,un sufletel mic si inocent se stinge....O inima prea mare intr-un trupusor micut si plapand,o inimioara care batea doar pentru cei dragi ei ,care simtea un preaplin de fericire la auzul unor glasuri iubitoare inceteaza sa mai bata..

Ochi inlacrimati,suflete distruse de suferinta ei nu-i mai sunt de folos...Singura intr-un colt de colivie,cu spatele intors la tot si la viata se pregateste trist sa treaca pragul intr-o lume care nu-i mai aduce in fata ochilor glasul perechii,vocea stapanului,dragastoasa,frumusetea si sensul vietii....nimic..doar o vesnicie necunoscuta,implacabila...O suferinta tacuta,stoica,un tremurat de inima si o parere de rau...

Nimic,nu mai inseamna nimic..O aripa indreptata spre cer,ca o indurare si capul plecat-ca o capitulare...ea,care era atat de vesela si iubea atat de mult viata...Iubea oamenii de langa ea,iubea cu disperare prietenia lui,iubea tot ce o inconjura...Timida si cuminte se duce cu demnitate si discretie asa cum a trait.

Du-te,fetita mea, du-te si zboara asa cum n-ai zburat nicicand,umple cu trilul tau vazduhul inmiresmat de rasuflarea lui Dumnezeu....zboara si opreste-te in palma Lui si fii o steluta lucind vesel in fata ochilor ingerilor...Cu bine!

Multumesc,Aura

GetaL
03-June-2011, 07:39 PM
Bei o cafea cu mine?
Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de tenis.
I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de tenis.
I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.
Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip care l-a turnat în borcan. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!
Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv.
Studentii au râs. Dupã ce hohotele s-au domolit, profesorul spus: "Acum as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingiile de tenis reprezintã lucrurile importante pentru voi: familie, copii, sãnãtate, prieteni si pasiunile voastre. Dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte.
Dacã veti începe cu nisipul, nu veti mai avea unde sã puneti mingile de tenis si pietricelele. La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine. Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Ai în primul rând grijã de mingiile de tenis, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."
Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit: "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã cu un prieten."

adn
05-June-2011, 02:22 PM
http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRi5aIrh7mTLuo3s9ZvNrjVBhROoOVj0 K8EGUkm2JGkPQtqQtyG

Binefacerea


În vâltoarea de patimi ce îi frământă de ceva vreme pe bieţii oameni, care se cred pe calea adevărului, mai răsare uneori din adâncul bunului simţ al celor nevoiaşi câteun duh de bunătate ce te face să-ţi păstrezi sporită nădejdea în viitorul neamului nostru.

Iată un astfel de exemplu:

Într-o sâmbătă, pe la orele patru după-amiaza, Principele Nicolae ieşise ca de obicei într-o plimbare cu automobilul, afară din oraş, îmbrăcat în haine simple, nu în uniformă.

Şi iată că, pe la jumătatea drumului ce ducea spre Ploieşti, a fost întâmpinat de către un soldat ce i-a făcut semn să oprească. Alteţa Sa a oprit imediat şi l-a întrebat pe soldat ce doreşte de la el.

- Domnule, am o cale lungă de mers şi rog bunătatea dumitale să îmi scurtezi din osteneală ducându-mă măcar o parte din drum.

- Se ajută omul la nevoie şi pentru că eşti soldat treci aici lângă mine, a fost răspunsul prinţului.

Au pornit la drum ca şi drumeţii, fără ca soldatul să ştie cine îl purta şi, din vorbă în vorbă au ajuns să vorbească şi din cele ale vieţii ostăşeşti.

Şi atunci, tânărul soldat a început să povestească despre cât de bine a fost în armată, despre dragostea cea mare cu care a fost îngrijit şi sfătuit de ofiţerii săi şi altele câte i-au mai venit în gând despre viaţa sa.

- Până unde vrei să mergi, l-a întrebat prinţul?
- La Româneşti domnule, aproape de Ploieşti. Am primit telegramă că a murit mama şi de la regiment sunt învoit numai până luni, de aceea am apelat la bunătatea dumitale să-mi scurtezi din drum ca să nu întârzii luni la unitate.

Şi după o scurtă pauză soldatul a continuat:
- Bun om trebuie să fii dumneata, domnule!
- De ce, l-a întrebat prinţul?
- Se vede omul la nevoie. Opt maşini au trecut înaintea dumitale, printre ele şi camioane, dar niciunul nu a vrut să oprească să mă ia.

Iar tăcere, după care a urmat o altă întrebare din partea soldatului:
- Dar dumneata ai fost vreodată soldat?
- Am fost şi mai sunt încă, în marina română…
- Frumoasă armă, domnule. Am şi eu un văr care-şi face serviciul în marină şi îmi povesteşte lucruri minunate despre câte vede şi învaţă pe acolo.
Şi tot aşa, din vorbă în vorbă, au ajuns în cela din urmă şi la Româneşti.
- Iată am ajuns, domnule te rog să opreşti.

Apoi, coborând din maşină în poziţie corect ostăşească soldatul s-a prezentat:
- Sunt Florea Gheorghe din Româneşti, soldat în regimentul de căi ferate, Compania 15. Uite, domnule, eu sunt om amărât şi nu am cu ce să te răsplătesc, poftim aici bănuţul acesta să fie pentru sufletul maicii mele, şi întinse prinţului o bancnotă de 5 lei. Iar acum eu te las cu bine.

- Nu te osteni, prietene. Îmi pare rău, că nu am niciun ban la mine, să te ajut eu, răspunse prinţul. Te voi ajuta însă, odată ce mă voi întoarce de acasă. Eu sunt Principele Nicolae al României.

Şi Principele plecă mai departe lăsând pe soldatul Florea Gheorghe la marginea drumului în poziţie ostăşească, cu mâna la capelă, privind din depărtare pe binefăcătorul său.


























http://www.popasduhovnicesc.ro/

adn
05-June-2011, 02:33 PM
http://t3.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRB4co2gMnwo4ygYmM-UDqixJaaOaa39_BV3gC7KR4AwZUBV81Nk5B0


LUMINA LINA- Ioan Alexandru

Lumina lina lini lumini
Rasar din codri mari de crini
Lumina lina cuib de ceara
Scorburi cu miere milenara
De dincolo de lumi venind
Si niciodata poposind
Un rasarit ce nu se mai termina
Lina lumina din lumina lina.

Cine te asteapta te iubeste
Iubindu-te nadajduieste
Ca intr-o zi lumina lina
Vei rasari la noi deplina
Cine primeste sa te creada
Toti oamenii vor veni sa te-l vada.

Lumina lina lini lumini
Rasar din codrii mari de crini
I-atata noapte si uitare
Si luminile au piarit din zare
Au mai ramas din veghea lor
Luminile luminilor.

Lumina lina lini lumini
Instrainand-i pe straini
Lumina lina, nunta leac
Tamaduind veac dupa veac
Cel intristat si saracit
Cel plans si cel nedreptatit
Si pelerinul insetat
In vatra ta au innoptat.

lumina lina leac divin
Incununandu-l pe strain
Deasupra stinsului pamant
Lumina lina, logos sfant.

adn
11-June-2011, 01:01 PM
SEARA, ROGU-MÃ, CU NOAPTEA...– ESEU ROMANTAT ASUPRA NEIZBÎNZII –
Nicolae STEINHARDT


mergeam pe strãzi îmbrãcati în fulgarine
si tu aveai în mînã un buchet mare de liliac



Tu, îmi spunea Adina, începutul lui mai e cel mai frumos moment al anului. Vacanta e aproape, o simti cã a pornit spre tine, si totusi e încã destulã vreme pentru ca sã o poti gusta anticipativ pe îndelete si a pregãti si ti-o închipui în fel si chip. în fel de feluri si chipuri.

Promisiunea e, nu-i asa, mai bogatã si mai plinã de posibilitãti decît realizarea efectivã si nici un Canaan, oricît de bogat în miresme, nu va fi mai tulburãtor – mai tulburãtor si mai generos cu împãrtirea tihnei si împãcãrii – decît asteptatul pãmînt al fãgãduintei…

Da, îngînam eu, da Adina, da iubito…
Nu lua însã aminte la întreruperea mea si continua cu debitul ei rapid si-n stilul nostru studentesc, sofisticat si cultural, atît de altul decît cel de astãzi încît pare a veni de pe altã lume, care nu se poate sã nu fie acoperit de praf si de buruieni si mai roditor de fiinte ca zglobia Stella Nãdejde ori ca admirabilul tãu prea încîntat de sine Teodor Goldman decît de lapte si miere…

Tu ai vãzut ce mai ceafã groasã ca Rubio ? Are o ceafã de animal si teoriile lui au si ele o încãpãtînare dobitoceascã într-însele… dar ferice de el cã studiazã medicina, oamenii ãstia care învatã o disciplinã pozitivã sînt mai fericiti decît noi, nespus mai fericiti, lucreazã un numãr de ore într-un laborator sau într-o fabricã si apoi gata, se-ntorc la domiciliu, nu le mai pasã, la revedere, pe cînd noi nu scãpãm nici o clipã, sîntem frãmîntati mereu, ne ducem profesiunea si îndatoririle cu noi ca pe o cochilie de melc, nu ne învrednicim de pauze…

– Da, Adina, albastrul rochiei tale nu se deosebeste deloc de al cerului, cît se vede printre norii cestia albi si pufosi.
– … Nu-i asa cã aici, în jurul Cismigiului, se concentreazã toatã frumusetea Bucurestilor? Nu-i asa cã în cartierul ãsta al nostru e orasul mai provincial, mai dulce, mai adunat în jurul unui „parc”, unui punct central, si mai dispus sã adãposteascã visãri patriarhale?

Nu-i însã deloc urbe de provincie, fiindcã mai încolo stim si simtim cã sînt strãzi cu duiumul, forfotã, lume, bulevarde, magazine, viatã multã si intensã si biblioteci si teatre si facultãti, si noi sîntem la mijloc, în centru, la întretãiere, cum e mai bine…

– Da, neadormita mea frumoasã…
– … Ai observat-o pe Stella cînd a intrat la curs, ieri, cu întîrziere fireste, nici cã se putea, îsi împodobise capul cu o pãlãrie turtitã si rotundã ca un capac si era îmbrãcatã în rosu, nu-i de mirare cã am auzit soptindu-se: colac peste pupãzã…

Vezi, în orasele mici de provincie, oricît ar fi de fermecãtor, niciodatã nu te poti rãtãci, nu te poti pierde ori ascunde, esti mereu la vedere, asta-i obositor si e si o jignire, o fiintã omeneascã trebuie sã aibã dreptul sã disparã pe cîtva timp dacã vrea, pe cînd în marele-oras lucrul e posibil, poti oricînd trece dincolo de cartierul tãu si intra în anonimat, în multime, deveni disponibil, singur, te retrage din imaginea pe care si-a format-o colectivitatea despre tine, eventual te înnoi…

– Dece singur, Adino, dece singurã?

Pentru o perioadã, pentru cîteva clipe ori cîteva putine clipe, ori deloc, dar ca sã ai posibilitatea, sã stii cã o poti face oricînd, în provincie ori la sat nu se poate, acolo esti mereu în casa de sticlã, la vedere, urmãrit, diferenta dintre trib si societate asta e, din societatea urbanã te poti izola, poti iesi nitel la aer, dincolo însã nu, în trib esti mereu cuprins, înconjurat, stãpînit, esti la vedere…

– Ce urechi mici ai Adina!
… Mai mult decît orice îmi place sã mã plimb primãvara, cînd plouã usor si liliacul e înflorit… Tu nu stii ce-i liliacul pentru mine, e totul, e copilãria, e viitorul, e romantismul german naiv si-i cel mai sofisticat empirism englez, cînd vãd liliacul stiu cã voi studia totul, cã voi fi fericitã, cã fericirea nu mã va ocoli, mã îmbatã, însã decent, duios, discret, e cea mai rafinatã si mai inocentã morfinã…

– Sã te plimbi cu mine Adina?
[– … Nu-i asa cã aici, în jurul Cismigiului, se concentreazã toatã frumusetea Bucurestilor ? Nu-i asa cã în cartierul acesta al nostru e orasul mai provincial, mai dulce, mai adunat în jurul unui „parc”, unui punct central, si mai dispus sã adãposteascã visãri patriarhale?

Dar nu-i deloc urbe de provincie, fiindcã mai încolo stim si simtim cã sînt strãzi cu duiumul, forfotã, lume, bulevarde, magazine, viatã multã si intensã si biblioteci si teatre si facultãti, si noi sîntem la mijloc, în centru, la întretãiere, cum e mai bine…

– Da, neadormita mea frumoasã… [...]
Cartierul nostru, al copilãriei mele si apoi al Adinei (veniserã de undeva de prin marginile Cotrocenilor, dupã cum, înaintea lor, si noi sosi- serãm în str. Sf. Constantin tocmai de pe la Bellu, motiv pentru care, în ciuda marii depãrtãri, continuasem a învãta la liceul Gh. Sincai) si al plimbãrilor noastre, al prea scurtei noastre ere magice, e cel din jurul Cismigiului.

E unul din cele mai frumoase ale Capitalei, si dacã întrebuintez superlativul relativ iar nu cel absolut e doar din teama de a nu pãrea exagerat si a nu cãdea în doaga ce constã în a conferi unui anume loc (ori unei anume epoci fericite a vietii si în deosebi a copilãriei si tineretii) toate atributele suprematiei. E – si oricît de putin pãrtinit de motiv ar fi, farmecului sãu incontestabil nu i te poti sustrage – un cartier linistit si din belsug dãruit cu subtilã elegantã.

Linistit era pe atunci si mai mult, atît de sustras sgomotelor si agitatiei încît îmi place a-mi închipui cã de restul orasului îl despãteau nevãzute straturi de insonorizare, de nu va fi fost fabulos asezat sub un clopot al tãcerii si al exclusivitãtii, opac vederii si simturilor trupesti, însã transparent unei perceptii extrasensoriale. Da, primãvara, si cu o intensitate de necrezut, în putinele zile ale înfloririi liliacului, era parcã de-o tãrie – în gratie si candoare si capacitatea de a îmbia – neîntrecutã ori cel mult egalã cu a locurilor celor mai încãrcate cu vrajã din lumea întreagã.

Vecinãtatea întinsei grãdini – amestec subtil de grijã horticolã si de sãlbaticã explozie vegetalã în inima necuprinsului perimetru orãsenesc de piatrã si cãrãmidã – se aratã atunci mai cataliticã decît oricînd. Cismigiul, chiar cînd, în perspectiva unor locuri, nu se lãsa vãzut, îsi exercita influenta si înnobila strãzile dimprejur la orice orã si în orice anotimp. Prezentã invizibilã, dar stiutã, ocrotitoare, adãogitoare, conferea cartierului ceva din exceptionalul si maiestatea sa.

Factor comun al tuturor strãzilor, ulitelor, caselor si clãdirilor din spatiile acelea, tuturor le dãruie ceva dintr-al sãu, le exponentializa la puteri de vrednicie si demnitate la care n-ar fi fost în stare a visa nici bulevardele si cãile mai arãtoase, mai largi, mai înseninate ; trãiam ca cei din evul mediu, strînsi în jurul castelului, fortãretei ori catedralei, deosebiti, bunãoarã, de locuitorii unor sate mai prospere poate, însã lipsite de harul proximitãtii unei resedinte nobile ori – de nu mã avînt prea departe – de cei ai unei planete prea distantate de un astru luminos.

Iar astrul nostru, de-un verde heraldic si întretãiat de atîtea benzi (spectrale oare?!) multicolore si infinit nuantate, umbrit de copaci bãtrîni si scãldat de apele moi si stagnante ale unui lac miniatural, frînt si conceput ca întortochieri, cu iz de basm si de picotire, era nu numai un domeniu de prestantã dar si de reverie. Si ne mai punea, prozaic si binevoitor, la îndemînã un loc de rãcoare, de refugiu ; de pare în zilele toride cînd locuitorii ceilalti ai Bucurestilor erau sortiti a suferi ori a-si cãuta limanul la cine stie ce depãrtãri de casã; mai oferea si un spatiu suplimentar, fiindu-ne terasã, balcon, grãdinã personalã, adãpost pentru învãtãturã, citit, hoinãrealã.

Din strada Sf. Constantin pînã la Adina, în Aleea Progresului, aveam de bãtut numai cîtiva metri.
Si de acolo în Grãdinã ne rãmînea doar sã trecem strada Schitul Mãgureanu, prilej, ce-i drept, de a ne da seama cã facem parte din Oras si cã Cismigiul nu-i al nostru decît prin bunãvointã, adoptiune si întîmplare. O datã însã ajunsi acolo, îl înstãpîneam, socotindu-l de douã ori neîmpãrtit cu ceilalti bucuresteni: ca vecini, ca înfrãtiti cu melancolia aleilor sale tomnatice ori cu exuberanta parterelor de flori înmugurite si dupã aceea estivale, ori cu tãria zãpezii care în lunile de iarnã îl acoperea aproape ca un lintoliu si ni-l încredinta în cvasi-exclusivitate: atunci cînd toti ceilalti falsi prieteni îl pãrãseau, vãdindu-si interesul si fãtãrnicia.


Dar plimbãrile mele cu Adina – circuit paraspatial de fericire transfiguratorie a banalului – nu se limitau neapãrat si numai la aleile parcului. De toate strãzile cartierului eram deasemeni legati si parcã îndrãgostiti, atrasi gravitational ; le cutreieram – pe ele, nu altele – îndelung, în toate acele ore libere atît de surprinzãtor de numeroase în partea de tinerete a vietii.

S-ar fi spus cã ne stã la dispozitie si îndemînã însusi timpul, la fel ca suprafata Cismigiului si ca inepuizabilul caldarîm dintre Calea Plevnei (spre apus), Calea Grivitei (cãtre nord), strada Brezoianu (la rãsãrit) si bulevardul Elisabeta (marginea de miazã zi a împãrãtiei noastre).

Timp în vremea aceea aveam întotdeauna si-l foloseam cu precãdere pentru plimbãri, de care nu ne sãturam. Plimbãrile fãrã rost nu-s ele oare sfidarea cu mai multã violentã, de cãtre cei tineri, a Ordinei, a Cuminteniei bãtrînesti, a Cufundãrii maturitãtii în Micime si în genere a lumii în monotonie si automatism?

Umblam si vorbeam si fãceam planuri, mereu altele, si eu visam si ea vorbea pentru sine ; eu o ceream de mii de ori în cãsãtorie si ea, tot de atîtea ori, neobositã, îmi rãspundea (iute si zîmbind – oare si cu glas nitel scãzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ si-i plãcea sã-i încarc bratele, pe la sfîrsitul lui april si-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe si-i plãcea sã-si încreteascã nitel ochii, surîzînd, sã-si scuture pãrul (lung si saten foarte deschis, îl purta lãsat pe umeri) si sã sporovãiascã urmãrindu-si gîndul aproape fãrã a lua aminte la spusele mele, la mine, la întreruperile ori întrebãrile mele, dar îngãduindu-mi, din plin, absolut, covîrsitor, definitiv, sã fiu –

în plimbãrile acelea copilãresti, adolescentine, studentesti (cãci am fost vecini de cînd aveam amîndoi cincisprezece ani, ea cu cîteva luni mai micã) – sã fiu alãturi de ea fericit, sã cunosc si eu, sã am si eu parte, partea mea, de fericire, de fericirea aceea care poate cã, într-o cantitate cît de infimã, tot e hãrãzitã fiecãruia, oricît de mic sau oropsit, si apoi de coborît, de pus la punct, de trecut în rînd, în rîndul înfrîntilor, uitatilor, pãgubitilor, celor care la bilant se vede cã nu le-a mers bine.














http://convorbiri-literare.dntis.ro/STEINHARDap.html

adn
12-June-2011, 11:16 PM
Canuta,om sucit

http://www.globusz.com/ebooks/Caragiale/00000047.htm

maria0526
12-June-2011, 11:53 PM
Bunicul şi nepotul
de Fraţii Grimm
A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.

Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

"Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

- Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

- Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost...

giumbusluc
12-June-2011, 11:58 PM
Bunicul şi nepotul
de Fraţii Grimm
A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.

Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

"Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

- Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

- Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost...

Multumesc pentru aceasta minunata povestire!

maria0526
13-June-2011, 02:21 PM
Povestile frumoase ne fascineaza indiferent de varsta pe care o avem.

Ploaia de stele
de Fraţii Grimm
Era odată o fetiţă căreia îi muriseră mama şi tata şi ea rămăsese aşa de săracă, încât nu mai avea nicio cămăruţă unde să locuiască, nici un pat unde să doarmă, în sfârşit, nimic altceva decât hainele de pe ea şi bucăţica de pâine pe care unii trecători miloşi i-o dădeau din când în când.
Ea era însă o fetiţă bună şi credincioasă. Şi, cum era părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în gând, pe câmp, la voia întâmplării. La un moment dat se întâlni cu un om sărac care-i spuse:
- Dă-mi şi mie ceva de mâncare, sunt mort de foame. Ea îi dădu ultima bucăţică de pâine ce-o avea la ea, apoi zise: "Dumnezeu să te binecuvinteze", şi plecă mai departe.
În drum întâlni un copil care-i spuse:
- Mi-e tare frig la cap, dă-mi ceva să mă acopăr. Fetiţa nu stătu mult pe gânduri, îsi luă căciuliţa de pe cap şi i-o dădu.
Şi iar apăru un copil gol-goluţ, tremurând de frig. Îi dădu hăinuţa ei şi plecă mai departe. Ajunse într-o pădure pe înserat; o femeie sărmană veni la ea şi fetiţa îi dădu şi cămăşuţa pe care o mai avea, gândind: "E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau şi dezbrăcată".
Şi, cum stătea ea aşa, deodată văzu deasupra capului o ploaie de stele care, când cădeau pe pământ, se prefăceau în monezi de aur. Din cer îi căzu la picioare o tunică ţesută din fir de aur şi un inel preţios. Ea îmbrăcă tunica, îşi puse inelul pe deget, apoi începu să adune monedele de aur; deveni, astfel, foarte bogată şi trăi apoi în belşug şi fericire toată viaţa

maria0526
13-June-2011, 02:23 PM
Muzicanţii din Bremen
de Fraţii Grimm
A fost odată un om şi omul ăsta avea un măgar, care de ani şi ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stăpânul lui se gândi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreţ.
Măgarul pricepu însă că nu-l aşteaptă vremuri prea bune şi, fără să mai adaste, îşi luă tălpăşiţa spre oraşul Bremen. Nu ştiu de unde-i venise-n gând că acolo s-ar putea face muzicant al oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului, răsuflând din greu de parcă ar fi făcut ocolul pământului.

- Ce gâfâi aşa, mă Apucă-l-în-Colţi? îl întrebă măgarul.

- Vai de păcatele mele, răspunse câinele, pentru că sunt bătrân şi slăbesc din zi în zi tot mai mult şi pentru că la vânătoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stăpânul meu şi-a pus în gând să-mi facă de petrecanie, şi atunci mi-am luat repede tălpăşiţa. Dar vorba e cu ce-o să-mi câştig eu pâinea de-aci înainte?

- Ştii ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru domnia ta un loc în taraf! Eu o să cânt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.

Câinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă! şi plecară împreună mai departe. Merseră ei aşa până ce întâlniră în drum o pisică. Şi-avea pisica asta o mutră jalnică, de parcă tot îi ningea şi-i ploua!

- Ei, Linge-Barbă, de ce-mi eşti atât de tristă? Cine ţi-a stricat socotelile? o întrebă măgarul.

- Cui i-ar arde să fie vesel, când i-a ajuns funia la par? răspunse pisica. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam adus de şale şi mi s-au tocit colţii şi pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor şi să torc decât să alerg după şoareci, stăpâna mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de acasă la timp, nu e vorbă, dar stau, şi mă socotesc: încotro s-o apuc acum?

- Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te-ntrece nimeni şi cu siguranţă c-o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful oraşului.

Pisica socoti că sfatul ăsta nu-i rău deloc şi se alătură celorlalţi doi. Şi-au tot mers cei trei fugari, au tot mers şi trecând ei prin faţa unei curţi au văzut cocoţat pe-o poartă un cocoş care striga "cucurigu" din toată puterea rărunchilor.

- Ce ţi s-a-ntâmplat de strigi aşa, măi, cocoşule? îl întrebă măgarul. Astâmpără-te o dată, că împuiezi urechile oamenilor!

- Dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasă, dar la ce bun! spuse cu tristeţe cocoşul. Mâine-i duminică şi ne vin oaspeţi. Dar vezi că stăpână-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce la masă, în ciorbă, aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap... Acu'nţelegi de ce strig aşa? Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă...

- Păi bine, Creastă-Roşie, să te necăjeşti matale pentru atât! îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi, la Bremen. Că oriunde ai merge, ceva mai bun decât moartea tot o să afli... Ai un glas care te unge şi de te-ai învoi să cântăm împreună, ne-o asculta lumea cu gura căscată, zău aşa!

Cocoşul găsi că propunerea urecheatului e cât se poate de nimerită şi tuspatru o porniră la drum. Merseră ei cât merseră, dar cum nu putură ajunge la Bremen într-o singură zi, se văzură siliţi să înnopteze într-o pădure. Măgarul şi câinele îşi făcură culcuşul sub un copac mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în rămurişul bogat. Dar cocoşul nu fu mulţumit de culcuş şi zbura mai sus, până-n vârful copacului, unde se simţea mai la adăpost. Înainte de a apuca să adoarmă, îşi mai roti o dată privirea în jur şi deodată i se păru că zăreşte în depărtare o luminiţă.

Atunci le strigă tovarăşilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zăreşte o lumină.

- Hai s-o întindem chiar acu' într-acolo, spuse cu hotărâre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!

Câinele era la fel de zorit; gândea că, de-ar găsi pe acolo niscaiva oase sau vreo bucăţică de carne, i-ar prinde tare bine.

Porniră deci spre locul unde se vedea luminiţa şi-n curând o văzură scânteind şi mai puternic; şi din ce se apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tâlhari, care era luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi înăuntru.

- Ce vezi acolo, măi, Urechilă? îl întrebă cocoşul.

- Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mâncări şi băuturi alese şi nişte tâlhari care stau în jurul ei şi se înfruptă de zor.

- Aşa ceva ne-ar prinde bine şi nouă! zise cocoşul.

- Mai încape vorbă? Numai de ne-am vedea în locul lor! spuse măgarul, privind cu jind cum înfulecau tâlharii.

Chibzuiră ei în ce chip ar putea să-i pună pe tâlhari pe goană şi, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea măgarului, pisica se căţăra pe spatele câinelui, iar la urmă cocoşul îşi desfăcu aripile şi, zburând, se aşeză pe capul pisicii. Şi aşa cum erau orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cânte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna şi cocoşul cucuriga. După ce făcură o cântare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zăngăniră toate geamurile şi se făcură ţăndări.

De spaimă, tâlharii săriră-n sus ca nişte apucaţi şi crezând că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziţi în pădure. Iar cei patru tovarăşi se aşezară la masă şi, luând fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parcă i-ar fi aşteptat un post de patru săptămâni.

După ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanţi stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum îi era firea.

Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig după uşă, pisica se tolăni pe cuptor, lângă spuza caldă, iar cocoşul se cocoţă pe o grindă de sub bagdadie. Şi cum veneau de la drum lung şi erau osteniţi, adormiră repede.

După ce trecu miezul nopţii, tâlharii văzură de departe că-n casă nu mai arde nici o lumină şi că totul părea cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:

- Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană! S-ar cuveni să ne ruşinăm c-am fost aşa de slabi de înger!

Şi trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întâmpla pe acasă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri; casa părea cufundată în cea mai deplină linişte şi, fără nici o grijă, intră în bucătărie şi voi să aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni aprinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să-l aprindă. Dar pisica nu înţelese de glumă; îi sări în obraz şi începu să-1 zgârie şi să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă şi dădu să iasă afară prin uşa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu două. Câinele, care sta lungit după uşă, se repezi la el şi-l muşcă de picior. O luă atunci la goană prin curte şi, când trecu pe lângă maldărul de gunoi, îi arse măgarul o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de hărmălaia de-afară, începu să strige de pe grindă: "cucurigu, cucuriiguu!"... Atunci tâlharul îşi luă picioarele la spinare şi nu se opri decât în faţa căpeteniei tâlharilor, căreia îi înşiră toate grozăviile prin câte trecuse.

- Vai de viaţa noastră! În casă s-a cuibărit o coţofană afurisită, care mi-a zgâriat tot obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite; iar la uşă, cine crezi că stătea? unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior! Socoteam c-am scăpat! Da' ţi-ai găsit să scapi aşa uşor! în ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta însuşi judecătorul şi tot striga "Aduceţi-mi-l încoace pe tâlhar! Aduceţi-mi-l!"... Dacă am văzut că aşa stă treaba, am fugit de-mi sfârâiau călcâiele...

Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece şi toate câte le-aţi auzit mi le-a spus şi mie, chiar adineauri, un fârtat de-al meu. Şi cred că nu şi-a răcit gura degeaba...

sgcenter
13-June-2011, 04:05 PM
25358
A fost odata un vaduv care locuia impreuna cu cele 2 fete ale sale care erau foarte curioase si inteligente.

Fetele ii puneau mereu multe intrebari... la unele stia sa le raspunda, la altele nu...

Cum isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, intr-o zi si-a trimis fetele in vacanta cu un intelept.

Inteleptul stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau.

La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.

"- Ce vei face?" o intreba sora ei.

"- O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela. "

Cele doua fete au mers la intelept care medita si l-au gasit meditand.

"- Am aici un fluture albastru. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort? "

Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:

"-Depinde de tine... fiindca e in mainile tale."

Morala:
Viata fiecaruia dintre noi este aidoma fluturelui albastru. Este in mainile noastre. De noi depinde daca e "vie" sau "moarta".
Noi suntem singurii responsabili de greselile dar si de victoriile noastre.

janina
14-June-2011, 12:25 AM
Discutie intre doi embrioni

http://www.ceruldinnoi.ro/Pict_afo/2-embrioni.JPG
- Si tu crezi în viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decât aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom mânca cu propria gura.
- Ce tâmpenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa manânci cu gura, chiar ca ar fi de râs! Doar noi mâncam prin cordonul ombilical. Însa, ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Însa, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obisnuit aici.
- Pai ,de acolo nu s-a întors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decât o permanenta înghesuiala, în întuneric.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai ,oriunde, în jurul nostru. Doar traim în ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicând, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, când suntem în liniste, o auzim cum cânta, simtim cum mângâie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum încolo.

Autor necunoscut

adn
20-June-2011, 01:20 PM
Daca Dumnezeu l-ar asculta pe presedintele Basescu

de Vladimir Pustan

Domnul preşedinte Băsescu s-a rugat de Rusalii să vină Duhul Sfânt peste români, rugăciune care dacă e ascultată va face inutilă Constituţia, va distruge economia subterană, va falimenta uzinele de distracţii, fabricile de tutun şi alcool, va închide tribunalele, va goli puşcăriile, vor rămâne fără serviciu medicii care fac avorturi ca pe bandă rulantă.

De asemenea vor dispărea ştirile rele, ziarele cu femei goale, evenimentele de can-can, antenele şi realităţile. Vor supravieţui Trinitas, Alfa şi Omega, Credo şi Speranţa TV care, presate de noile condiţii spirituale, vor trebui să-şi revizuiască grilele de programe.

Nu se vor mai auzi înjurături pe stradă, mizeria va fi în pubele, nu se va mai scuipa pe trotuar. Maneliştii se vor readapta la noile trenduri şi nu le va fi greu pentru că de câţiva ani de zile le-am însuşit stilul prin biserici şi corturi.

Pe lângă cei 10000 poliţişti ce trebuie daţi afară zilele acestea, se vor mai adăuga câteva zeci de mii de apărători ai libertăţii cu bastoane, fluiere, caschete şi cagule ce vor rămânea fără obiectul muncii.

Avocaţii şi judecătorii se vor reprofila şi vor face agricultură bio. Catedrala Mântuirii neamului nu va mai primi nici un ban de la stat pentru că drept credincioşilor le vor sări banii din buzunar ca şi greierii pe care-i prindeam din găurile lor cu apă din flacon.

Casele de modă vor da faliment. China va face un efort suplimentar în a trimite câteva milioane de metri de pânză pentru a putea acoperi mai generos poporul de gen feminin.

Duminica dimineaţa toată România va fi în biserică rămânând pe stradă doar câinii comunitari. După masa, toţi vor fi în parcuri cu familiile şi prietenii.

Sigur că toate aceste schimbări vor afecta profund ţara. Dispărând mita, mitocănia şi minciuna, schimbările pot fi uluitoare şi repezi.

Sunt convins că domnul preşedinte Băsescu nu a luat în calcul toate ramificaţiile nebănuite ale acestei rugăciuni. O trezire spirituală poate afecta profund un neam. De la opincari şi fiţoşi la parlamentari şi preoţi. Şi ei s-ar putea să nu-şi dorească o asemenea frumoasă zguduire.

Dar merită încercat…

Doamne, ascultă-l pe domnul preşedinte…



V l a d i m i r _ P u s t a n



ciresarii.ro

adn
20-June-2011, 01:30 PM
Aproaperepetentii de Nicolae Geanta


În aceste ultime săptămâni de şcoală, dăscălimea română este asediată de o droaie de babaci gălăgioşi ale căror odrasle se zbat de ceasul repetenţiei. Copiii patronilor, doctorilor, inginerilor, bancherilor, inspectorilor etc., dar şi ai buticarilor ori florăreselor, şi-au pus în vrie toate antenele „dând oricât, numai să treacă”. Datorită poziţiilor pe care le deţin „ăi bătrâni” sau „acoliţii” acestora, unchiuleţii sau vecinii (de bloc, de vilă, de stradă sau sat), aproaperepetenţii, cred că în România învăţământul bugetar dacă e gratuit, poate fi şi de cumpărat!

Săracii (cu duhul) – bogaţi (cu mintea până la genunchiul broaştei), n-au auzit că banii nu pot cumpăra decât rafturi cu cărţi, nu şi înţelepciune! Şi, precum văd că în societate totul se rezolvă prin sms–uri, mailuri şi mobile, „copchiii” care vin la şcoală ca la gară, cred că promovarea clasei nu mai ţine numai de note, prezenţă şi... bun simţ.

Unii părinţi, cu aere de funcţionari de fisc, iritaţi de refuzul vreunui profesoraş care nu doreşte să-şi mânjească reputaţia pentru o mică atenţie (oricât ar fi ea de mare!), lovesc cu pumnul în catedră, intră piliţi prin cancelarie şi se răţoiesc la profesori, trec la ameninţări, sau au chiar tupeul să filmeze cu digitalul ori mobilul atmosfera ostilă dumnealor. Că, deh, e iunie şi doar odată pe an trec şi ei pe la şcoală! Alţii, declară jovial că odraslele lor pot trăi liniştite şi fără matematică, fizică sau chimie ori geografie, ori istorie. Dar cine a spus că asemenea copii nu pot trăi şi fără şcoală?

E uimitor, dar umilitor, să vezi cum în ultimele săptămâni se găsesc bani de cretă, de gardian, de flori, de perdele... Apar scutirile medicale. Se motivează mii de absenţe. Iar notele... sunt cele mai mari, cele mai promiţătoare, cele mai fantastice din tot timpul anului.

De teamă că-şi vor prelungi şcoala în timpul vacanţei, beizadelele care timp de un an şi-au prelungit vacanţa în timpul şcolii, sar în cârca profesorului cum iese din cancelarie, şi pe holuri, până ajung la clasă, îl imploră cu rugăminţi fierbinţi - cum numai bolnavii pe patul de operaţie pot să rostească, promit că se schimbă, că pe viitor vor face, vor drege, vor fi sfinţi ca din icoane... Escrocherii sentimentale.

Ca şi elevii ce bat la poarta milei, noi suntem aproaperepetenţii lamentaţi ce cutreieră holurile harului sfânt. Un an, ori o viaţă întreagă, căscăm ochii pe pereţi în timpul lecţiilor lui Hristos, apoi dorim chiar premiere. Cu note insuficiente pentru media promovării în ceruri, îi promitem Învăţătorului Veşniciei schimbări, deşi rădăcinile le lăsăm tot înfipte în putregaiul mamonic. Şi dacă obţinem graţierea, mai târziu uităm total juruinţele.

Suntem aproaperepetenţii care urcăm la amvoane fără pregătire în cămăruţă, mergem la rugăciune fără ora de genunchiologie, cântăm fără inimă, evanghelizăm fără credinţă, oferim aproapelui săruturi care nu ating inima, apoi ne mirăm că bisericile n-au note de trecere. Iar repetenţii din cauza bârfelor, şmenurilor, indolenţei, răcelii, urii, chiorâtului prin televizoare sau web-uri fără bulina roşie, măresc numărul celor picaţi de mult la examenul bunului simţ, al păcii, slujirii, iubirii, dărniciei, răbdării... Şi asta în ciuda tuturor intervenţiilor, a pilelor la sfinţi, la pastori, la preoţi sau la biserică!

Sunt de jelit aproaperepetenţii care la tinereţe nu pot păstra patul neîntinat, apoi sunt măcinaţi de moara divorţurilor, avorturilor, amorurilor ilegale şi mai târziu înecaţi de tsunami alcoolului sau tabagismului, dar mai de „rupt părul din cap” sunt neînţelepţii care cu candelele lui Dumnezeu stinse, dorm pe treptele Bisericii în aşteptarea Mirelui divin. Într-o zi, uşa harului va lăsa repetenţii afară!

Ştim că nu se-ngraşă porcul în ajun. Dar învăţăm de la aproaperepetenţii şcolii cel puţin două principii: ai şansa să înveţi în ultima secundă sau să fi promovat prin mila dascălului. A treia şansă nu există, ci urmează repetenţia!

Suntem aproaperepetenţii Tăi, Doamne. Venim azi şi Îţi cerem milă. Ştim că eşti bun şi o oferi. Nu ne-am pregătit. Noi Îţi deschidem uşa să intri. Susţine Tu testul în locul nostru! Căci dacă repetenţia şcolii poate fi reparată, repetenţii vieţii nu mai au a doua şansă.



Nicolae Geantă



Ciresarii.ro

adn
21-June-2011, 10:56 PM
Functionam normal,reactionam ascultand de glasul ratiunii,ne stapanim impulsurile ... si totusi...
O poveste incitanta si periculoasa pe care o puteti citi aici:

http://www.formula-as.ro/2011/972/asul-de-inima-45/razbunarea-13812

giumbusluc
25-June-2011, 11:57 PM
Calmul....



O legendă povesteşte despre o dispută între zei. După cum se ştie fiecare zeu încarna virtuţile sau pasiunile omeneşti (ex: din mitologia romană şi greacă). Fiecare zeu pretindea că deţine taina fericirii supuşilor de pe pământ, şi, fiecare era convins de propria-i superioritate, chiar supremaţie.
Se povesteşte că se auzea de pa pământ cum vuia cerul de certurile lor fără sfârşit. Văzând că nici unul nu are totuşi nici un ascendent faţă de rivalii săi, au hotărât toţi împreună, să se prezinte superiorului lor pentru judecată. După ce şi-au prezentat păsul, toţi zeii de faţă, aşteptau verdictul. Deodată un fulger strălucitor brăzdă noaptea, iar bubuitul năpraznic a încremenit de groază pe toţi cei de faţă. O imensă prăpastie s-a deschis în faţa forţelor cereşti încât aceştia şi-au pus la îndoială propria invulnerabilitate. Tabloul se mai continuă cu furtuna, mare învolburată, cutremurul munţilor, după care totul se potoleşte, iar cerul este invadat de o muzică divină.
O voce se aude: "Puterea în manifestarea forţei-brutale distruge, nu creează. Puterea constă în arta de a supune oamenii şi de a-i menţine sub legea blândeţei, nu a violenţei".
Muzica divină continuă până cuprinde şi subjugă tot spaţiul şi toate fiinţele prezente.
Demonstraţia a luat sfârşit şi fusese un succes. Unul, doar unul din cei prezenţi rămase însă indiferent la tot ceea ce se întâmplase.
Contrariat, Judecătorul Suprem al zeilor îl întrebă:
- Tu eşti surd, orb sau nesimţitor ca nemuritorul de rând de nu reacţionezi la nimic din ce ţi-am arătat?
- Nu. Eu sunt calmul, acela care ştie să-şi disciplineze impresiile. Gloria celorlalţi este condiţionată de emoţii, pentru că nu le stăpânesc. Ce fel de putere este aceea care se lasă moleşită de admiraţie sau tremură în faţa stihiilor?
Superiorul zeilor se pronunţă:
"Lui îi aparţine toată puterea. În el sălăşluieşte adevărata forţă. Stăpânind pasiunile, el se ridică mai presus de dominaţia naturii. Nu se dedă la demonstraţii inutile. Puterea lui nu şovăie în faţa unei forţe potrivnice. El rezistă tuturor sugestiilor zadarnice, nedemne de spirit. Totuşi, el percepe şi discerne emoţiile. Calmul este superiorul şi maestrul tuturor".
Timpul şi experienţa au demonstrat înţelepciunea acestei legende.

maria0526
26-June-2011, 08:10 PM
Lectii de viata

Intr-o aula a unei universitati, un profesor de filosofie isi prezenta lectia zilnica. In aceea zi avea o expunere cu privinta la umanitate si sensul vietii. Un student, ce vroia sa para mai sugubat, ridica mana pentru a adresa o intrebare. Mirat, dar si deranjat de atitudinea studentului, profesorul nostru ii permise in a se exprima.

- Domn profesor, as dori sa stiu…. care este sensul vietii pentru dumneavoastra?

- Depinde cum….

- Scuzati-ma daca va-ntrerup, dar as dori sa-mi explicati in cuvinte mai simple. Asa…. ca si cum v-ar intreba un copil de doar 10 ani.

Profesorul ramase tacut. Privi podeaua ganditor. Apoi ridica ochii sai spre bancile pline de studenti ale aulei universitatii. Studenti ce-l priveau tacuti, surprinsi de intrebarea colegului lor, dar in acelasi timp curiosi de cum va reactiona profesorul. Acesta se indrepta spre rucsacul sau din colt si scoase la iveala un borcan.

- Priviti acest borcan, se adresa el intregii aule. Vreau sa-mi spuneti daca vi se pare gol sau plin.

- E gol, raspunsera studenti la unison.

Atunci profesorul scoase niste mingii de ping-pong din acelasi rucsac, si umplu borcanul.

- Si acum? Cum vi se pare?

- E plin, suna raspunsul celor prezenti.

- Sunteti siguri?

- Da!

Atunci profesorul introduse din nou mana in rucsacul sau si scotand niste bile de rulment le introduse in borcan. Acestea isi facura loc printre mingiile de ping pong.

- Bine, zise profesorul, dar acum? E gol sau plin?

- Binenteles ca este plin, raspunsera ceilalti siguri pe ei.

Profesorul scoase apoi niste margele mici de plastic si colorate pe care le varsa la randul lor in borcan.

- Si de data asta este plin?

Studentii aprobara din nou. Atunci profesorul scoase un plic de cafea si il varsa aproape tot in borcan.

- Dar acum?

Studentii ramasera incurcati. Realizau ca in intrebarea profesorului este o capcana, dar nu reuseau sa o dibuiasca.

- Bine, acum vreau sa-mi spuneti….. si privindu-i atent pe cei prezent din sala se exprima surazator…. daca borcanul meu era plin atunci cand l-am umplut de mingii de ping-pong, cum de mai intra in el si altceva? Precum bilele, margelele si cafeaua?

Liniste totala. In sfarsit, studentul sugubat se adresa profesorului.

- Puteti sa ne explicati morala?

- Binenteles, dragule. Borcanul acesta este viata noastra. Mingiile de ping-pong sunt ceea ce vrem sa realizam in viata. Munca noastra, cariera, telurile spre care tindem. Obiectivele.

- Si bilele?

- Acestea sunt divertismentul nostru. Vacantele, concediile, filmele, serile la restaurant sau in discoteci. Spectacolele la care mergem. De care avem nevoie pentru ca viata noastra sa decurga normal. Ele trebuie sa-si faca loc printre mingiile de ping-pong ale vietii noastre. Sunt foarte importante sa ne facem timp si pentru ele.

- Iar margelele?

- Acestea sunt cele mai importante.Pentru ca reprezinta timpul dedicat familiei noastre. Dupa cum vedeti, sunt mici dar dau culoare vietii noastre. Si nimic nu ar fi mai inutil dintro viata daca borcanul ei ar fi plin doar de mingiute si bilute. Putem realiza orce. Putem sa ne distram si relaxam oricat. Daca atunci cand borcanul nostru este plin doar de mingii si bilute nu ne vom simti impliniti in viata. Acesta este sensul vietii pentru mine.

Si spunand acestea se indrepta spre usa pentru a parasi sala.

- Inca o intrebare, domnule profesor…

Acesta se opri si privi mirat spre studentul sau.

- Si cafeaua? Ce reprezinta cafeaua in borcanul vietii noastre.

- Ha ha ha. Dragul meu. Nu uita ca in viata poti sa-ti ocupi timpul cu orce. Munca……. cariera…….. divertisment………. familie. Dar lasa-ti timp si pentru o ceasca buna de cafea.

maria0526
26-June-2011, 08:58 PM
Ce porti in inima?

Un întelept obişnuia să stea zilnic la intrarea într-o cetate din Orientul Mujlociu. Într-o zi, un călător se apropie de el şi îi spuse:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăti? Înteleptul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetătii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea, mă bucur că am putut pleca de acolo.

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăti, a răspuns înteleptul.

Putin după aceea, un alt călător se apropie de el şi i se adresă:

- Abia am sosit în acest oraş. Cum sunt oamenii de aici?

Înteleptul răspunse cu aceeaşi întrebare

- Cum erau locuitorii cetătii de unde vii?

- Erau buni şi cinstiti. Am avut multi prieteni acolo şi i-am părăsit cu greu.

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăti, a răspuns înteleptul.

Un negutător care stătea de ceva timp în preajmă şi care auzise aceste discutii, se îndreptă către întelept şi îi spuse cu reproş, imediat după ce şi al doilea drumet plecă:

- Cum poti să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ti-au adresat-o aceşti doi oameni?

- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun
în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni, va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii pe care îi atragem în jurul nostru sunt cei care ni se aseamănă.

giumbusluc
26-June-2011, 10:48 PM
Atât mândria cât şi neîncrederea pot avea părţi bune şi rele. Că ar mai putea exista şi o legătură între ele, este greu de explicat şi tocmai de aceea m-am gândit să exemplific această idee cu ajutorul unei vechi povestiri.
Cu sute de ani în urma trăia un medic care era ferm convins că înţelepciunea valorează mai mult decât bogăţia. Ajuta cu bunăvoinţă pe oricine, ceea ce a atras preţuirea unora, însă şi dezaprobarea altora. Într-o zi, s-a hotărât să călătorească şi pe alte meleaguri pentru a împărtăşi din cunoştinţele sale şi pentru a afla ce au mai descoperit ceilalţi confraţi. La intrarea într-un sat, a auzit o femeie plângând în hohote. Milos din fire, s-a apropiat de casă de unde se auzeau plânsetele şi a auzit că un tânăr se afla pe patul de moarte. Medicul care-l îngrijea îşi pierduse orice speranţă de vindecare. Familia şi toţi cei prezenţi se tânguiau amarnic. Dorind să ajute, medicul a cerut permisiunea de a-l consulta şi el. Privind la hainele lui ponosite şi prăfuite de drum, la statura lui firavă, cu toţii l-au luat în batjocură şi l-au izgonit. Bietul medic a plecat trist şi umilit, însă a luat hotărârea de a se face cunoscut prin ceea ce este capabil să înfăptuiască. Surprinsă de cele întâmplate, mama tânărului muribund a îndrăznit să spună „De ce l-aţi izgonit pe acel om? Dacă ar fi putut face ceva pentru salvarea fiului meu?”. Cuvintele femeii l-au supărat rău pe soţul său, care i-a răspuns cu răutate: „Ce încrezătoare sunteţi voi femeile, nu degeaba se mai spune că mai bine-i sta femeii să tacă decât să vorbească! Cum să ştie vagabondul acela medicina?”. Deşi ar fi putut să fie salvat, în acea noapte, tânărul a murit.
La rugămintea altui confrate, medicul nostru s-a stabilit, pentru o anumită perioadă de timp, în satul vecin. Obişnuia să se recomande: „Eu sunt medic şi cine are nevoie de ajutorul meu, să vină la mine”. Mulţi îl considerau ciudat şi râdeau de el. Alţii, lăsând la o parte mândria şi neîncrederea, s-au apropiat, i-au cerut sfaturi şi apoi l-au chemat în casele lor. Medicul îi trata pe toţi cu competenţă şi înţelepciune, iar vestea priceperii sale s-a răspândit ajungând şi la casa omului căruia îi murise unicul fiu. Neîncrezători în cele auzite, cei doi părinţi s-au dus să-l cunoască. Văzându-l, l-au recunoscut imediat. Deşi era foarte supusă, femeia a îndrăznit să-i spună soţului: „Prin mândria ta, ai pierdut viaţa fiului nostru! Mare păcat am făcut că te-am ascultat!”. Cu reproşuri sau fără, ireparabilul se produsese şi nu mai era nimic de făcut.
Şi în zilele noastre, mulţi oameni se comportă şi vorbesc precum Apostolul Toma: „Pentru a crede, vreau să văd, vreau să pipăi”. Dacă anumite lucruri există, dar nu se văd şi nici nu se pot pipăi, nefiind vorba de o existenţă pur fizică? Atunci? Convingerile unor oameni precum Columb, au fost mai întâi credinţa, care părea să contrazică mintea omenească. Columb nu văzuse America, dar s-a bazat pe deducţii ştiinţifice. Ideile lui, neobişnuite pentru acea vreme, au condus la descoperirea Americii. În zilele noastre nu ne îndoim că America există, deşi cei mai mulţi dintre noi am văzut-o numai pe hartă. L-a cunoscut vreunul dintre noi pe Ştefan cel Mare, pe Louis Pasteur? Nu, nu aveam cum. Ştim însă că au existat, iar viaţa noastră de astăzi este mai bună şi datorită lor.
Care ar fi mesajul? Mândria şi nehotărârea sunt noţiuni foarte diferite, însă, împreună, pot cauză mult rău. Din mândrie putem refuza o mână întinsă sau o prietenie sinceră cu care nu ne mai putem întâlni niciodată. Nehotărârea ne poate determina să amânăm nişte lucruri, cărora le este dat să se înfăptuiască. Ce am putea face? Să încercăm a lua în seama asemenea lucruri şi să fim mult mai atenţi cum judecam ceea ce pot să înfăptuiască alţii.

LUCYO
03-July-2011, 03:52 PM
Stelele de mare
O teribilã furtunã se abãtu asupra mãrii. Vântul sufla îngheţat, brãzdând apa şi înãlţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere şi producând curenţi care pãtrundeau în adânc ca plugurile de oţel şi smulgeau din loc vieţuitoarele marine, crustaceele şi moluştele, purtându-le la zeci de metri de ţãrm.
Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se şi pornise, apa se domoli şi se retrase. Acum plaja era o imensã întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele marine. Erau atât de multe încât plaja pãrea cã devenise rozalie.
Acest lucru fãcu sã vinã multã lume pe acea parte a coastei. Sosirã acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.
Stelele marine erau aproape nemişcate.
Trãgeau sã moarã.
În mulţime, ţinut de mânã de tatãl sãu, era şi un copil care privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare. Cu toţii se uitau şi nimeni nu fãcea nimic. Dintr-odatã, copilul lãsã mâna tatãlui sãu, îşi scoase încãlşãmintea şi fugi pe plajã. Se aplecã şi culese cu mânuţele sale trei steluţe de mare; apoi, luând-o la fugã, le duse în apã. Dupã aceea, se întoarse înapoi şi repetã operaţiunea.
De pe parapet, un om strigã spre el:
- Dar ce faci, bãiete?
- Arunc în apã stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajã, rãspunse copilul fãrã a se opri din fugã.
- Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare: cu siguranþã nu ai sã poţi sã le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigã bãrbatul. Ca sã nu mai spunem cã la fel se întâmplã pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poţi schimba lucrurile!
Copilul zâmbi, se aplecã iar şi mai culese o stea de mare şi, aruncând-o în apã rãspunse:
- Iatã cã am schimbat lucrurile pentru aceasta.
Bãrbatul rãmase o clipã mut, apoi se aplecã, îşi scoase pantofii şi şosetele şi coborî şi el pe plajã. Începu sã adune stele de mare şi sã le arunce în apã. O clipã mai târziu coborârã încã douã fete şi astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apã. Dupã alte câteva minute erau cincizeci, apoi o sutã, douã sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apã. Astfel furã salvate toate.

Pentru ca lumea sã se schimbe ar fi suficient sã aiba cineva - chiar şi un prunc - îndrãzneala de a începe.

(Bruno Ferrero)

LUCYO
03-July-2011, 04:02 PM
Prigoarea – de Selma Lagerlof

Era pe vremea cand Dumnezeu a creat lumea cu cerul si pamantul, cu toate vietuitoarele si plantele si cand le-a dat fiecarora numele ce trebuiau sa poarte.
Sunt o multime de povesti de pe vremea aceea si daca le-ar sti cineva pe toate, atunci ar sti tot ce e pe lume si nu se poate lamuri.
Odata era Dumnezeu in Rai si zugravea pasarile; fiindca i se ispravisera culorile in cupa, sticletele ar fi ramas nevopsit daca Dumnezeu nu si-ar fi sters condeiele de penele pasaricii.
Tot atunci s-a intamplat ca magarul si-a primit urechile fiindca nu a bagat de seama ce nume avea; isi uitase numele de cum facuse cativa pasi prin Rai si s-a intors de trei ori sa intrebe cum il cheama, pana cand Dumnezeu pierzand rabdarea si luandu-l de urechi ii striga: - „Magar, magar, magar te cheama” . Si pe cand zicea Dumnezeu astfel, il trase de urechi de i le lungi sa auda mai bine alta data cum il cheama.
Tot in ziua aceia fu pedepsita si albina; pe data ce incepuse sa stranga miere, oamenii si animalele simtira mirosul frumos al mierii si venira sa guste din ea. Albina insa nu vroia sa dea un strop si de aceea ii intepa pe toti in jurul ei. Cand vazu Dumnezeu aceasta chema pe data albinele si le pedepsi: „V-am dat darul sa strangeti mierea, cel mai dulce lucru de pe lume, dar nu v-am dat si darul sa intepati lumea. De aceia de acum, de cate ori veti incerca sa intepati pe cineva, va trebui sa muriti". Si tot atunci s-a intamplat ca greerul a ramas orb si furnica si-a pierdut aripile.
Multe minunatii s-au intamplat in ziua aceea.
Dumnezeu se arata in acea zi mare si indurator, iar spre seara mai facu o pasarica cenusie.
-Sa stii ca te cheama si gat-ros, prigoareo, zise Domnul si punand-o pe mana sa, ii dadu drumul in lume.
Dupa ce pasarea zbura o clipa si strabatu lumea cea frumoasa in care trebuia sa traiasca, ii veni gust sa se priveasca.
Atunci se vazu cu totul cenusie, ba si pe gatlej avea aceleasi pene ca pe tot corpul. Prigoria se suci, se invarti, se oglindi in apa, dar nu fu cu putinta sa gaseasca vreo urma de pana rosie.
Atunci pasarea zbura la Dumnezeu din nou. El sta pe tron, mare si bland si de pe mainile sale se dezlipeau fluturii ce falfaiau apoi in jurul capului sau, porumbeii uguiau si se lasau pe umerii sai; la picioare infloreau crinii, lacramioarele si trandafirii rosii si albi.
Inima bietei pasari se zbatea de frica, in cercuri usoare se apropie totusi de Dumnezeu si in sfarsit i se lasa usor pe umar; atunci Dumnezeu o intreba, ce vrea?
- As dori sa te intreb ceva - zise pasarica.
- Ce vrei oare? intreba Dumnezeu.
- De ce ma cheama gat-rosu cand toate penele de la cap pana la coada imi sunt cenusii?
Si pasarica se uita rugator la Dumnezeu cu ochisorii ei mici si negri si cand isi intoarse capul vazu fazanii cu totul rosii sub o pulbere de aur, papagalii cu gatul rosu, gaina cu creasta rosie, fara sa mai vorbesc de fluturii, de pestisorii de aur si de trandafirii in culori vii.
Prigoria se gandea ca de ar fi avut numai o picatura rosie pe piept, ar fi putut fi o pasare frumoasa careia i s-ar fi putut potrivi numele de gat-rosu.
- De ce ma cheama oare gat-rosu cand sunt cu totul cenusie? zise pasarea si astepta ca Dumnezeu sa zica: Draga mea vad ca am uitat cu totul sa-ti vopsesc pieptul, asteapta inca o clipa si o sa fii gata.
Domnul insa surase linistit si zise:
- „Te-am botezat gat-rosu si asa trebuie sa le cheme, dar tu singura va trebui sa ingrijesti ca sa-ti castigi penele rosii".
Si zicand astfel Dumnezeu o ridica din nou pe mana si ii dadu drumul in lume.
Cel dintai lucru ce ii veni in minte, fu sa-si faca cuibul intre cracile unui maces dorind sa i se lipeasca cumva vreo boaba de gatlej si astfel sa se inroseasca.

Multi, multi ani au trecut de la acea zi care a fost cea mai frumoasa pe pamant. Oamenii si animalele au parasit Raiul si s-au raspandii peste tot locul.
Si oamenii au invatat de atunci sa lucreze pamantul, sa strabata marea, si-au facut haine si podoabe, ba au invatat chiar sa ridice temple si cetati vestite ca Teba, Roma si Ierusalimul.
Atunci veni si ziua care nu va fi uitata in istoria lumii si in dimineata acelei zile sta gat-rosu pe o colina plesuva din apropierea Ierusalimului si canta puisorilor sai pitulati in cuibul de pe maces.
Gat-rosu povestea puilor sai despre ziua minunata a Creatiei, de darea numelor si de toate cate auzise de la alt gat-rosu si acesta de la altul, asa pana in urma la cel care fusese facut chiar de mana lui Dumnezeu.
- Si vedeti - zise el mahnit - atatia ani au trecut de la facerea lumii, atatia trandafiri au inflorit, atatea pasari au iesit din ou, incat nici un om nu le poale numara felurile si firea; prigoria insa a ramas tot pasarica mica si cenusie si nu i-a ajutat nimic din ce a facut pana azi ca sa-si dobandeasca culoarea rosie.
Puisorii isi deschisera gatlejurile si intrebara daca stramosii lor nu au incercat sa faca vreo minune ca sa poata dobandi culoarea cea rosie.
- Am facut tot ce am putut, zise pasarea, dar nu ne-a ajutat la nimic.
Cand cea dintai prigorie a intalnit o alta pasare la fel cu ea, incepu sa o iubeasca cu atata tarie incat crezu ca pieptul i s-a aprins.
- ,,Vezi, acum inteleg, se gandi ea. Dumnezeu vrea sa iubesc pasarile lui asa de fierbinte incat penele mele sa se roseasca de focul inimii."
Dar nici ei nu i-a ajutat aceasta, cum nici noua si nici voua nu va va putea ajuta ceva.
Puisorii piuira mahniti si incepura si ei sa fie tristi ca n-au puf rosu pe gatisorul golas.
- Am mai incercat si cu cantecul, mai zise pasarea cea batrana cu glas taraganat. Cea dintai pasare canta asa de frumos ca i se umflase pieptul de insufletire si incepu iar sa spere. „A, isi zicea ea, focul cantecului meu venit din suflet imi va inrosi penele. Dar se insela si ea, ca si noi si cum va veti insela si voi."
Iar se mai auzi un piuit trist din gaturile golase.
- Am mai sperat ca, cu vitejie si curaj ne vom dobandi ce dorim.
Cand cea dintai prigorie se lupta cu o alta, pieptul ii ardea de aprindere razboinica. „Ah, zise ea, penele mi se vor inrosi do focul maniei ce-mi bate inima." Dar si acum se insela ca si noi si cum va veti insela si voi odata. Puisorii piuira vioi: ca si ei vor incerca sa castige ce doreau, dar pasarea raspunse cu tristete ca va fi peste putinta.
Ce mai puteau ei spera oare cand atatia stramosi viteji au incercat totul si nu au putut ajunge la ceva! Ce puteau ei face mai mult, decat sa iubeasca, sa cante si sa lupte? Ce puteau...
Pasarea se opri in mijlocul vorbei, caci dinspre poarta Ierusalimului veneau o multime de oameni, indreptandu- se spre colina unde isi avea ea cuibul. Si erau calareti pe armasari aprigi, ostasi cu lanci lungi, ucenicii calaului cu cuie si ciocane, erau preoti si judecatori ce mergeau cu demnitate, femei care plangeau, iar inaintea tuturor o ceata de oameni cautand fioros imprejur, o ceata groaznica de drumeti ce urlau cu furie. Mica pasare cenusie sta tremurand pe marginea cuibului sau. Se temea la fiece clipa ca sa nu-i calce cuibul si sa-i omoare puisorii golasi. „Bagati de seama, ghemuiti-va si fiti linistiti. Acum se apropie un cal care va trece peste noi! Acum vine un ostas cu sandalele nituite cu fier! Toata ceata salbatica vine incoa! Acum trece toata gloata, vine ca o hoarda de salbatici!"
Deodata pasarea se opri din indemn, muta si nemiscata. Uitase pana si primejdia in care plutea. Deodata se aseza peste cuib si isi intinse aripele peste pui.
- Vai ce grozavie - nu vreau sa vedeti si voi - aici sunt trei talhari care vor fi batuti pe cruce - si cu frica isi intindea aripele deasupra puilor, ca acestia sa nu vada. Puisorii auzira numai bataile de ciocan, vaietele, strigatele salbatice ale poporului. Pasarica privea in jur cu ochii mariti de groaza, nu putea sa-si ia ochii de la cei trei nenorociti.
- Ce cruzi sunt oamenii! Nu le-a ajuns ca i-au batut pe cruce, ba au mai pus pe capul unuia si o cununa de spini. Uite cum i-au sangerat spinii fruntea si cum curge sangele. Si omul acesta e asa de frumos si se uita cu o privire asa de blanda incat oricine trebuie sa-1 iubeasca. Imi trece un fior prin inima cand il vad.
Pasarica fu din ce in ce mai indurerata la vederea lui.
- Daca as fi fratele meu - vulturul - i-as scoate cuiele, si as zgaria cu ghearele pe toti oamenii care-1 chinuiesc!
Si cand vazu cum curgea sangele pe fruntea barbatului batut pe cruce nu mai putu rabda sa stea in cuib.
Chiar daca sunt mica si slaba, tot va trebui sa-1 ajut! - si zbura apropiindu-se de rastignit.
II inconjura de mai multe ori fara sa indrazneasca sa se apropie, caci era o pasarica sfioasa in fata omului. Incetul cu incetul insa prinse curaj, se apropie din ce in ce mai mult si scoase cu ciocul un spin de pe fruntea Omului.
Pe cand facu astfel o picatura de sange de pe fruntea lui ii cazu pe gat.
Cand se intoarse pasarica din nou la cuib, strigara cu totii intr-un glas:
-Ai pieptul rosu, penele de pe piept iti sunt mai rosii ca foile de maces!
- E numai o picatura de pe fruntea nefericitului rastignit! zise pasarea si se va sterge indata ce voi intra in apa vreunui izvor.
Insa oricat de mult se spala pasarea, pata cea rosie nu pieri de pe gatul sau si cand si puisorii i se facura mari avura si ei gatul rosu. Iar de atunci toate prigoriile au gatul rosu si de aceea le zice si gat-rosu.

adn
03-July-2011, 04:13 PM
LUCYO, bine ai revenit si iti multumesc pentru povestiri, sunt cu talc si multa intelepciune.

LUCYO
03-July-2011, 04:14 PM
CALEA SPRE TINE INSUTI....
Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa il pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
-Lumineaza-ma! Ce trebuie sa stiu in viata?
-Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi.
In drumul tau prin viata vei intalni TREI PORTI.
Citeste ce scrie pe fiecare din ele.
O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi.
Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti.
Nu pot sa iti spun mai mult.
Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul.
Acum du-te!
Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.
Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
♥ PRIMA POARTA
Nu dupa mult timp se gasi in fata unei porti mari pe care se putea citi SCHIMBA LUMEA!
- Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci incepu prima sa lupta.
Idealul sau, abilitatea si vigoarea il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa, El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii.
Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara.
Anii trecura.
Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept, care il intreba:
-Ce ai invatat tu pe acest drum?
-Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce NU depinde de mine.
-Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete.
Si disparu.
♥ A DOUA POARTA
Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti, pe care statea scris SCHIMBA-I PE CEILALTI!
Asta era si intentia mea, gandi el.
Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.
El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau.
Incerca sa le patrunda in carcater si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa.
Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
-Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?
-Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele.
Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina.
In mine prind radacina toate aceste lucruri.
-Ai dreptate, spuse batranul.
Prin ceea ce trezesc ceilalti in tine, ei te descopera PE TINE INSUTI in fata TA.
Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie sa o urmezi.
♥ A TREIA POARTA
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI!
-Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.
El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea la el, tot ce nu corespundea idealului sau.
Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistente, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:
-Ce ai invatat tu pe acest drum?
-Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
-Asa este, spuse batranul.
-Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotriva mea!
Oare nu se termina niciodata?
Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
-Asta va fi ultima ta LECTIE, dar inainte de a merge mai departe, INTOARCE-TE SI CONTEMPLA drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.
PE SPATELE PORTILOR.....
♥ Privind INAPOI, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!
Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens.
-In lupta devenim orbi, isi zise el.
Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul sau, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.
Printul si-a spus: Ma IERT, MA IUBESC, MA ACCEPT, MA ONOREZ EXACT ASA CUM SUNT !
Il intalni din nou pe batranul intelept , care-l intreba:
-Ce-ai invatat in plus pe acest drum?
-Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi.
Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
Ma IERT, MA IUBESC, MA ACCEPT, MA ONOREZ EXACT ASA CUM SUNT ! -Bine, acesta este PRIMUL LUCRU PE CARE NU TREBUIE SA IL UITI IN VIATA, acum poti merge mai departe.
♥ Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria ACCEPTA-I PE CEILALTI!
Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat.
Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.
Batranul intelept aparu din nou si il intreba:
-Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?
-Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi nu mai am nimic de reprosat celorlalti si nici nu ma mai tem de ei.
AM INVATAT SA II ACCEPT SI SA II IUBESC ASA CUM SUNT. -Bine, acesta este CEL DE-AL DOILEA LUCRU PE CARE NU TREBUIE SA IL UITI IN VIATA. Continua drumul.
♥ Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei ACCEPTA LUMEA!
Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit sa o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe.
Fu izbit de lumina si de frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.
Era totusi aceeasi lume de alta data.
Oare lumea se schimbase, sau modul sau de a privi Lumea ?
Atunci se ivi batranul care-l intreba:
-Ce ai invatat pe drumul asta?
-Acum am invatat ca LUMEA ESTE OGLINDA SUFLETULUI MEU. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad PE MINE IN EA.....
Cand sunt fericit lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista.
Ea nu este nici vesela, nici trista.
Ea exista. Atat.
Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam.
Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti.
ACUM ESTI IMPACAT CU TINE, CU CEILALTI SI CU LUMEA! Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare:
TRECEREA DE LA LINISTEA IMPLINIRII, LA IMPLINIREA LINISTII, spuse el si disparu pentru totdeauna.

LUCYO
03-July-2011, 04:16 PM
LUCYO, bine ai revenit si iti multumesc pentru povestiri, sunt cu talc si multa intelepciune.
Si eu iti multumesc mult pentru ca le citesti.

maria0526
09-July-2011, 12:10 AM
Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina.
Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.
Dupa putin timp, baba scoase o turtita rotunjoara, rumena si frumoasa, si o puse pe fereastra sa se mai raceasca.
Turtita statu ce statu pe fereastra, apoi se rostogoli pe lavita, de acolo pe dusumea si de pe dusumea spre usa.
Cand ajunse la usa, turtita sari peste prag in tinda, apoi in curte. O porni spre poarta, de acolo pe drum, dupa care se rostogoli tot mai departe si mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i iesi in cale un iepure, care vru s-o manance. Dar turtita, fara teama, ii zise:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe ferestra sunt racita.
Iar apoi vrand sa para tare iscusita, mai zise:
Pe bunic l-am pacalit
De bunica am fugit
De tine-am sa fug in data
Iepuras fara de pata.
Si se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuandu-si drumul, numai ce-i iesi in cale un lup, cu o gura cat o sura, care vru sa o inghita. Turtita ii canta si lui cantecul ei, pe care il sfarsi zicand:
Geaba lupul casca gura
Fug de el ma dau de-a dura.
Cum se rostogolea ea prin padure, numai ce-i iesi in cale un urs, si acesta flamand nevoie mare! Dar turtita nici ca se sinchisi de dansul. Ii canta si ursului acelasi cantecel, pe care il incheie astfel:
Nu ma tem cat de putin
Caci fug si de Mos Martin.
Rostogolindu-se turtita mai departe, in cale ii aparu cumatra vulpe. Vicleana ii dadu binete si incepu s-o laude, spunandu-i ca e tare frumoasa si rumena.
Turtita se bucura ca a gasit pe cineva care sa o laude, asa ca se opri si-i canta si vulpii cantecelul ei, sfarsindu-l asa:
Si de nimeni nu imi pasa
Fug eu si de vulpe, lasa!
Vulpea ii lauda cantecul, dar o ruga sa nu plece, ci sa il mai cante o data, caci e batrana si nu a auzit bine. Ca sa fie mai aproape, vicleana o pofti sa se aseze pe botul ei.
Turtita, nebanuind nimic, facu intocmai.
Cantecul paru sa-i placa mult vulpitei, asa incat vru sa-l mai asculte si a treia oara, asa pentru ultima data. O ruga deci pe turtita sa i se aseze pe limba si sa cante acolo. Insa cum sari turtita pe limba vulpii, aceasta ...hap! o inghiti.
Poveste populara

giumbusluc
09-July-2011, 12:21 AM
Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina.
Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.
Dupa putin timp, baba scoase o turtita rotunjoara, rumena si frumoasa, si o puse pe fereastra sa se mai raceasca.
Turtita statu ce statu pe fereastra, apoi se rostogoli pe lavita, de acolo pe dusumea si de pe dusumea spre usa.
Cand ajunse la usa, turtita sari peste prag in tinda, apoi in curte. O porni spre poarta, de acolo pe drum, dupa care se rostogoli tot mai departe si mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i iesi in cale un iepure, care vru s-o manance. Dar turtita, fara teama, ii zise:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe ferestra sunt racita.
Iar apoi vrand sa para tare iscusita, mai zise:
Pe bunic l-am pacalit
De bunica am fugit
De tine-am sa fug in data
Iepuras fara de pata.
Si se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuandu-si drumul, numai ce-i iesi in cale un lup, cu o gura cat o sura, care vru sa o inghita. Turtita ii canta si lui cantecul ei, pe care il sfarsi zicand:
Geaba lupul casca gura
Fug de el ma dau de-a dura.
Cum se rostogolea ea prin padure, numai ce-i iesi in cale un urs, si acesta flamand nevoie mare! Dar turtita nici ca se sinchisi de dansul. Ii canta si ursului acelasi cantecel, pe care il incheie astfel:
Nu ma tem cat de putin
Caci fug si de Mos Martin.
Rostogolindu-se turtita mai departe, in cale ii aparu cumatra vulpe. Vicleana ii dadu binete si incepu s-o laude, spunandu-i ca e tare frumoasa si rumena.
Turtita se bucura ca a gasit pe cineva care sa o laude, asa ca se opri si-i canta si vulpii cantecelul ei, sfarsindu-l asa:
Si de nimeni nu imi pasa
Fug eu si de vulpe, lasa!
Vulpea ii lauda cantecul, dar o ruga sa nu plece, ci sa il mai cante o data, caci e batrana si nu a auzit bine. Ca sa fie mai aproape, vicleana o pofti sa se aseze pe botul ei.
Turtita, nebanuind nimic, facu intocmai.
Cantecul paru sa-i placa mult vulpitei, asa incat vru sa-l mai asculte si a treia oara, asa pentru ultima data. O ruga deci pe turtita sa i se aseze pe limba si sa cante acolo. Insa cum sari turtita pe limba vulpii, aceasta ...hap! o inghiti.
Poveste populara Cam asa e si in viata ! De cate ,,vulpi,, avem parte ,sa fim noi sanatosi!

adn
10-July-2011, 02:35 PM
Povestea fiului ratacitor

A fost odata,un copil cuminte,care ducea o viata fericita si lipsita de griji,in sanul familei sale.

Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!

Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:
“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”

“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”

“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.

Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.
„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.
Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.
***
Şi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta.

Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:

„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.

„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete.

Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „Ştiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.

Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume.

A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.

Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.

„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „Ştiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă.

Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.
Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…

A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.

Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”

„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.
„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”

Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate.

Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.
***
Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”
„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.
„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.
„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”
„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.
„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.
„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.
„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”


Cerşetorul îi zise atunci:

„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.

Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.

Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.

Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.

Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. Şi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie.

Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”
„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-Şi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.
O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.
Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”




http://filida.wordpress.com/2010/06/06/povestea-fiului-ratacitor/

adn
11-July-2011, 05:33 PM
... si da,copiii sunt...


" E greu să găseşti o oglindă potrivită, adică una care să te satisfacă fără niciun „dar...”. Unele sunt prea mari. Altele prea mici. Unele deformează sau aşa vor femeile să creadă. Unele îţi arată o faţă pe care n-o placi deloc, dar habar n-ai de ce. Prea e rânjită faţa de acolo, când poate tu chiar n-ai deloc chef să râzi.

Altă dată, dimpotrivă. Parcă şi-a propus oglinda să te înece în apele ei melancolice, când tu ai zbura de fericire, că tocmai ai găsit un loc bun de parcare, ori ţi-ai făcut rost de un joc pe computer la care visai de ceva vreme...

Oglinzile sunt obiecte de care ne ferim, chiar dacă nu suntem dispuşi să recunoaştem. Ele au acel ceva...care ne pune faţă în faţă cu noi înşine şi nu este comod să te vezi cum ştii că vei fi mereu sau cum presupui că te vei vedea mereu. Complicat...

Dar ce facem când deodată, într-o bună zi - sau poate, doar aşa este expresia – te trezeşti în casa ta confortabilă, în spaţiul tău binecunoscut securizant şi securizat, acolo unde te crezi la adăpost de toate adevărurile incomode, - ce facem când o anume oglindă – în aparenţă ca oricare alta – începe să-şi demonstreze atributele neobişnuite?

Începi să-ţi mişti capul a negaţie, şi culmea, ea face la fel...ba mai mult, parcă râde arătându-şi gingiile, exact ca tine...Pare chiar să afişeze nonşalant, cu o anume îngâmfare, aceiaşi ochi oblici, puţin somnoroşi, cu nenumărate întrebări plutind în spaţiul retinei.
Mai straniu este când mănânci, citeşti, faci ceva util sau inutil prin casă, vorbeşti cu altcineva...ea pare mereu acolo, să-ţi arate cum eşti. Nu ezită să te ruşineze (iată un verb cu atribute excepţionale!) când îţi pierzi omeneşte răbdarea şi mai ridici tonul...oglinda asta are şi ea ton...te vezi în ea cum întrebi răstit ceva în grabă, iar ea răspunde tot răstit, tot în grabă.

Prin casă oglinda îşi dovedeşte abilităţile motrice. Merge după tine oriunde ai fi, chiar şi acolo unde ar trebui să fii singur. Când te miri că afară plouă, ea îţi răspunde cu aceeaşi mirare, uşor voalată...parcă totuşi vocea ei ar fi mai tânără decât a ta...

La gesturile cele mai simple, oglinda pare să merite toate eforturile pe care le-ai făcut pentru a o obţine. Când bei din cană o cafeluţă aburindă, cu înghiţituri mici şi dese, aşa cum guşti şi viaţa, oglinda îşi ia cana şi bea la rândul ei cu înghiţituri mici şi dese, ba chiar şi cu aerul tău melancolic...

Dar când citiţi împreună? Daţi paginile la fel de larg şi pedant, vă umeziţi buzele a interes pentru lectură, mişcaţi probabil din acelaşi picior, uşor legănat... Oglinda pare să aibă aceleaşi interese ca şi tine, să admire curajul de a escalada munţi inaccesibili, să aprecieze o prăjitură bună şi să meargă la plimbare cu plăcere...

Există oglinzi fermecate. Ele pot să poarte numele noastre, să locuiască la aceeaşi adresă, să fie lângă noi ca să ne demonstreze, prin imitaţie, ce buni sau răi suntem... O vreme suntem miraţi, chiar şocaţi, ce oglindă am putut găsi... Ne obişnuim cu ea cum ne deprindem cu propriile gesturi şi activităţi de viaţă, ca şi când ne-am repeta mereu pe noi înşine...

Apoi, se întâmplă. Într-o bună zi – sau, poate, doar aşa este expresia – oglinda te părăseşte, pentru alt model, alt liant către viaţă. Sau, cine ştie, s-a săturat de modele şi vrea să fie independentă.Trăieşte, în sfârşit, propria existenţă.
Brusc, ca şi când şuieratul unui tren în goană ţi-a trecut pe la urechi şi ţi-a tulburat liniştea, ai revelaţia : la rândul nostru, suntem oglinzi în care s-au reflectat, pe rând sau simultan, alte două oglinzi, parcă puţin mai albe şi mai răguşite decât noi...

Atunci înţelegi, de fapt, tâlcul oglinzii din viaţa ta. Ea a apărut ca să te cunoşti şi să te recunoşti, dar şi ca să mai apară în lume alte oglinzi bune, care nu deformează... La rândul ei, oglinda va avea alte oglinzi... Acolo, în aparenţa ei lucioasă, se ascunde rostul diferenţelor dintre generaţii, dar mai ales, prin ea conştientizezi ceea ce ne leagă. Pentru părinţi şi copii... "

www .cafeneaua.com

adn
18-July-2011, 12:15 PM
sa ia tara mea? Sa priveasca numai la Moldova !!!

Marcel Iures- Furia Zimbrului; povestea voievozilor Stefan cel Mare si Vlad Tepes

http://www.youtube.com/watch?v=BIdTt6y2y40

maria0526
20-July-2011, 12:00 AM
Secretul fericirii
Acum mult timp, in India traia un intelept despre care se spunea ca pazea un cufar ce adapostea un mare secret al omenirii. Acesta l-a ajutat sa devina invingator in toate aspectele vietii sale si sa se considere cel mai fericit om din lume.
Numerosi regi invidiosi au incercat sa ii ofere faima, putere sau bani ori chiar sa-l jefuiasca pentru a-i lua cufarul misterios, insa totul in zadar. Cu cat acestia incercau mai mult, cu atat erau mai nefericiti din cauza sentimentului de invidie care nu le dadea pace. Anii au trecut, iar inteleptul era mai fericit pe zi ce trecea.
Intr-o frumoasa dimineata de primavara, la el a venit un copil si l-a intrebat:
“- Domnule, la fel ca si tine, vreau si eu sa fiu foarte fericit. Crezi ca poti sa ma inveti si pe mine ce trebuie sa fac pentru a reusi?”
Inteleptul, vazand puritatea si sinceritatea din ochii copilului, a replicat:
“- Pe tine te voi invata secretul de a fi fericit. Vino cu mine si fii foarte atent.”
In realitate exista doua cufere in care pastrez secretul fericirii. Acestea sunt mintea si inima mea, iar marele secret nu este altceva decat o serie de pasi care trebuie urmati de-a lungul vietii tale.

Primul pas este sa constientizezi faptul ca Dumnezeu exista in toate lucrurile si persoanele care ne inconjoara si, pentru aceasta, trebuie sa-l iubesti si sa ii fii recunoscator pentru tot ceea ce ti-a dat si pentru tot ceea ce ti se intampla.
Al doilea pas este sa te iubesti pe tine insuri si in fiecare zi, atunci cand te trezesti si inainte sa adormi, sa spui: “Sunt important, am valoare, sunt in stare, sunt inteligent, sunt iubitor, astept mult de la mine, nu exista obstacol pe care nu il pot invinge”. Acest pas se mai numeste si autostima ridicata.
Al treilea pas este sa reusesti sa pui in practica tot ceea ce spui ca esti. Astfel, daca tu gandesti ca esti inteligent, incearca sa actionezi inteligent. Daca tu gandesti ca esti in stare, nu-ti fie frica sa faci ceea ce ti-ai propus. Daca tu gandesti ca esti iubitor, daruieste-te si exprima-ti deschis iubirea. Daca gandesti ca nu exista obstacol pe care sa nu il poti invinge, atunci propune-ti sa savarsesti multe lucruri importante in aceasta viata si lupta pentru ele pana in momentul in care le vei obtine. Denumirea acestui pas este motivare.
Al patrulea pas este sa nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este caci ei vor obtine partea lor, iar tu o vei dobandi pe a ta.
Al cincilea pas este sa nu pastrezi in inima ta ranchiuna impotriva nimanui deoarece acest sentiment nu te va lasa niciodata sa fii fericit. Trebuie sa il lasi pe Dumnezeu si sa inveti sa ierti si sa uiti. Chiar daca e greu, sigur nu este imposibil.
Al saselea pas este sa nu iei niciodata lucrurile care nu iti apartin si sa iti amintesti ca potrivit legilor nescrise ale naturii, daca ai facut acest lucru, maine vei pierde ceva de mai mare valoare.
Al saptelea pas este sa nu faci pe nimeni sa sufere si sa constientizezi faptul ca toate fiintele pamantului au dreptul sa fie respectate si iubite.
Al optulea pas si ultimul este: trezeste-te intotdeauna cu un suras pe buze si observa imprejurul tau, cautand sa descoperi in fiecare lucru o parte buna si frumoasa. Ajuta-i pe cei care au nevoie fara sa te gandesti ca nu vei primi nimic in schimb, iar cand privesti pe cineva, descopera-i calitatile care fac acea persoana unica.

maria0526
20-July-2011, 12:14 AM
Darul
Se povesteste ca un tanar, singur la parinti, urma sa-si incheie cu brio studiile academice. De luni de zile admirase o masina expusa in vitrina unui magazin auto. Stia ca tatal lui isi poate permite sa cumpere o astfel de masina, asa ca si-a exprimat dorinta sa o primeasca in dar la absolvire.
Ziua mult asteptata se apropia, insa fara ca tanarul sa poata depista vreun semn ca masina mult visata va intra in posesia sa. O usoara dezamagire incepuse sa i se cuibareasca in inima.
In seara dinaintea festivitatii de absolvire, tatal si-a chemat fiul in birou. L-a felicitat pentru anii de studiu si i-a spus cat de mandru este de el si cat de mult il iubeste. Apoi i-a intins o cutie frumos impachetata, rostind emotionat: "Felicitari, fiule!"
Fiul a deschis cutia, sperand ca va gasi in ea cheile masinii. Insa in cutie se afla o biblie scumpa, imbracata in piele, cu numele lui scris in litere aurite pe coperta.
Dezamagirea i s-a transformat in manie.
- Cu banii pe care ii ai, tu imi dai ca dar la absolvire o Biblie? Trantind Biblia pe biroul tatalui, tanarul a iesit furios din camera, parasind definitiv casa tatalui sau.
Anii au trecut. Tanarul de odinioara avea de-acum o afacere prospera si o familie frumoasa. intr-un tarziu, si-a dat seama ca vremea nu sta in loc si a hotarat sa-si viziteze tatal, pe care nu-l mai vazuse din ajunul absolvirii facultatii.
Insa inainte ca sa poata pleca la drum, o telegrama fulger il anunta ca tatal lui a decedat si ca toata averea i-a ramas lui, ca singur mostenitor.

Ajuns din nou acasa dupa ani de zile, inima i-a fost coplesita de tristete si regrete. A intrat in biroul tatalui sau. La un capat al mesei grele din lemn de stejar se afla biblia pe care o primise in ajunul absolvirii - in aceeasi pozitie in care o lasase el inainte de a parasi casa parinteasca. Cu ochii impaienjeniti de lacrimi, fiul a luat-o, a deschis-o si a inceput sa citeasca in ea.
La un moment dat, intorcand inca o fila, un plic alb a fluturat la podea. S-a aplecat sa ridice plicul, pe care se afla adresa magazinului auto de unde sperase cu ani in urma sa primeasca masina mult visata. In plic, un contract de vanzare, datat in ziua absolvirii. ACHITAT - scria in litere mari peste termenii contractului. Masina il astepta de ani de zile in garaj.

De cate ori nu trecem cu vederea binecuvantarile celorlalti, doar pentru ca nu sunt "impachetate" cum ne-am asteptat?

giumbusluc
04-September-2011, 11:06 PM
CUTIA

Fetita pregatea un pachet pentru Craciun. Invelea o cutie cu o hartie aurie foarte scumpa. Dar hartia, funditele si panglica erau mult prea multe fata de cat era nevoie.
"Ce faci?", o intreba tatal ei cu asprime. "Irosesti toata hartia! Stii cat costa?"
Cu ochii plini de lacrimi, fetita se ascunse intr-un colt strangand la piept cutia invelita cu costisitoarea hartie de impachetat.
"E pentru tine, tati", sopti ea.
Tatal se induiosa. Fusese poate prea sever. La urma urmei cadoul era pentru el. Desfacu incet panglica, desfasura cu rabdare hartia aurie si deschise incet cutia. Era goala!
Surpriza neplacuta ii reaprinse supararea si exploda:
"Si tu ai pradat toata hartia si panglica asta pentru a impacheta o cutie goala?"
In timp ce ochii mari i se umpleau din nou de lacrimi, fetita spuse: "Dar nu e goala, tata! inauntru am pus un milion de saruturi!"
De aceea, azi, la servici, un om tine pe biroul lui o cutie de pantofi.
"Dar e goala", ii spun cu totii.
"Nu. E plina cu iubirea fetitei mele", raspunde el.


1 John 4:8 Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentruca Dumnezeu este dragoste.
1 John 4:16 Si noi am cunoscut si am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu fata de noi. Dumnezeu este dragoste; si cine ramane in dragoste, ramane in Dumnezeu, si Dumnezeu ramane in el.

Arife
15-September-2011, 09:08 PM
“Un tată cu fiul său duceau la târg un asin, să-l vândă. Tatăl şi fiul mergeau pe jos.
- Ce oameni proşti! – grăiră trecătorii… îşi rup încălţămintele şi picioarele ca să cruţe potcoavele măgarului…
Atunci tatăl se sui călare pe asin.
- Ce tată fără pic de inimă! – grăiră alţi trecători… uite că n-are milă de copilul lui; îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos.
Tatăl se dete jos de pe asin şi îl sui pe copilul său.
- Poftim! – grăiră alţi trecători, nu peste mult… Şi ăsta se cheamă copil cu bună creştere?… bătrânul lui tată să bată drumul pe jos, iar el să stea călare.
- Ce-i de făcut cu oamenii ăştia? – îşi zise în sine tatăl…
Şi se sui şi el pe asin, alături de copil, în nădejdea că astfel va astupa gurii lumii. Dar ţi-ai găsit-o! Abia făcură câţiva paşi şi oamenii începură:
- Uite, ce oameni tirani! Două matahale de oameni sănătoşi se suie pe un biet asin!…
- Ascultă, fiule – zise atunci tatăl – cu oamenii ăştia nu mai este de ieşit la cale… Hai să mai încercăm una.
Şi se coborâră tatăl şi fiul de pe asin… Luară o prăjină de lemn şi, legându-l pe asin, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Atunci trecătorii începură a râde cu hohot ca de nişte nebuni." Morala : indiferent ce cale ai urma, gura lumii nu ai sa poti sa o inchizi niciodata.(povestioara preluata de pe site-ul Cadelnita )

giumbusluc
15-September-2011, 11:27 PM
Ego şi suflet
Arbatel Filotheanu

Precum lesne se poate vedea de aproape orişicine cu mintea limpede, majoritatea oamenilor suferă de un orgoliu exarcerbat, direct proporţional cu ignoranţa de care dau dovadă .

Asemănarea orgoliului, mai precis spus a egoului, mai mic sau mai mare de care suferim aproape toţi, cu antreul locuinţelor este foarte sugestivă, în sensul că atît egoul, cît şi antreul se află în faţă, vizibil, dinaintea a ceva… la cei mai mulţi dintre noi şi la cele mai multe dintre locuinţele noastre. Obervăm, aşadar, că cei mai mulţi dintre oameni vieţuiesc în ceva asemănător unor antreuri sau holuri sau oricare ar fi denumirea lor specifică, unde depozitează o mulţime sufocantă de dorinţe, tendinţe, intenţii şi speranţe întru mai bine, care de care mai fantasmagorice; sentimente şi gînduri îmbîcsite de frustrare şi lăcomie nevindecabile.

Ignorînd total că dincolo de uşa sau perdeaua antreului, se află una sau mai multe camere ale inimilor, ale sufletului amorţit sau adormit, care se revigorează cît de cît doar în rarele momente cînd ne îndrăgostim, ba chiar cînd iubim cu adevărat din inimă, şi nu din centrul nostru sexual. Dar pentru că, de obicei, Egoul vrea şi chiar acaparează totul, chiar şi acele minunate momente de Graţie sînt repede otrăvite cu pretenţii de posesivitate, gelozie, invidie, rapacitate şi uităm incredibil de repede vastitatea camerelor sufletului nostru, care ne-ar permite nu numai o libertate din ce în ce mai mare, ci ascunde nebănuit de multe surprize minunate mai ales pentru cei care şi-au trezit plenar sufletul, şi atunci păşim nu doar într-o locuinţă cu 2-3 cămăruţe, ci de-a dreptul într-un palat magnific.

giumbusluc
15-September-2011, 11:31 PM
Casa celor 1000 de oglinzi (folclor japonez)

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept "Casa celor 1000 de oglinzi". Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflînd de acest loc, s-a hotărît să-l viziteze. Cînd a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiusele ridicate şi dînd din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zîmbit, şi a primit înapoi 1000 de zîmbete, la fel de calde şi prietenoase. Cînd a plecat, s-a gîndit: "Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!"

În acelaşi sat, alt cîine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărît şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Cînd a văzut 1000 de cîini neprietenoşi uitîndu-se la el, s-a speriat şi s-a zbîrlit pe spate, mîrîind. Cînd ceilati 1000 de cîini au început şi ei să mîrîie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gîndit: "E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată".

Toate chipurile sînt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întîlneşti?

giumbusluc
09-October-2011, 11:39 PM
Dincolo de oglinda

Ochii sunt cei care ne fac cunostinta cu lumea. Ei reprezinta contemplarea acesteia si cunoasterea , un dar de care profitam fara sa ii intelegem adevarata valoare. Consider ca afirmatia facuta de Emil Cioran conform careia “Ochii omului vad in exterior ceea ce simt in interior” este adevarata. In sprijinul acestei asertiuni voi aduce urmatoarele argumente.

In primul rand se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. In ei vezi ceea ce te framanta in interior si invers. Cand suntem presati de o problema avem mereu impresia ca tot ce ne inconjoara comploteaza impotriva noastra. Asociem fiecare gest al persoanei de alaturi, fiecare frunza in bataia vantului, fiecare intamplare cu framantarile noastre

Deasemenea jocul loto evidentiaza foarte bine aceasta teme. Joci si incepi sa vezi in bancile din parc cifre, numeri frunzele si petalele florilor, zilele din luna aceasta, memorezi date importante si traiesti cu impresia ca numerele te urmaresc.



In al doilea rand elementele vizuale sunt filtrate de fiecare in parte prin propria lui sensibilitate. Sunt lucruri urate si vulgare in care gasim calitati si dulcegarii doar datorita starii noastre de beatitudine. Gesturi unice si placute pe care le consideram neadecvate in momentele noastre de frustrare.

Nu in ultimul rand consider ca superstitiile pot vorbi cel mai bine despre afirmatia lui Emil Cioran. Daca numarul 13 crezi ca iti aduce ghinion, incepi sa te impacinetezi de fiecare data cand te uiti la ceas la si 13, cand sunt 13 candidati pe loc la examenul pe care il susti, in momentul in care este ziua 13 sau ai de rezolvat 13 exercitii. Simpla intamplare devine obsesie si tot ceea ce vezi in exterior te framanta in interior.

In concluzie cred ca acea capacitate a oamenilor de a veadea intr-o pictura abstracta imagini unice si forme esentiale este o adevarata calitate insa cand aceasta devine obsesie fiecare trebuie sa revenim cu picioarele pe pamant.
Uneori trebuie sa inchidem ochii pentru a putea trai.

giumbusluc
13-November-2011, 03:29 PM
Magicianul




Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăte . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.

Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.

Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.

După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt uşa nu fusese niciodată închisă decât în imaginaţia marelui magician.

Morala

Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.

giumbusluc
13-November-2011, 03:37 PM
Craiasa albinelor de Fratii Grimm




Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.

Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:

- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:

- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras… Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:

- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !… Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag…. Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.

A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: “Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !”

Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra !

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se preface si el in stana de piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila… se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce I se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.

De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.

“Ei, acu’ sa te vedem pe unde scoti camasa !” se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Lorelai
24-November-2011, 08:33 PM
Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa. De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud. Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea. Ce faci? a strigat vantul. Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori! Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip. Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea. El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu. Buna dimineata, zise el. Cum e viata acolo jos? Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus? Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri. Pentru mine, zise duna, viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea. Si asta te intristeaza? Ma face sa simt ca nu am un rost in viata. Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis? Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important, zise mandru norul. Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar. A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis: Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna. Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine, zise duna. Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri. Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul. Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu. In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie. Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai. Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.
Paulo Coelho .

danaf
18-December-2011, 10:38 PM
Povestea papadiei“ - ,,Omul care iubea pescarusii” - Osho

Într-o zi frumoasă de primăvară, învăţătorul le-a spus micuţilor săi elevi:
– Am văzut ieri ceva interesant, şi mă întreb dacă aţi văzut şi voi acelaşi lucru. Dacă ştiţi despre ce este vorba, nu le spuneţi celorlalţi. Am ieşit afară şi am văzut ceva crescând din pământ la circa douăzeci şi cinci de centimetri. În vârf avea o sferă pufoasă. Dacă suflai în ea, creai în jur o întreagă galaxie de stele, care zburau pretutindeni. Ce a fost acest lucru, înainte de a se transforma într-o sferă pufoasă, alcătuită din steluţe?
Un copil i-a răspuns:
– A fost o floare galbenă, ca un fel de floarea soarelui, dar mai mică.
– Şi cum a fost înainte de a deveni o floare galbenă?
O altă fetiţă a spus:
– A fost ca o umbreluţă verde, pe jumătate închisă, având în mijloc ceva galben.
– Bravo! Şi cum a fost înainte de a se transforma într-o umbreluţă?
Un alt copil a răspuns:
– A fost ca un fel de rozetă care ieşea din pământ, alcătuită din frunze verzi.
– Perfect! Aşadar, ştie toată lumea despre ce este vorba?
– Despre păpădie, a tunat la unison clasa.
– Şi aţi cules vreodată păpădii?
Cei mai mulţi au răspuns că da, dar învăţătorul le-a spus:
– Nu, nimeni nu poate culege o păpădie. Acest lucru este imposibil. O păpădie este alcătuită din toate aceste lucruri pe care le-aţi menţionat şi chiar mai multe. De aceea, atunci când o culegi, nu culegi practic decât un fragment din tot acest proces. Nu poţi culege o păpădie, căci o păpădie nu este un lucru. Ea este un proces şi o realizare. De altfel, orice există în univers este un proces şi o realizare, chiar şi voi.
Nu poţi culege nici chiar o păpădie în totalitatea ei, căci totalitatea este uriaşă.
Cum l-aţi putea prinde atunci pe Dumnezeu?
Nu poţi culege nici măcar o floricică. Dumnezeu este întregul demers.
Tot ceea ce există în momentul prezent este Dumnezeu.
Tot ce a existat vreodată este Dumnezeu şi tot ce va exista vreodată este Dumnezeu.
Dumnezeu nu este un obiect, ci un proces.
Este atât de infinit şi de vast, încât nimeni nu îl poate vedea vreodată. Este imposibil.
Tot ce poţi face este să te scufunzi în acest ocean al divinităţii.
În acel moment, uşa ţi se va deschide instantaneu. Nu va mai trebui să aştepţi.”

Lorelai
21-January-2012, 01:55 PM
Mai jos este povestea de iubire a unor personaje bine ”prinse” in scenariul familiei din care provine fiecare: Vorba si Tacere – familia Indraznescsaspun si, respectiv, Astanusespune…


Iubirea, oricat de minunata ar fi, nu este suficienta pentru ca doi parteneri care se iubesc sa ramana intr-o relatie de lunga durata. Calitatea comunicarii, bogatia schimburilor, vitalitatea lucrurilor impartasite in comun, sunt cele care vor hrani si vor mentine relatia vie.El se numea Tacere, iar ea se numea Vorba. Aveau douazeci de ani si inca nu descoperisera iubirea. S-au intalnit pe insula unde traia ea, unde se nascuse si unde isi petrecuse toata copilaria.La inceput, au schimbat doar cateva priviri si lungi monente de tacere, pline de asteptari, incarcate de entuziasm, de vibratiile dorintei lor care se nastea. Isi ofereau zambete dulci ca mierea si pline de tandrete, pe care dansau soarele si cerul intreg. Indrazneau sa se apropie unul de altul, incet, in momente pline de frumusete, acompaniate de suspinele lor.Fiecare dintre ei isi depunea sperantele, emotiile si partea secreta di n vise in mainile celuilalt. Apoi au invatat, treptat, sa imblanzeasca spatiul dintre corpurile lor, sa simta cu toate simturile si sa-si lase gesturile sa se miste libere. Apoi, foarte repede, toate acestea au izbucnit in saruturi pline de lumina si in mangaieri pline de culoare, in parfumul abandonului lor, pentru a se pierde si a se topi in sarbatoarea trupurilor lor, care i-a dus apoi departe, in cele mai profunde locuri ale fiintei lor.S-au iubit reciproc, lucru care se intampla mai rar decat credem.Vreau sa spun, prin reciprocitate, ca iubirea unuia rezona si se acorda cu iubirea celuilalt.Tanara femeie, care se numea Vorba, a inceput in mod firesc sa vorbeasca despre sentimentele ei, despre emotiile si simtamintele ei cele mai intime. Avea o creativitate inepuizabila si generoasa pentru a vorbi , pentru a-i impartasi tanarului Tacere, ceea ce ea simtea, pentru a-i murmura, a-i sopti celui pe care il iubea, tot ceea ce traia in adancurile fiintei ei, ii povestea despre trecutul ei, despre prezent si despre viitorul pe care si-l imagina alaturi de el. Un viitor comun cu care isi dorea ca si el sa fie de acord, pentru a-l construi impreuna.Pentru Tacere, insa, era mai complicat, mai dificil. El nu stia sa vorbeasca despre el sau, mai degraba, pastra din experientele lui anterioare o prudenta sau o inhibitie, care il impiedicau sa exprime in cuvinte ceea ce traia, ceea ce simtea. Chiar daca uneori avea impresia ca tot ceea ce nu putea exprima, se agita in el asemenea unei furtuni. Ii era frica sa nu para slab, mai putin viril, daca vorbea despre intimitatea lui si, cel mai adesea, credea ca de fapt nu este necesar sa vorbesti despre astfel de lucruri, ca era inutil si doar un timp pierdut si ca ar putea fi chiar periculos sa isi exprime sentimentele, ceea ce traia in interior. Se simtea mai in largul lui, asemenea multor barbati, in actiune, ii placea sa faca propuneri, sa organizeze iesiri in diverse locuri. Si, in primul rand, nu se putea abtine sa nu o atinga pe iubita lui, sa o ia in brate, sa ii arate dorinta lui. Lucru pe care si Vorba il dorea foarte mult, dar nu era singurul lucru pe care si-l dorea.Sa nu credeti cumva ca Tacere era mut. Nici vorba! Vorbea chiar mult, cu usurinta si indrazneala, cu umor, avea o calitate in a face analize si sinteze, un simt critic ascutit in tot ceea ce se referea la teoriile economice sau sociale, la problemele lumii, la univers, la sport si la spectacole. Insa vorbea tot timpul despre ceilalti, despre evenimentele din jurul lui. Nu vorbea niciodata despre modul in care traia el toate aceste lucruri, despre ce simtea, ce il emotiona in adancul lui.Ii placea sa comenteze aspecte legate de afaceri, de societate si comportamentul oamenilor politici, ii placea mult sa dezvolte un subiect propus de el sau de altcineva. Imediat se lansa intr-un discurs in care ii placea sa straluceasca, dar uneori se mai si ratacea intr-o logoree nesfarsita, se repeta, devenea putin steril si isi pierdea sensul frazei. Excela in controverse, in a cultiva arta disputelor, intretinea cu iubita lui, Vorba, sau cu prietenii, dezbateri intregi despre sport, despre filme, despre cartile citite, despre calatoriile pe care le-a facut, despre experientele de viata pe care le-a avut. De fapt, diferenta dintre cei doi iubiti consta in faptul ca ea vorbea despre ea, in timp ce el vorbea despre ceilalti si despre ce a facut el, fara sa vorbeasca cu adevarat despre el insusi, despre ce simte, ce traieste.Si ignora faptul ca, ceea ce mentine impreuna, in timp, doi parteneri, nu este doar iubirea care putea sa ii lege si sa-i ataseze unul de altul, ci calitatea schimbului si a comunicarii dintre cei doi.Un schimb echilibrat, pe baza stiintei de a da si de a cere si a indraznelii de a primi si de a refuza. Un schimb care putea fi reciproc sau nu …Cei doi nu stiau inca faptul ca se aflau la inceputul unui drum care avea sa ii indeparteze unul de altul, mai mult decat orice neintelegere care ar fi putut sa-i faca sa se contrazica sau sa se raneasca reciproc. Ar fi putut ca, ramanand pe acel drum al lipsei de intelegere, in care cererile unuia nu isi gaseau ascultare si raspunsuri in comportamentele celuilalt, sa se indeparteze unul de altul, fara ca macar sa stie acest lucru.Riscau sa se paraseasca incet, in mod iremediabil, fara ca macar sa presimta incapacitatea lor de a crea, dincolo de iubire, o relatie vie, creativa, stimulanta pentru amandoi. O relatie care le-ar fi hranit iubirea cu tot ceea ce eram mai bun in ei, cu cele mai neasteptate resurse pe care le aveau, daca ar fi stiut sa-si impartaseasca trairile si simtamintele.Si toate astea, bineinteles cu daruire, pe de o parte si cu receptivitate deschisa, de cealalta parte si, mai ales cu reciprocitate, printr-un dialog al sentimentelor si al trairilor celor mai personale, mai intime. O relatie in care fiecare ar fi putut sa isi impartaseasca asteptarile, aporturile si, mai ales sa-si exprime zonele de intoleranta, de fragilitate, de furie sau chiar de violenta, legate de ranile lui din copilarie.Trebuie sa va mai spun ca Vorba a fost crescuta in familia Indraznescsaspun, o familie in care se practica demult invatarea comunicarii, adica a invata cum sa pui ceva in comun.O metoda care propunea sa nu vorbesti despre celalalt, ci sa ii vorbesti celuilalt despre tine, o metoda care invita la renuntarea la injunctii, la judecati de valoare, la descalificari si devalorizari, la amenintari si la santaj, la culpabilizari, la mentinerea raportului dominant – dominat. Era o familie si un mediu in care copiilor li se propuneau inca de cand erau foarte mici, reguli de igiena relationala simple, accesibile oricui, instrumente concrete, transmisibile, pentru a comunica mai bine.Vorba, in educatia ei, isi insusise resurse care ii permiteau o mai buna pozitionare, autonomie si afirmare a propriei persoane, creativitate si libertate de a fi.Tacere … cat despre el … crescuse intr-un mediu in care a fost invatat sa nu vorbeasca despre ceea ce traia si simtea, in care se practica opozitia si nu apozitia, infruntarea, in loc de confruntare, confuzia intre sentimente si relatie, ne-diferentierea intre dorinte si nevoi. Fusese crescut in familia Astanusespune. O familie cum sunt milioane de familii de pe planeta Tacerii, care practica intr-un mod foarte natural, un sistem relational foarte raspandit, care este surd si orb in fata lucrurilor esentiale, este pernicios si pervers si, mai ales, energetivor.O familie in care nu era convenabil sa vorbesti despre sine, sa te dezvalui asa cum esti, in care se puneau intrebari intruzive sau cererilor li se raspundea prin conformism sau supunere. O familie si un anturaj in care se vorbea despre ceilalti, in care ceilalti erau definiti, catalogati si etichetati prin judecati de valoare definitve, copiii erau culpabilizati daca nu indeplineau dorintele parintilor, erau amenintati, pedepsiti si chiar alungati daca afirmau credinte diferite sau dotinte de independenta si de afirmare diferite de ale parintilor …In astfel de familii, copiii nu au posibilitatea de a-si dezvolta increderea si iubirea de sine, initiativa si creativitatea. Au foarte putine alternative pentru a se implini in iubire si respect de sine, pentru a se intari in fata imprevizibilului vietii … au ca model doar comportamente stereotipe si conservatoare, repetitive si foarte putin adaptate la realitate. Cei care sunt crescuti intr-un astfel de sistem au putine posibilitati de a exista.Sau se afirma si se realizeaza la nivelul faptelor, al actiunilor, al cuceririi, al luptei. Fie se dau batuti, fug, se supun, se pun in serviciul exploatatorilor lor, se lasa manipulati. Sau se inhiba, se inchid in tacere, intr-o activitate ecran, incercand sa scape de imprevizibil si facandu-se uitati. Unii, mai putini, se vor realiza marginalizandu-se prin creatie sau prin schimbare …. Jacques Salomé- poveste extrasa din cartea “Povesti despre rataciri, Povesti despre sperante”

cassiel
20-February-2012, 12:12 PM
O poveste.
A fost odată o fata oarbă care se ura pe ea însăşi , din cauză că nu vedea.
Ea ura pe toată lumea, cu excepţia prietenului ei iubitor. El era
întotdeauna gata să o ajute.
Într-o zi ea i-a spus lui: "Dacă aş putea să văd lumea, eu m-aş
căsători cu tine."
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Când bandajele au fost luate jos, ea a putut să vadă totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a întrebat-o: "Acuma, că tu poţi vedea lumea, te căsătoreşti cu mine?"
Fata s-a uitat la el şi a văzut că el este orb. Numai văzând ochii lui închişi, a şocat-o.
Ea nu se aştepta la asta. Gândul, că trebuie să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei, a făcut-o să-l refuze.Prietenul ei a plecat şi a doua zi i-a scris o notă spunând:
Să ai grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte să fie ai tăi, au
fost ai mei!"
Aşa este şi cu mintea omenească care lucrează aproape întotdeauna când
starea noastră se schimbă. Numai câţiva dintre noi ne reamintim cum
a fost viaţa noastră înainte , şi cine a fost alături de noi în cele
mai dureroase situaţii.
Viaţa este un cadou!
Astăzi, înainte să spui cuiva un cuvânt rău, gândeşte-te la cineva care nu poate să vorbească.
Înainte să spui că mâncarea nu este gustoasă, gândeşte-te la cineva care nu are ce să mănânce.
Înainte să judeci soţul sau soţia, gândeşte-te la cineva care plânge la Dumnezeu pentru o companie.
Astăzi, înainte să te plângi despre viaţă, gândeşte-te la cineva care a plecat de tânăr de pe acest pământ.
Înainte să te plângi de cineva că nu ţi-a curăţat casa sau nu a măturat-o, gândeşte-te la oamenii care trăiesc pe stradă.
Şi, când tu eşti obosit şi te plângi de serviciu, gândeşte-te la şomeri, la cei care ar dori să aibe un loc de muncă.
Şi, când gânduri depresive te doboară, pune un zâmbet pe faţă şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că eşti în viaţă!
Înainte să arăţi cu degetul şi să condamni pe cineva, adu-ţi aminte că nimeni dintre noi nu este fără păcat şi noi toţi trebuie să răspundem în faţa Creatorului nostru.
Sa aveti o zi buna!
31831

giumbusluc
17-March-2012, 10:36 PM
Trei iepurasi :smile:


Au fost o dată trei iepuraşi pufoşi care locuiau la câmp. Nu fuseseră niciodată departe de casă şi singurele animale pe care le cunoşteau erau hârciogii, şoriceii şi alte rozătoare vecine.

Iepuraşii despre care vă povestesc erau foarte talentaţi la cântat. Toată ziua bună ziua alergau şi cântau de ţi-era mai mare dragul să-i asculţi.

Primul iepuraş se numea Rilă, al doilea Nilă şi al treilea Bilă. Uneori se mai certau pentru că Rilă iubea să fie în centrul atenţiei şi încerca să cânte cel mai tare dintre toţi, dar veşnic se împăcau pentru că erau foarte buni prieteni. Copilariseră împreună şi acum îşi doreau să se afirme împreună. Din păcate câmpul nu le oferea prea multe oportunităţi pentru că fie rozătoarele cât de drăguţe, trebuie să recunoaştem că nu sunt prea bune cunoscătoare de muzică…

Astfel într-o bună zi pe când lucrau la un cântec despre primăvară, iepuraşii au intrat în vorbă cu un drumeţ. Era o bufniţă înţeleaptă care auzindu-i cântând i-a sfătuit să-şi încerce norocul la munte, ori măcar pe vreun deal într-o pădure unde ar avea un public numeros şi fin cunoscător de muzică iepurească. Rilă era entuziasmat dar Nilă şi Bilă erau destul de reţinuţi pentru că după cum v-am spus nu părăsiseară niciodată câmpul unde se născuseră şi se temeau de lumea aceasta atât de mare despre care auziseră numai lucruri înspăimântătoare. Totuşi Rilă i-a convins să pornească la drum şi cu ajutorul bufniţei înţelepte au alcătuit o hartă cu toate pădurile care se presupuneau a fi primitoare şi iubitoare de cântec.

Au mers cei trei iepuraşi cale lungă-lungă de credeau că nu o să se mai termine niciodată.

Dar călătoria lor nu a fost zadarnică, dragi copii, pentru că ajungând în Valea Cerbului(acolo unde există faimoasa Poiană cu Zâne), au fost întâmpinaţi şi de ursuleţi şi de vulpiţe şi de toate animalele cu lăbuţele deschise, şi au avut ocazia să cânte într-un concert nemaipomenit alături de nume consacrate ale Pădurii cum ar fi Privighetoarea şi Ciocârlia.

Asa că hai să învăţăm cu toţii că pentru a-ţi atinge scopul, pentru a împlini ce ne dorim noi cel mai mult, trebuie să muncim, să luptăm şi să avem răbdare să culegem roadele.

Şi-am incalecat pe-un buchet de toporaşi

Şi v-am spus o poveste cu trei iepuraşi

32038

giumbusluc
29-March-2012, 09:48 PM
Vise

fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visele lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:
- Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.
- Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.
- Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat. Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.
Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar...
Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul primului copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din cel de-al doilea copac si s-a facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia.

O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.

Aveti vise ce par a fi sfaramate? Vi se pare ca sunteti intr-o situatie fara iesire?

Poate va mai ganditi.

giumbusluc
29-March-2012, 09:50 PM
Povestea vasului crapat

O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea doar pe jumatate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineînteles, vasul bun era mandru de realizarile sale. Dar bietului vas crapat îi era atat de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii langa izvor: "Ma simt atat de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!"

Batrana a zambit:
"Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospateaza casa."

Concluzie?

Fiecare din noi avem defecte. Insa defectele ne fac viata împreuna mai interesanta! Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce e bun la ea.

Deci, va urez sa nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastra a drumului!

Crapatura vasului nu înseamna sfarsitul, ci posibilitatea de a face ceva diferit!32130

Lorelai
29-March-2012, 10:43 PM
Legenda lăcrămioarelor (http://www.yourmemories.ro/2012/03/legenda-lacramioarelor/)




http://www.yourmemories.ro/wp-content/uploads/2012/03/Legenda-lacramioarelor-150x150.jpgLegenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.
Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a atins ținutul în care locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: Oamenii adormeau şi nu se mai puteau trezi.
Într-o dimineaţă însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere a plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.
Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi nopţi întregi. După un timp în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.
Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui, care nu mai avea mult de trăit.
Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos al tinerei prinţese.
Deodată fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii, întrebând:
- De unde vine acest miros dumnezeiesc?
Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:
- Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.
De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au plantat în grădinile lor ca să-şi bucure ochii şi sufletul.

Lorelai
29-March-2012, 10:46 PM
Cheia potrivită (http://www.yourmemories.ro/2012/03/cheia-potrivita/)




La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită – l-a rugat aceasta.
Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!
“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.”

Lorelai
30-March-2012, 11:04 PM
Povestea omului care a invatat sa fie fericit

A fost odata un om care se considera foarte nefericit, pentru ca in trista lui viata nu descoperise secretul unei vieti frumoase. Tocmai cand se hotarase ca nu mai este nimic de facut pentru a fi fericit, auzi ca prin tara lui trecea un mare intelept, care avea raspuns la toate intrebarile si se hotara sa-l caute pe acel om. Intreba pe unul, pe altul si astfel ajunse in fata in fata unui om imbracat simplu, un batran pe care moartea parca uitase sa-l ia. Omul nostru gandi: ,,cum sa fie batranul asta uscat, sprijinit in baston, un mare intelept ?’’
Dar batranul il uimi citindu-i gandurile si spunandu-i :
- Tu ai venit la mine pentru ca esti un mare nefericit. Iti dezvalui o taina: pentru a avea o viata minunata, trebuie sa ai sentimente pentru orice lucru marunt ai face.
- Ce inseamna sa pun sentimente in orice si cum pot face asta?.. intreba omul.
Atunci batranul intelept ii arata cateva dintre sentimentele cele mai importante ale vietii. Primul sentiment a fost uitarea, care ii spuse omului:
- Pentru a fi fericit in viata, trebuie sa uiti tot ce nu-ti este folositor !
Batranul intelept il indemna pe om:
- Omule, doreste-ti ca tot raul sa fie uitat !
Omul isi dori si uita totul.
Apoi batranul chema la el tristetea: iar omul isi dori sa fie trist si ramase trist. Al treilea sentiment a fost speranta, care ii spuse omului:
- Pentru ca totul sa fie bine, trebuie sa fi plin de speranta !
Omul ascultator isi dori si asta.
Penultimul sentiment a fost iubirea, care putin timida a spus:
- Oamenii trebuie sa se iubeasca pentru a fi cu adevarat bucurosi si pentru a avea o viata minunata!
Omul isi dori din tot sufletul iubire si dorinta i se implinii.
Ultimul sentiment, care a fost aratat omului, a fost bucuria, care cu zambetul pe buze zise:
- Oamenii trebuie sa depaseasca orice cu zambetul pe buze, ca si mine ! De asemenea, oamenii trebuie sa se bucure de orice lucru, oricat de marunt ar fi !
Dupa cate a vazut, a auzit si a infaptuit omul era totusi foarte confuz, pentru ca, desi avea parte de cinci sentimente importante, nu putea fi fericit. De aceea spuse mahnit:
- Am venit la tine cu inima deschisa sa ma inveti fericirea vietii, dar tu nu ai nici o putere, de ce m-ai mintit, inteleptule? Pentru ca eu, cu aceste sentimente, nu pot fi fericit…
- Doar cu aceste sentimente poti fi fericit, a spus inteleptul. Dar tu ai uitat sa cauti in inima ta raspunsul fericirii. Aceste sentimente trebuie asociate intr-un anumit fel, pentru a fi fericit. De aceea incerca sa dai uitarii toata tristetea, pentru a ramane in sufletul tau doar bucuria si mereu sa pastrezi in suflet, speranta vie ca vei mai putea iubi, chiar daca de multe ori de-a lungul vietii vei fi ranit in dragoste.

giumbusluc
30-April-2012, 11:20 PM
DE CE CADE PISICA MEREU ÎN PICIOARE, de Florence Holbrook

Pe lume sunt vrăjitori de toate felurile – unii sunt răi şi împraştie în lume uraţenia pe care o poartă în suflet, pe când alţii au inima curată şi sunt buni cu toate creaturile de pe pământ.
Odată, s-a întâmplat ca un vrăjitor bun să treacă printr-o pădure deasă. Umbla de dimineaţa cu treabă – salvase o pisicuţă de colţii veninoşi ai unui şarpe uriaş, ajutase un tăietor de lemne să găsească cel mai bătrân copac din padure şi împinse ploaia spre un câmp uscat de seceta -, iar acum soarele era deja sus pe cer; obosit, vrăjitorul se opri la rădăcina unui copac să se odihnească. În jurul lui era numai iarbă verde şi moale. Razele soarelui se strecurau printre frunzele copacilor şi păreau că se aleargă şi ţopăie într-o veselie. Din inima pădurii se auzea căntecul păsărilor şi albinele bâzâiau de zor prin florile din poieniţă. Vântul adia uşor şi legana foşnit ramurile copacilor. Toată pădurea, cu zgomotele ei liniştitoare, îl îngana la odihnă, aşa că vrăjitorul închise istovit ochii şi adormi.
Cum dormea el, un şarpe mare ieşi din desişul cel mai apropiat şi se ridică de pe pământ, ca să îl vadă mai bine pe om.
- Te voi mânca, vrăjitorule! sâsâi şarpele. Aş fi putut să mănânc o pisică de dimineaţa, dacă nu i-ai fi spus tu sa fugă. Aşa că acum o să te mănânc pe tine!
Şarpele porni încet. Vrăjitorul tresări în somn: “Fugi, pisicuţo, fugi!” şopti el în vis. Şarpele se opri o secundă, dar cum vrăjitorul avea ochii închişi, porni iar târâş-târâş prin iarbă, sâsâind. Lighioana nu ştia că de sus din ramurile copacului era privit chiar de pisica pe care o salvase vrăjitorul. Aceasta îl văzuse pe şarpe şi, deşi era mult mai mică, se aruncă asupra lui ca să îl apere pe om.
Şarpele se zbătea şi se încolăcea nervos. Părea că pe ochi îi ies flăcări şi sâsâia din toate puterile. O lovi pe pisică cu coada, dar ei nu îi era frică deloc, aşa că până la urmă îl doboră pe şarpe şi se aşeză lângă om.
Când vrăjitorul se trezi, văzu pisica şi şarpele înfrânt lângă ea şi îşi dădu seama ce s-a întâmplat.
- Pisicuţo, cum pot să îţi mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine? Ai deja vederea ageră, auzul foarte fin şi te mişti cu o abilitate pe care nu o au alte animale… Hmm, ştiu ce pot face: de acum înainte vei fi prietena oamenilor. Casa lor va fi şi casa ta! Şi pentru că ţi-ai pus viaţa în pericol şi ai sărit de sus din pom ca să mă aperi de şarpe, de acum înainte, atât cât vei trăi, o să cazi întotdeauna în picioare!
___________________________________________

nectara
11-May-2012, 12:53 PM
Povestea elefantului

“Maestre, aici in sat traiesc o multime de ermiti si intelectuali care se complac intr-o continua disputa, unii spunand ca lumea este infinita si eterna, ceilalti ca ea este finita si muritoare; unii spun ca sufletul moare impreuna cu corpul in timp ce ceilalti ca el traieste etern si asa mai departe. Ce poti sa spui Maestre in ceea ce ii priveste? ”
Privindu-i, Buddha le-a raspuns:
“Candva, demult traia un rege care chemandu-si servitorii le-a spus:
Adunati-va cu totii, servitori credinciosi, apoi mergeti de strangeti la un loc pe toti oamenii nascuti orbi din imparatie, pentru a le arata un elefant ”
“Prea bine, marite rege” au spus servitorii, dupa care fiecare a plecat spre a indeplini voia regelui lor.
Cand toti cei nascuti orbi au fost adunati in locul desemnat de rege, acesta a venit in mijlocul lor si le-a spus, ” Acesta este un elefant “.Apoi unui orb i-a prezentat capul elefantului, altui orb i-a prezentat trompa, altuia urechea si asa mai departe, spunandu-i fiecaruia ca ceea ce i-a aratat a fost un elefant.
De fiecare data regele cand prezenta elefantul unui orb, il intreba pe acesta, ” Asadar orbule, ai vazut cum arata un elefant? Spune-mi acum, ce fel de lucru este un elefant? ”
Cei carora li s-a prezentat capul elefantului au spus ca elefantul este ca o oala. Apoi cei carora li s-a aratat urechea au spus ca elefantul este ca un cos de fructe ; cei carora li s-au aratat coltii de fildes ai elefantului au spus ca elefantul este ca un plug, cei carora li s-au aratat trunchiul elefantului au spus ca elefantul este ca un granar ; cei carora li s-au aratat picioarele au spus ca elefantul este ca si coloana care sustine un templu ; cei carora li s-au aratat coada au spus ca elefantul este ca o perie.
Apoi toti orbii adunati in aceea piata au inceput sa se imbranceasca si sa tipe, ” Asa arata elefantul ! “, ” Ba nu, elefantul arata asa! “, ” Ba da! “, ” Ba nu! “. In curand lucrurile au scapat de sub control si orbii s-au luat la bataie.
Apoi maestrul a incheiat, spunand ” La fel sunt si acesti predicatori si intelectuali care vorbesc la nivel teoretic de lucruri pe care ei nu le-au vazut….. Prin ignoranta lor sunt exact ca orbii din povestea cu imparatul certareti si deformand realitatea intr-un fel sau altul ”

Se potriveste perfect cu tot ce vedem noi astazi la televizor.Doar orbi,care nu fac altceva decat sa deformeze realitatea.

janina
18-May-2012, 11:20 AM
Bine v-am regasit!
Pt a nu ocupa prea mult spatiu voi pune doar sit-ul unei povestiri, cu scuzele de rigoare daca a mai fost postata ! Pe curand, va imbratisez cu mult drag, Janina!
http://www.jurnalul.ro/special/cocalarul-si-vinul-sfintit-540904.htm

angela
29-May-2012, 01:00 PM
Povestea SOFERULUI INCEPATOR.[/FONT]"#0000FF"]

Se spune ca a fost odata un sofer care, desi trecut de 35 ani si cu permis de mai bine de 15 ani, n-a condus mai mult de 1000 km in toata viata lui. Motivele lui au fost diverse: a avut un serviciu relativ aprope de casa, a fost ingrozit de accidentele vazute la TV si desi i-ar fi placut mult sa conduca..., a avut permanent o retinere pentru … drumurile lungi si necunoscute. Auzise el ca-i destul de periculos sa circuli noaptea, pe ceata, pe ploaie, prin serpentine, ca poti face o pana sau o defectiune tehnica sau sa iei necunoscuti in masina… De asemenea gandul ca va trebui sa se opreasca si sa astepte la fiecare semafor, pierzand astfel o gramada de timp in care, gandea el…nu poti face nimic, sa ocolesca strazile cu sens unic sau sa merga mult mai incet ca de obicei si cu grija maxima pe strazile pline de gropi, il determinau sa se lase de sofat si sa merga pe jos la serviciu, sau atunci cand se grabea sau facea cumparaturi, sa ia un taxi.

Totusi in indelungata perioada de cand avea carnet dar scurta lui experienta ca sofer, au fost cateva momente pe care si le amintea foarte bine:
Odata isi programase o vacanta de o saptamana cu masina, pe cont propriu.Era atat de entuziasmat incat zile intregi a stat pe net sa caute detalii depre destinatiile prin care avea sa treaca, imaginandu-si ce va face, cu ce se va imbraca, pe cine va intalni, cum se va distra, isi pregati cu grija valiza…si furat de timp se trezi ca trecusera deja 4 zile din vacanta …doar cu planuri si pregatiri…ehh..ce rost mai are acum o vacanta pe fuga..isi zise el…si-asa anuntara astia de la meteo vreme urata…isi zise in cele din urma. Dar cu siguranta vara viitoare va fi altfel si voi merge….Si despachetand, reveni la problemele sale profesionale ale caror rezolvari ii dadeau incredere in el.
Alta data, imediat dupa obtinerea permisului, se urca la volan, avand in minte cuvintele instructorului: daca vrei sa tii masina drepta pe drum priveste in zare, nu botul masinii…si intra cu roata intr-o gaura de canal fara capac….din care ulterior il scoasera niste vecini.
De atunci schimba tactica si incerca sa fie mult mai atent la prezent, nu doar la viitor…si, desi nu avea refexele formate pentru traficul urban, isi calca pe inima si intra cu toata retinerea sa, sa conduca in oras. Pentru el masina avea doar doua trepte: Prima de pornire si a doua de mers..apoi frana si iar a-ntaia…si usor a doua. Nu se grabea deloc si era mandru de el ca se gandea la toate in timp ce era la volan… Ce inconstienti, isi spune el, vazandu-i pe cei ce isi conduceau masinile degajati cu o mana, fumand cu cealalta si ascultand muzica sau vorbind la telefon..uite asa fac accidente…Nici nu termina bine de spus.. ca la o curba la stanga, incurca pt o secunda acceleratia cu frana si…intra intr-un boschet... Vezi… stiam eu…daca aveam viteza acum era masina praf, iar eu cine stie daca scapam… pana la urma tot mai sigur e pe jos… conchise el....si se uita mandru la masina sa, care era in continuare impecabila, fara o zgarietura din trafic.
Bineinteles, in comunitate, el intotdeuna avea motive si scopuri nobile: mersul pe jos face piciorul frumos:), intretine sanatatea, nu polueaza si-n plus e si economic... Iar atunci cand erau vizate calitatile lui de sofer rapundea retoric:
TU cum crezi ca sofez la anii mei, si peste 15 ani de permis?
Si-n plus ..n-am primit nici macar o amenda in tot acest timp.
Pentru cine nu-l cunostea, raspunsul sau inducea…maturitate si experienta…MAXIMA.

Oare cati dintre noi nu aveam aceeasi atitudine in viata de zi cu zi?
Oare cati dintre noi nu uitam sa traim prezentul, facandu-ne griji pentru viitor?
Oare cati dintre noi nu facem planuri “uitand” sa le mai punem in aplicare?
Oare cati dintre noi nu confundam varsta cu maturitatea?
sau suntem inselati si confondam aroganta cu experienta?
sau…ne ascundem in spatele a …nenumarate motive,... nobile si reale de altfel.

Sau cati dintre noi, in fata unei experiente noi, inedite, dar care ne-o dorim din suflet, nu suntem retinuti, lipsiti de credinta, si incredere ca putem reusi, in loc sa punem pasiune si sa ne dedicam la maxim in tot ceea ce facem? Si culmea, de cate ori esuam, nu invatam lectia, ba dinpotriva persistam in erori personale: vezi...stiam eu...daca ofeream mai mult acum as fi pierdut totul iar daca ma implicam mai mult, mi-ar fi parut mult mai rau, nestiind ca de fapt esecul este lipsa de credinta, incredere in sine si daruire totala.
La fel cum Petru, vazandu-L pe Iisus mergand pe apa, cu dragoste si entuziasm se ridica si porni catre EL, si ajunge sa merga si el pe apa, instinctiv, dar totusi, cand constientizeza asta, il cuprinde indoiala si frica si atunci incepe sa se scufunde..si zbatandu-se, striga: Salveaza-ma Doamne!!...iar Iisus ( speranta si incredere) prinzandu-l ii spune ”putin credinciosule de ce ai inceput sa te indoiesti?”
Ce ar trebui sa invatam de aici?...e tocmai secretul reusitei/ imposibilului: credinta in tine, incredere, daruire, si curajul de a porni. Pentru ca daca asteptam ca toate semafoarele sa arate verde, nu vom mai pleca niciodata la drum… indiferent ce reprezinta drumul pentru fiecare dintre noi: o sanatate mai buna, o cariera cu realizari, o viata personala implinita, o familie unita, vocatie, socializare, proiecte proprii.
Asadar, eu va urez sa aveti drumuri bune, experiente proprii din care sa iesiti mai invatati si mai buni, pasiune, incredere in voi si-n ceilalti si…CURAJ sa porniti la drum, indiferent cum s-ar numi drumul vostru.

Si nu uitati: Orice calatorie incepe cu primul pas si
orice sofer profesionist a fost odata un sofer incepator.

Daca ai un prieten care inca ezita sa plece in calatoria vietii lui, trimite-i acest articol. Daca prietenii tai inca nu ti-au marturisit visurile lor, dar TU consideri ca articolul merita sa ajunga la cat mai multi DISTRIBUIE / SHARE pe facebook postarea. Doar impreuna putem fi mai buni.

Cu drag,
Madalin George MITRU
[email protected]

Cicek
13-July-2012, 01:55 PM
Povestea Inimii

Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.
Cand deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:

- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele.

Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba mai mult, din loc in loc, lipseau bucati intregi din inima concurenta, rani larg deschise, inca sangerande.

“Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa”, isi sopteau uimiti oamenii.

Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranelului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand:
- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea – este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.

- Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea – rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de lânga mine.
Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tau implica întotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor.
Intelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a încheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.

Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a pus inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragostea din inima batranelului.
Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.

cassiel
08-August-2012, 06:49 PM
NISIP SI PIATRA
Este istoria a doi prieteni care, traversand desertul…
Intr-un anume moment al zilei s-au certat iar unul dintre prieteni l-a lovit peste fata pe celalalt.
Cel care a fost lovit peste fata, fara a spune vreun cuvant, scrie pe nisip:
« ASTAZI, CEL MAI BUN PRIETEN AL MEU M-A LOVIT PESTE FATA »
Ei isi urmeaza drumul pana ce gasesc o oaza si se hotarasc sa faca o baie.
Cel care a fost lovit peste fata, se impotmoleste in nisip miscator dar prietenul sau il salveaza.
Dupa ce ajunge la mal teafar si nevatamat, el scrijeleste intr-o piatra:
« ASTAZI, CEL MAI BUN PRIETEN AL MEU MI-A SALVAT VIATA. »
Cel care si-a lovit si salvat cel mai bun prieten il intreaba: « Dupa ce te-am lovit, tu ai scris pe nisip iar acum, ai scris pe o piatra, de ce? »
Prietenul sau ii raspunde:
« atunci cand cineva te raneste va trebui ca tu sa-l scrii pe nisip astfel incat vantul sa-l stearga din memoria ta, dar atunci cand cineva face ceva bun pentru tine, tu trebuie sa-l scrii in piatra astfel incat vantul sa nu-l poata sterge in veci. »
INVATA SA-TI SCRII RANILE PE NISIP SI…
SA-TI GRAVEZI MULTUMIRILE IN PIATRA.

cassiel
15-August-2012, 12:10 PM
O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon. CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... ! Cred că are nevoie de un nou săpun... Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile ! Soţul ei privi şi rămase tăcut. Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare. După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină?? Soţul ei îi răspunse: Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre! Şi în viaţă este aşa!Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi... O zi fericită!

Cicek
04-January-2013, 12:49 PM
Cât de greu e un pahar cu apă? (http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/12/18/cat-de-greu-e-un-pahar-cu-apa/)

Într-una din zile, profesorul a venit la facultate, ţinând mâna în sus, cu un pahar plin cu apă.- Cât cântăreşte acest pahar? a întrebat profesorul

.- 150 grame, 300 grame, au răspuns studenţii

- Nu pot afla exact ce greutate are dacă nu îl cântăresc, a răspuns profesorul. Dar ce se va întâmpla dacă ţin paharul în mâna timp de 5 minute?

- Nimic! au răspuns studenţii.

- Ce se va întâmpla dacă ţin paharul în mâna timp de o oră?

- O să simţiţi furnicături în mâna dreaptă! au răspuns studenţii.

- Foarte bine! Şi ce o să se întâmple dacă îl ţin aşa o zi întreagă?

Unul dintre studenţi a intervenit:

– O să vă amorţească braţul! O să vă tremure tot corpul! Probabil o să paralizaţi şi vom fi nevoiţi să chemăm ambulanţa!

Toţi colegii au râs.

- Foarte bine! Dar pe tot parcursul acestei zile, greutatea paharului se va schimba?- - Nu! au răspuns studenţii.

- Atunci de ce braţul meu va avea de suferit?

În clasă s-a lăsat liniştea…

- Ce ar trebui să fac pentru a scăpa de durere?

- Puneţi paharul acela jos! A strigat unul dintre studenţi.

Problemele pe care le întâlnim în viaţă respectă acelaşi principiu. Ţineţi-le cu voi câteva minute şi vi se vor părea minore! Păstraţi-le câteva ore şi vă vor măcina! După câteva zile, vă vor paraliza şi nu veţi mai fi în stare să faceţi nimic!
Aşa că… lasă paharul jos chiar în clipa asta şi după un timp vei putea privi aceste “probleme” ca pe oportunităţi.
“Energia curge acolo unde se îndreaptă atenţia.” Michael Beckwith

Cicek
12-January-2013, 03:55 PM
Darul batranului samurai
Aproape de Tokio, traia un samurai batran, care ii invata acum pe cei tineri. In pofida varstei sale, legenda spune ca era in stare sa invinga orice adversar.
Intr-o dupa-amiaza, un razboinic cunoscut pentru lipsa lui de scrupule, a aparut pe acolo. Era cunoscut pentru tehnica lui de provocare: Astepta pana ce adversarul facea prima miscare apoi contraataca cu o viteza fulgeratoare.
Tanarul si nelinistitul razboinic nu pierduse nicio lupta. Cu reputatia lui de samurai s-a dus pana acolo ca sa-l invinga pe batran si sa-i creasca faima. Toti invataceii lui s-au aratat impotriva acelei idei, dar batranul a acceptat provocarea. Au mers impreuna catre centrul orasului, iar tanarul incepuse deja sa-l jigneasca pe batranul nostru. A aruncat cu pietre spre el, l-a scuipat in fata, i-a adresat toate insultele cunoscute, jignindu-i inclusiv pe stramosii lui. Timp de cateva ore, a facut tot posibilul pentru a-l provoca, dar batranul a ramas impasibil. Spre dupa-amiaza, simtindu-se deja ostenit si umilit, infocatul razboinic s-a retras. Dezamagit de faptul ca batranul acceptase atatea insulte si provocari, elevii lui l-au intrebat:

“Cum ai putut, maestre, sa suporti atata marsavie? De ce nu ti-ai folosit spada, stiind chiar ca ai putea pierde lupta, in loc sa apari las in fata noastra, a tuturor?”

Maestrul i-a intrebat:

“Daca cineva ajunge pana la voi cu un dar si voi nu-l acceptati, al cui este cadoul?”.

“Al celui care a vrut sa-l ofere”, a raspuns unul dintre elevi.

“Asa se intampla si cu invidia, furia si insultele”– a zis maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le avea la inceput.”

Cicek
02-March-2013, 02:53 PM
Paharul lui Pitagora.


33824


A fost inventat de Pitagora in timpul lucrarilor de alimentare cu apa a insulei Samos in jurul anului 530 iC. Scopul inventiei ar fi fost impartirea corecta a vinului catre constructorii acelor vremuri (de unde se vede ca obiceiul bautului pe santier e` milenar).

Mai exact, cei care erau mai iuti de mana si largi de gat…isi umpleau rapid paharele si le dadeau pe gat la fel de repede…spre deosebire de cei mai cumpatati.

Rezultatul: cei care beau mult faceau si paguba…si se odihneau si mai mult decat ceilalti… lucrand evident mai putin. Atunci, lui Pitagora i-a venit ideea unei cupe, care sa distribuie uniform/egal (fair cup) cantitatea de vin pe care s-o bea fiecare, marcand pe interior nivelul maxim pana la care se poate umple cupa.

Nimic deosebit pana aici. Partea cu adevarat interesanta abia acum vine: cupa are in mijloc o coloana cu o gaura in partea inferioara, prin care (surpriza) nu curge continutul cupei desi aceasta e umpluta….pana la nivelul marcat. In schimb, daca incerci sa mai torni fie si o picatura peste acel nivel, vei avea (ne)placuta surpriza sa vezi cum ti se goleste intreaga cupa.

De aceea Cupa lui Pitagora a cunoscut diverse denumiri de-a lungul timpului: cupa echitatii, cupa egalitatii sau cupa lacomiei.

Pentru ingineri si/sau curiosi am postat o sectiune cu aceasta cupa pentru a putea observa principiul de functionare (bazat pe principiul vaselor comunicante:

33825


Pentru toti ceilalti, interesati mai degraba de utilitate si mai putin de principii de functionare, mesajul care il transmite cupa e urmatorul:
Bucura-te de ceea ce ai in prezent (sanatate, prieteni, familie) pentru ca daca incerci sa adaugi de la tine fie si o picatura in plus peste ceea ce ti-a dat Dumnezeu …vei strica echilibrul din viata ta si nu vei mai ramane cu nimic.

primit prin email

giumbusluc
02-March-2013, 06:04 PM
Mentorul chinez - Povestire cu talc

Un tânăr luptător în vechea şi îndepărtata Chină îşi pierduse toată încrederea în sine în urma încercărilor vieţii şi a războaielor la care a participat. Era supărat tot timpul. Când se afla în public avea manifestări arogante, şi era iute la mânie chiar şi în preajma prietenilor săi care încercau să-l consoleze. O frica nemărturisită îi pătrunsese în oase. Tot felul de întrebări despre viaţă şi moarte îl bântuiau.
Într-una din acele zile negre din viaţa lui prietenii săi l-au îndemnat să meargă la un mare maestru care locuia în munţi şi să îi pună lui acele întrebări la care ei nu-i puteau răspunde. Războinicul a plecat.


Când a ajuns la coliba maestrului a văzut că acesta era de fapt un bătrânel uscaţiv şi cu privirea blândă. Tânărul i-a spus pe un ton aspru:
- Bătrâne! Am auzit că eşti înţelept şi ai răspuns la orice întrebare. Vreau să ştiu care este diferenţa dintre iad şi rai.
Pe acelaşi ton, maestrul i-a răspuns:
- Ţi-ai petrecut toată viaţa luptând. Eşti prea prost ca să faci diferenţa dintre cele două.
Iute la mânie, războinicul a scos sabia şi învârtind-o prin aer s-a repezit către bătrânul care stătea nemişcat. Lama tăioasă s-a oprit la două degete de gâtul maestrului… Apoi s-a retras. Bătrânul a rămas în continuare neclintit. Apoi a spus:
- Ăsta este iadul!
Luptătorul a făcut ochii mari şi cu voce tremurândă a zis:
- Ţi-ai riscat viaţa ca să-mi arăţi ce înseamnă iadul…??? Erai la un pas de moarte şi nici măcar nu ai clipit…
- Iar acesta este raiul, i-a răspuns maestrul. de Daniel Roxin

giumbusluc
02-March-2013, 06:13 PM
SOCOTEALA

Intr-o seara, pe cand mama pregatea cina, fiul de unsprezece ani veni in bucatarie cu o foaie de hartie in mana.
Cu un aer ciudat de oficial, copilul inmana hartiuta mamei, care, stergandu-si mainile cu un prosop, citi ceea ce era scris acolo:
"Pentru ca am smuls buruienile din gradina: 5.000 lire.
Pentru ca am facut ordine in camera mea: 10.000 lire.
Pentru ca am fost sa cumpar lapte: 1000 lire.
Pentru ca am avut grija trei dupa-amieze de surioara mea: 15.000 lire.
Pentru ca am luat doua calificative "foarte bine" la scoala: 10.000 lire.
Pentru ca am dus in fiecare seara gunoiul: 7.000 lire.
In total: 48.000 lire".
Mama isi privi copilul in ochi, cu multa blandete. In mintea sa reveneau o multime de amintiri. Lua un creion si scrise pe dosul hartiei:
"Pentru ca te-am purtat in pantece timp de noua luni: 0 lire.
Pentru toate noptile pe care le-am petrecut veghindu-te atunci cand erai bolnav: 0 lire.
Pentru toate momentele in care te-am mangaiat atunci cand erai trist: 0 lire.
Pentru toate prilejurile in care ti-am sters lacrimile: 0 lire.
Pentru tot ceea ce te-am invatat zi de zi: 0 lire.
Pentru toate mesele de mic dejun, pranz si cina, pentru toate gustarile si sandvisurile pe care ti le-am pregatit: 0 lire.
Pentru viata pe care ti-o dau zi de zi: 0 lire.
In total: 0 lire". deci munca mamei nu o poate plati nimeni dar nici mama nu cere sa fie platita in bani ci in dragoste..............................

giumbusluc
02-March-2013, 06:14 PM
Copilul si preotul

Mergand prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urat cu prietenii sai de joaca si injurand. Oprindu-se, l-a intrebat:
- Daca cineva ar vorbi in limba engleza, ce ai crede despre el ?
- Ca este un englez, a raspuns baietelul.
- Dar daca cineva ar vorbi in limba spaniola ?
- Ar fi un spaniol, desigur.
- Nu crezi ca este la fel si cu cel care vorbeste "limba" lui Dumnezeu ? Un crestin spune doar lucruri frumoase si folositoare. De la omul rau, dimpotriva, nu auzi decat vorbe urate, injuraturi si minciuni. Cum este sufletul omului, asa sunt si vorbele sale.
Fii atent ce spui, fiindca, mai devreme sau mai tarziu, vei ajunge intre cei a caror limba o vorbesti! Poti ajunge intre pacatosi si diavoli sau intre ingeri si sfinti.

"Omul este o corabie mica, in care se afla lei si balauri, otrava si rautate, carari bolnave si prapastii fara sfarsit. Dar, tot acolo este si Dumnezeu, sunt si ingerii, viata si Imparatia Domnului, lumina si Apostolii, cetatile ceresti si comorile de har: acolo, in sufletul omului, sunt toate."

giumbusluc
05-May-2013, 01:35 PM
Povestea Iepurasului de Paste
33909









Povestea Iepurasului de Paste, aducator de oua rosii isi are originile pe meleaguri germane, iepurasul simbolizand fertilitatea.


Iepurasul de Paste este un mit. În legenda, creatura aduce coşuri pline cu ouă colorate, dulciuri şi jucării la casele de copii in noaptea de dinainte de Paste. Iepurasul de Paste pune cosul plin cu bunatati într-un loc anume stabilit sau il ascunde undeva pentru a fi găsit de copii atunci când se trezesc dimineata.

Povestea Iepurasului de Paste, aducator de oua rosii isi are originile pe meleaguri germane, iepurasul simbolizand fertilitatea.

Simbolul iepurasului exista din vremea festivalurilor pagane dedicate zeitei Eastre – zeita Lunii. Legenda spune ca Eastre a gasit intr-o iarna o pasare ranita pe camp si, pentru a o salva de la moarte, zeita a transformat-o intr-o iepuroaica care facea oua. Pentru a-i multumi binefacatoarei sale, iepuroaica a inceput sa decoreze ouale facute, daruindu-i-le zeitei. Din aceasta legenda s-a nascut traditia ca iepurasul sa aduca daruri copiilor de Paste - daca au fost buni, cuminti, Iepurele Magic le va aduce un cos plin cu dulciuri.

Iepurasul este un mesager sacru al divinitatii in multe culturi:

la chinezi, iepurele este o creatura care traieste pe Luna, unde se ocupa cu macinarea orezului, esenta vietii poporului chinez.
la budisti, iepurasul este, de asemenea, o creatura selenara. A fost asezat pe Luna in semn de rasplata pentru ca, neavand ce ofranda sa-i aduca zeitei Indra, s-a gatit pe sine insusi in focul sacru.
si la americani exista un mit potrivit caruia iepurele a adus oamenilor focul
in cultura mayasa – iepurele este creatura care a inventat scrisul
in Egiptul antic, iepurele a fost recunoscut ca fiind un simbol al fertilităţii şi al reînnoirii. Această credinţă a fost preluata de greci şi apoi de romani care au împărtăşit-o cu restul Europei.
pentru celti, iepurele era un simbol al primaverii si fertilitatii animalelor

giumbusluc
01-June-2013, 12:55 PM
O poveste speciala de 1 iunie


Era odata o vrajitoare rea ce locuia la marginea unui oras,mai exact intr-un colt urat,unde nu cresteau plante si doar buruieni si balarii. Casa era urata si construita dintr-un lemn dezmembrat care statea sa cada. Inafara de aceasta vrajitoare rea,orasul parea absolut normal. Locuiau multi copii acolo si se pregateau pentru sarbatorirea zilei de 1 iunie. Vrajitoarea ura foarte mult aceasta zi si o deranja faptul ca ”Mucosii buni de nimic si pe deasupra si murdari si enervanti” credeau ca au dreptul la orice. Se multumea doar cu Halloweenul,aia da metoda sa ii bage in sperieti.Dar copiii se temeau enorm de ea.Nu aveau curaj nici sa treaca prin fata casei ei,doamne fereste sa o mai si zareasca la fereastra.

Vrajitoarea era batrana si urata,cu parul alb si incurcat si o haina larga si neagra,rupta si veche si cu niste incaltari uzate si cam jupuite. Mai avea si un corb negru si violent pe umarul stang, pe care il avea mereu cu ea. Toti copiii incremeneau daca o zareau in zilele de 1 iunie,dar era ciudat ca 1 iunie era singura zi din an cand vrajitoarea purta un trandafir in par si cocea prajituri. Nimeni nu intelegea de ce. Asta pana cand,in ziua de 1 iunie ce urma,copiii au facut omuleti din turta dulce cu ravase si au lasat unul in cutia ei postala,vrand sa inteleaga cum daca uraste ziua de 1 iunie,totusi este ziua in care este ciudat de diferita (in bine) . Si zis si facut! Vrajitoarea primise pachetul si a luat cosul de jos,ofticata,crezand ca primeste implorari de la copii sa le dea din prajiturile ei,cum se intampla mereu,sau ca poate copiii isi bat joc de ea,cum se intamplase si anii trecuti.

Dar anul acesta ceva era diferit Copiii i-au lasat in cos un bilet pe care scria “Draga Doamna Vrajitoare,in primul rand va spunem cu sinceritate ca regretam ce am facut anii trecuti! Poate nu sunteti o baba care mananca nasul copiilor si poate nu sunteti o baba nesuferita doar pentru ca sunteti rea! Ne-a fost frica de tine,doamna Vrajitoare,dar vrem sa ne imprietenim si sa jucam fotbal impreuna.Poate cine stie,dai un gol cu matura si castigam! Semnat,copiii orasului! PS: Speram sa gustati din turta dulce si sa cititi ravasul!” . Vrajitoarea s-a mirat si a mancat o prajitura,cea cu ravas. Acolo scria: ”Varsta nu conteaza atata timp cat sufletul nu vrea! Fii tu insuti dupa cum iti dicteaza sufletul!”. Si vrajitoarea incremeni! Mereu regreta ca in traditia neamului ei vrajitoarele nu au copilarie decat cativa ani,nu ca copiii din zillele de acum care au mult timp inainte pentru copilarie. Aceasta era cauza supararii ei si de aceea ura copiii, dar a fost induiosata de gestul lor si de ravas asa ca i-a chemat la masa pe toti si i-a servit cu un tort cu 3 etaje si multe mini-sandwishuri si pateuri iar ei nu s-au speriat. De fapt,ei chiar au rupt vraja si vrajitoarea s-a schimbat. Casa ei devenise o vila mare,gradina era inflorita si fluturasii zburau deasupra,parul ei devenise blond si lung frumos pieptanat,iar rochia neagra si rupta se transforma intr-o rochie de zana,alba si in locul corbului aparu un iepuras dragalas si bland. Si la gat avea un colier albastru ca valurile marii.

Vrajitoarea,sau mai bine zis buna femeie tanara spuse zambind si punand mana pe colier : Haideti sa ne jucam impreuna fotbal,asa cum ati vrut! Copiii nu intelegeau prea multe,dar s-au simtit asa bine cu noua lor prietena si au ajuns la o concluzie cu totii : ”Gesturile facute de copii sunt sincere si te salveaza din cele mai grele situatii” . Mai tarziu ‘vrajitoarea’ a deschis o scoala de magie,unde ii invata pe copii sa faca vraji si se distrau impreuna. Copiii se gandeau la cate lucruri ar fi pierdut daca nu isi ascultau inimile si nu faceau ce le-au poruncit aceastea. CONCLUZIE : Copiii gandesc cu sufletele lor de copii si fac lucruri marete.Oamenii mari nu isi asculta sufletele de copii pentru ca au uitat ca au si ei si vor uita mereu daca nu le va aminti un copil cat de important e sa faci ce ti-ai dorit in loc sa plangi ca nu mai ai acea varsta.

Cicek
13-July-2013, 12:53 PM
Darul

Potrivit legendei, un tânăr rătăcit în deşert şi însetat din cale afară a dat peste un izvor cu o apă delicioasă, limpede ca un cristal. Apa era atât de dulce, încât şi-a umplut cu ea plosca din piele pentru a i-o aduce bătrânului înţelept căruia îi era învăţăcel. După o călătorie de 4 zile, tânărul a ajuns în sfârşit în faţa învăţătorului său şi i-a dăruit apa, lăudându-i din cale afară gustul minunat. Bătrânul a sorbit cu poftă din ploscă, a zâmbit încântat şi i-a mulţumit ucenicului său pentru dar. Apoi tânărul s-a îndreptat fericit către casa lui.

Ceva mai târziu, bătrânul înţelept i-a înmânat plosca unui alt învăţăcel, cerându-i să îşi spună părerea. Ucenicul a dat să guste din apă, dar a scuipat-o imediat, dezgustat. Se pare că apa devenise stătută din cauza învelişului de piele al ploscăi. Nedumerit, învăţăcelul şi-a întrebat maestrul:

-Învăţătorule, apa asta este groaznică! De ce te-ai prefăcut că îţi place?

Bătrânul i-a răspuns cu un surâs pe faţă:

-Tu ai gustat numai apa. Eu am gustat darul.

Cicek
02-November-2013, 04:43 PM
Viata ca un fluture


“Doua fete au fost duse de tatal lor in casa unui intelept. Acesta dorea ca ele sa aiba parte de o educatie aleasa. Intr-o zi, una din ele s-a hotarat sa-l insele pe intelept. A prins un fluture si i-a spus surorii sale:
- O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!
A mers in fata inteleptului si i-a spus:
- Am aici un fluture. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort?
Inteleptul a suras si a spus:
- Depinde de tine, fiindca e in mainile tale!

Viata noastra e in mainile noastre. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea.”

Neînregistrat
14-March-2014, 02:49 PM
Era cea mai rece iarna care a fost vreodata. Foarte multe animale au murit de frig.

Aricii, constientizand situatia in care erau, s-au hotorat sa se adune, sa stea aproape unul de celalalt pentru a-si tine cald unul altuia. Astfel s-au simtit protejati. Dar tepii fiecaruia deranja pe vecinii sai. Astfel ca au inceput sa se indeparteze usor unii de altii, iar unii au inceput sa moara de frig. Aricii au fost pusi in fata unei mari alegeri: sa accepte inconvenientul dat de tepii vecinilor ca sa primeasca caldura acestora sau sa aleaga sa moara.

Aricii au realizat ca era mai bine sa accepte efectul tepilor colegilor decat sa dispara cu totii de pe fata pamanatului. Ei au invatat sa traiasca cu inconvenientele cauzate de apropierea celor din jur ca astfel sa poata beneficia de caldura ce venea dinspre ei. Astfel, ei au reusit sa treaca cu bine peste iarna cea grea.

Relatiile cele mai bune nu sunt cele care pun fata in fata oameni perfecti, pentru ca fiecare trebuie sa invete sa traiasca cu imperfectiunile altora pentru ca sa se poata bucura de compania acestora.
(povestiinspirationale.ro)

dona
14-April-2014, 04:59 PM
Povestea elementelor

A fost odată ca niciodată un loc minunat, în munţii Vrancei ai Romaniei, unde cerul se unea cu pământul şi creau o armonie perfectă cu întregul univers.

În acel loc trăia o familie numeroasă, cu frică de Dumnezeu, care cu înţelepciune şi hărnicie îşi cultiva pământul. Erau într-un permanent contact cu natura şi cu fenomenele sale.

Acolo trăiau şi zeiţele ocrotitoare ale naturii şi anotimpurilor. Ele vegheau ca tot ceea ce se află în natură să urmeze ciclul firesc al vieţii şi al morţii.

Această familie era compusă din adulţi (părinţii) şi cei şapte copii ai lor, patru fete şi trei băieţi.

Primul născut se numea Pământ. Acesta era foarte încăpăţânat şi foarte atent ca toţi cei din jur să respecte legile naturii.

Al doilea copil, Apa, era o fiinţă sensibilă, fermecătoare şi alunecoasă, care ştia să fie plăcută. Se strecura printre toate obstacolele care îi ieşeau în cale.

Pe cel de-al treilea îl chema Lemn. El era foarte blând şi cald, în permanenţă prezent, plin de compasiune şi înţelegere.

Al patrulea se numea Foc. Era zvelt, atletic, un campion înnăscut, gata să intre în acţiune, să transforme tot ceea ce nu era benefic şi să impulsioneze pe ceilalţi, în special pe cei doi fraţi ai săi, Lemn şi Fier.

Al cincilea era Fier. Acesta avea o fire distantă, însă era un băiat de nădejde, pe care te puteai baza în orice situaţie.

Vânt avea o fire foarte calmă, care alina pe toţi cu blândeţea sa.

Pe cel de-al şaptelea copil îl chema Aer. Plină de compasiune, îi ajuta pe toţi indiferent de greutăţile pe care le întâmpina.

Toţi trăiau într-o armonie perfectă, până într-o zi când un grup de oameni de pe alte meleaguri s-a rătăcit şi a ajuns în acest loc minunat.

La început totul a decurs foarte bine. Familia noastră le-a împărtăşit tot ceea ce ştia despre miracolele naturii. La fel ca şi ei doreau ca toată lumea să trăiască în armonie. Astfel i-au sfătuit pe cei din grup să respecte natura şi legile ei, pentru a nu o supăra foarte tare, creând dezechilibre.

Oamenii au plecat foarte încântaţi de tot ceea ce aflaseră şi le-au promis că vor face precum au fost sfătuiţi. Însă imediat după ce s-au îndepărtat, gândul lor a început să zboare la cât de mulţi bani vor câştiga folosindu-se de ea.

Au început să taie pădurile, să facă baraje, să devieze râuri, să extragă toate zăcămintele naturale din măruntaiele Pământului, să facă construcţii masive prin defrişarea pădurilor, etc. Vie sau nu, natura nu mai reprezenta nimic pentru ei. Au strâns multe bogaţii, însă cu cât adunau mai mult cu atât diversificau mai mult. Şi asta s-a întâmplat, generaţii după generaţii.

Hei, dar a sosit şi momentul în care familia noastră a realizat ce mult au greşit împărtăşind oamenilor din cunoaşterea lor şi aşa s-au hotărât să le dea o lecţie.

Apa a inundat tot ceea ce a întâlnit în cale. Pământ nu a mai rodit. Copacii s-au uscat, iar Foc a ars toate aşezămintele oamenilor. Vântul l-a împrăştiat pe Foc, iar Aer i-a sufocat.

După multe nenorociri, oamenii şi-au dat seama de amploarea greşelilor făcute, dar a fost prea târziu. De acum planeta lor era bolnavă. Atunci ei au rugat Universul să le mai ofere o şansă.

S-au rugat şi s-au tot rugat până când bunul Dumnezeu le-a mai îngăduit încă o încercare. Acum oamenii sunt interesaţi de adevăratele valori ale vieţii. Se preocupă de cât de mult îi ajută natura să trăiască, fiind pe deplin convinşi că ceea ce există i se datorează. Şi aşa au început din nou să o respecte şi să o protejeze. Încetul cu încetul, s-a reînnodat relaţia dintre om şi natură. Speranţa noastră este că putem repara greşelile făcute.

(Roberta Mirela Neamţu)

http://www.floarea-vietii.ro/site/php/romania.php?article_id=1134