PDA

Arată Versiune Întreagă : Fauna, flora, mediu natural.



iond
21-February-2011, 09:38 PM
Mediul nostru natural se degradeaza din zi in zi. Plante, dar si animale dispar pe timp ce trece. Specii intregi. De vina se pare ca suntem noi, oamenii, care am declarat de mult timp "lupta impotriva naturii", care de ceva timp isi arata roadele: incalzirea globala, reducerea resurselor naturale, disparitii de specii intregi de animale si plante. Adica, diminuarea drastica a mediului natural. Putem face ceva? Deocamdata sa vorbim de ceea ce se intampla la noi si la "ältii".

iond
21-February-2011, 09:41 PM
TOP 10 cele mai importante animale disparute din Romania
http://www.descopera.ro/galerie/3994360-top-10-cele-mai-importante-animale-disparute-din-romania
Daca am face un salt in timp pe teritoriul Romanei am fi cu siguranta socati de animalele pe care le-am intalni aici. Nu este vorba de dinozauri, ursi de pestera sau tigri cu colti pumnal. Insa, daca am calatori in timp cu doar doua-trei sute de ani in urma, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagra, antilopele din Moldova si Dobrogea, caii si magarii salbatici din Baragan, elani, bourii si zimbri din padurile Ardealului,Valahiei si Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucurestiului, Timisoarei, Calarasului, Constantei si Brailei, zaganii de pe piscurile Carpatilor. Disparitia lor este o pata negra in istoria noastra. Vina o poarta vanatoarea nesabuita si distrugerea habitatelor.
10. Elanul (Alces alces alces)

Ideea ca elanul pe care-l asociem de obicei cu intinderile nesfarsite de padure din Siberia si Alaska, sa fi trait la noi, pare cel putin fantezista. Adevarul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentat al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeana poate atinge o inaltime de 2 metri la umar, precum si o greutate ce depaseste uneori 500 kg. Elanul a fost cunoscut si vanat de stramosii nostri. Romanii il numeau plotun, o denumire ce a disparut o data cu impresionatul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice si toponimice despre plotun abunda in folclorul si civilizatia romaneasca. Ajunge sa amintim aici balada “Voda capitan Matei”, din care aflam ca pe vremea lui Matei Basarab se

“Vanau zimbrii ai pletosi,
Cerbii falnici, ramurosi,
Si plotunii lopatosi… “.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/3/10-elan.jpg?width=500&height=327
Lucrarea Geografia au descrierea universala a Pamantului scrisa intre anii 1593-1594 de Giovanni Antonio Magini, cuprinde o descriere detaliata a tarilor romane, aratand ca Transilvania are codrii mari si paduri nesfarsite, unde traiesc intre alte animale, si elani. Ilustrul domnitor moldav Dimitrie Cantemir face referire in Descriptio Moldaviae la plotunii care apareau iarna pe malurile Nistrului, veniti probabil din Polonia. Dupa anul 1800 nimeni nu mai pomeneste de plotun in fauna tarilor romane, socotindu-l disparut. In secolul XX insa, plotunul reapare sporadic in Romania. Astfel primul plotun resemnalat pe pamant romanesc a fost un mascul fotografiat in anul 1964 pe grindul Letea din Delta Dunarii. Ziarul Scanteia din 14 ianuarie 1970 anunta aparitia unui plotun in padurea Frasinul din judetul Suceava. In ocolul silvic Husi apare un cuplu de elani. In noiembrie 1971, o femela cu puiul sau sunt semnalati in Insula Borcea. Un alt exemplar este impuscat in acelasi an in judetul Neamt. In anul 1977, o pereche este observata si in judetul Botosani. Anul 1978 aduce un caz de braconaj prin care este ucis ultimul plotun din Romania. Crima ecologica s-a savarsit in fondul de vanatoare Galbena, aflat la limita de nord dintre judetele Vrancea si Bacau.

sursa: descopera.ro

giumbusluc
21-February-2011, 09:42 PM
Ai dreptate ,insa tot in puterea omului sta sa refaca acest echilibru .Sa incepem cu a planta un pom ,o floare ,a nu mai defrisa hectare intregi de padure si poate mai avem o sansa.Ma intreb totusi ,cati dintre noi fac aceste lucruri?

iond
21-February-2011, 09:45 PM
Din pacate foarte putini. Incercarea mea este de a sensibila ceva in plus asupra subiectului si a produce....ceva "miscare". Multumesc de intrebare.

iond
21-February-2011, 09:46 PM
9. Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica)

Saiga este singura antilopa care a trait pe teritoriu romanesc. Cel ma faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca facand inca parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supravietuieste astazi doar in stepele kalmuce din Rusia, in Kazahstan si Mongolia. Oricat ar fi de greu de crezut, aceasta antilopa cu infatisare ciudata, traia in numar mare nu doar in campiile din Basarabia, Vaslui si Iasi, ci si in Campia Baraganului si stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atesta ca era vanata si in zona Bucurestiului. Animalul era binecunoscut indeosebi in Modova, unde vanatorii razesi o denumeau neaos, din tata-n fiu drept “oaie salbatica”, cee a ce dovedeste ca erau familiari cu animalul in cauza, inca dinaite ca triburile tataresti, de la care antilopa mosteneste denumirea de Saiga, sa fi invadat tarile romane.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/4/09-antilopa.jpg?width=500&height=416
Antilopa saiga atrage atentia datorita ciudatului sau nas lung si coroiat, in forma de trompa. Forma nasului este o adaptare la alergatul in viteza pein aerul inghetat al stepelor pe timp de iarna. Avand cavitate nazala foarte mare, aerul este incalzit natural inainte de a patrunde in plamani. Astfel echipate, antilopele pot alerga in viteza mare o perioada de timp suficient de lunga incat sa scape de haituiala lupilor. Saiga a fost vanata intens in Moldova, astfel incat a disparut definitiv in secolul al XVIII. Specia nu o duce bine nici astazi, disparand recent din majoritarea stepelor rusesti si ucrainene. In prezent, mai supravietuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane cate erau la nivelul anului 1900.

sursa: descopera.ro

giumbusluc
21-February-2011, 09:47 PM
Succes atunci!

iond
21-February-2011, 09:50 PM
8. Tarpanul sau Calul Salbatic European (Equus ferus ferus)

Stramosul tuturor raselor de cai din Europa a fost, inca din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astazi este Romania. Resturile fosile vorbesc despre vanatoarea cailor salbatici inca din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, cand sunt descoperite dovezi conform carora calul era deja domesticit in zona cuprinsa intre Tisa, Dunare si Marea Neagra. Daco-Getii, deopotriva vanau si onorau caii salbatici, multe fosile ecvine fiind desoperite in mormintele din Candesti, Socodor, Varsand, Barlad, Piatra-Neamt, Zimnicea, Matasaru si multe altele. In timpul Evului Mediu romanesc, ne parvin o serie de dovezi deosebit de interesante. Bunaoara, intre anii 1551-1552, pe domeniile cetatii Fagaras a fost contruit un parc special pentru mentinerea cailor salbatici capturati in imprejurimi. Regele de origine romana al Ungariei, Matei Corvin, aminteste in lucrarea De Rerum Hungaricarum Decadens, scrisa in anul 1495, ca in padurile Transilvaniei alaturi de bouri si zimbri se afla si cai salbatici de padure.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/5/08-tarpan.jpg?width=400&height=495
Dupa anul 1700, caii salbatici din Ardeal sunt ucisi pana la ultimul exemplar in vanatorile nobililor maghiari si sasi, dupa cum aminteste textul Nova Dacia, scris in anul 1743 de Francisc Fasching. Totusi, la nivelul anului 1700, in Moldova existau inca herghelii mari de cai salbatici care traiau de alungul malurilor Prutului si Nistrului, dupa cum ne asigura si Dimitrie Cantemir. In secolul al XVII-lea alte documente pomenesc despre ultima herghelie de cai salbatici din Baraganul Ialomitei, pentru ca un secol mai tarziu, tarpanul sa dispara definitiv din Tarile Romane. Povestea trista a cailor salbatici europeni nu se sfarseste aici. In secolul XIX, cazacii, tatarii si taranii rusi urmareau si vanau cu inversunare tarpanii, deoarece proprii cai domestici fugeau si se resalbaticeau alaturi de tarpani. Odata recuperati, aveau deja caracterul salbatic al rudelor lor, find atat de agresivi incat distrugeau atelajele cu lovituri de copita si muscau pe oricine incerca sa-i calareasca. Ultimul tarpan a murit in captivitate in stepele Askania Nova din Ucraina. Era anul 1876. Trist sfarsit pentru un animal magnific care traia in Europa medievala din Spania si Franta pana in centrul Rusiei.

sursa: descopera.ro

iond
21-February-2011, 09:52 PM
Succes atunci!

Multumesc! Sa ne uram succes. Topicul este deschis oricui doreste sa "contribuie"cu informatii si intentii.

iond
21-February-2011, 09:54 PM
7. Colunul sau Magarul Salbatic Mongol (Equus hemionus hemionus)

Seria surprinzatoare a prezentarii animalelor cunoscute de stramosii nostri continua cu nimeni altul decat magarul salbatic mongol sau colunul, ale carei populatii vestice au trait si pe teritoriile romanesti, dupa cum atesta o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice si populare. In cimitirul culturii Hamangia de la Cernavoda s-au descoperit resturile a sase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponima romaneasca inregistreaza colunul inca din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este mentionat satul Colun de langa Sibiu. In Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, langa Studinet, satul “Unde a fost Colunu”. Alte sate cu aceeasi denumitre se afla in judetele Vaslui, Bacau, Botosani, Soroca (in Basarabia). In Valahia, magarul salbatic era cunoscut si vanat in judetele de astazi Dambovita, Buzau, Olt si Ilfov.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/6/07-magar.jpg?width=500&height=420
Disparitia timpurie a magarului salbatic mongol sau a colunului din fauna tarii noastre, se datoreaza perfectionarii armelor, a arbaletei in primul rand, urmata de apartitia pe scara mare a armelor de foc. Nu putem sti cu siguranta cand a disparut colunul de pe teritorile romanesti. Faptul ca Dimitrie Cantemir il cunoaste, dar nu il include printre animalele din Descriptio Moldaviae, este un argument in plus ca aceasta specie de magar salbatic a disparut la sfarsitul secolului al XVII-lea. Traditia populara a depistat in cateva sate teleormanene obiceiul stravechi de a folosi balega de colun in afumari si descantece. Colunul se afla in pericol de extinctie totala in prezent. Hergheliile din rezervatiile Badkis si Barsa Kelmes din Kazahstan au fost decimate de braconieri. La nivelul anului 2008 mai traiau circa 4.500 de coluni in rezervatiile din Mongolia si nordul Chinei.

descopera.ro

iond
21-February-2011, 09:57 PM
6. Bobacul sau Marmota de stepa (Marmota bobak)

Marmota de stepa, pe care astazi o intalnim raspandita din Belarus si Ucraina pana in centrul Kazahstanului, a trait in trecutul nu foarte departat si in campiile din Tarile Romane. Paleontologul roman I.Z.Barbu semnalase in anul 1930 resturi fosile de bobac in Botosani si Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un imprumut din turco-tatara. Bobacul sau marmota de stepe este ruda apropiata a marmotei alpine, dupa cum dovedeste si observatia milenara a taranului roman, atent cunoscator al fiecarei veituitoare. Toponimia a pastrat la randul sau o serie de dovezi ale prezentei acestui animal in fauna Romaniei, dovezi concretizate prin denumiri de sate precum Tarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibaraceasca, La Baibaci, Gura Baibaciului etc.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/7/06-bobac.jpg?width=500&height=375
Prezenta bobacului sau a baibacului in diferite zone ale tarii este evidentiata indirect de onomastica si folclor. In Teleorman, Calarasi, Giurgiu, Braila, Ialomita si Ilfov, porecla e baibac era data unui barbat mic de statura, gras si rotofei precum o marmota. Deosebit de pretuite erau blanurile de bobac din care se confectionau in vechime haine pentru femei si copii, denumite baibarace. In Valahia, haina respectiva se numea baibafir, si constituia un cadou pretios intre darurile de nunta ale mireselor de vita boiereasca. Datorita blanii sale foarte pretuite, bobacul dispare din Moldova in preajma anului 1761, in Baragan si Dobrogea supravietuind pana in pragul anului 1800. Ca si alte specii de rozatoare, marmotele de camp sunt susceptibile de transmiterea ciumei bubonice. O populatie de bobaci din Ural este responsabila de raspandirea valului de ciuma care a ravasit Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea.
descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:01 PM
5. Brebul sau Castorul European (Castor fiber)

Seria surprinzatoare a animalelor care au trait la noi in tara continua cu castorul european sau brebul, cum l-a numit taranul roman dintotdeauna. Acest rozator de talie mare traia de-a lungul tuturor raurilor din Tarile Romane. Avem si in cazul brebului o serie de dovezi cantonate in toponimia si istoria romaneasca. Pe langa mutitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni, Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem si numele unei serii de balti si mlastini cum sunt Balta Brebului sau Brabul din Judetul Dolj. Spre deosebire de castorii din America de Nord care sunt sociali, brebii erau animale solitare, cantonati intotdeuna langa lacuri, balti si cursuri de apa. Singura cauza a disparitiei brebilor a fost vanatoare pentru carne, care era deosebit de apreciata, fiind folosita si la prepararea unor carnati speciali a caror reteta exacta s-a pierdut in negura timpului. Din dintii de breb taranii faceu un talisman pe care-l atarnau la gatul copiilor. Romanii au avut cunostinta din vechime despre obiceiul castorilor de a dobori copaci si a face baraje acvatice, dupa cum o dovedeste si ghicitoarea populara culeasa de un etnolog la finele secolului XIX, cand brebul era deja disparut:

“Pe Valea Nigrasenilor,
Tartorul gherlanilor
Un zavoi intreg doboara
Sa faca zagaz de moara.”
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/8/05-breb.jpg?width=500&height=390
Brebii dispar pe rand in toata Europa. In Anglia, inca din anul 1188, in Scotia in 1520, in Franta 1820, in Elvetia in 1841, Lituania in 1877. In jurul anului 1900, dispar brebii din Muntii Caucaz, Altai si Siberia. Ultimul breb din Tarile Romane a disparut in anul 1823 din zona Moldova-Veche, judetul Caras-Severin. Brebul a fost reintrodus in Romania in anul 1998, ca urmare a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme. Au fost adusi atunci 21 de castori din landul Bavaria, find eliberati in natura in zona confluentei dintre Raul Negru si paraul Estelnic din judetul Brasov. In prezent exista in tara noastra aproximativ 350 de brebi care traiesc de-a lungul cursurilor raurilor Olt, Mures si Ialomita. Din nefericire, povestea de succes a reintroducerii brebului nu a fost reluata si in cazul altor specii disparute.
descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:03 PM
4. Bourul (Bos primigenius)

Cel mai mare reprezentant al bovidelor salbatice a fost un animal extrem de puternic, impunator si agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate in vechime, precum si a intamplarii de la vanatoarea lui Dragos-Voda, bourul a ajuns stema si simbolul peren al Moldovei. Istoria bourului, inseparabila de a zimbrului pana la un punct, a fost studiata cu deosebita competenta de preofesorul Eugen Botezat, inca din anul 1913. Specia sa a aparut undeva la inceputul Pleistocenului undeva in zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice: bourul asiatic, african si european. Bourul european, cel care a trait si la noi in tara era un animal formidabil, mai mare decat bizonul, zimbrul sau gaurul indian si mai agresiv decat bivolul african. Stramosul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv, masculii de bour depasind frecvent greutatea de o tona. Vizionarea in muzee a unui craniu de bour asezat langa unul de taur este de-a dreptul revelatoare.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/9/04-bour.jpg?width=500&height=298
Ca infatisare semana cu un taur de corida supradimensionat. Spre deosebire de vitele moderne, taurii de bour erau intoteauna de culoare negra, iar vacile si viteii, erau roscati. De-a lungul spinarii aveau o linie de culoare alba, iar coarnele bourilor aveau o forma usoara de lira. Temperamentul lor era atat de violent, incat in cadrul unor culturi razboinice precum a dacilor, germanilor, celtilor, sarmatilor, uciderea unui taur de bour era considerat testul suprem de barbatie. Vanat abuziv, fara nicio opreliste, bourul a inceput sa se stinga pe neasteptate de-a lungul veacurilor. A disparut prima oara in Transilvania la inceputul secolului al XVI-lea. Au urmat bourii din Moldova, pentru ca la inceputul secolului XVII sa dispara si ultimii bouri din Valahia. Specia a supravietuit cel mai bine in Polonia. Acolo, in codrii Mazurieni mai existau in anul 1601 numai 4 exemplare pentru ca in anul 1627 ultima femela de bour sa fie ucisa intr-o vanatoare a pan-ilor polonezi. Asa s-a sfarsit ultimul bour din lume.

descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:05 PM
3. Zaganul sau Vulturul Barbos (Gypaetus barbatus)
Probabil cea mai maiestuoasa specie de vultur, zaganul a stapanit timp de mii de ani inaltimile si stancariile Carpatilor, insa in cele din urma rautatea si lacomia oamenilor l-au doborat definitiv. Astazi, silueta sa maiestuoasa nu mai brazdeaza cerul tarii noastre. Zaganii mai traiesc in Muntii Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya si in cateva locuri din Africa. Este o pasare imensa, ale carei aripi acopera o anvergura de 280 cm, si are greutate cuprinsa intre 5-9 kilograme. Este singura specie de pasare care se hraneste cu oase si maduva, oase carora le da drumul de la inaltime sa se sparga in bucati la contactul dur cu stancile. Romanii l-au cunoscut sub denumirile neaose de zagan, rarau si ceahlau. Conform unor lingvisti de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de pasari ramase nealterate din stravechea limba a dacilor. Muntii Ceahlau si Rarau si-a luat numele de la ceahlaii si raraii inaripati care isi cresteau puii intre stancile lor.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/10/03-zagan.jpg?width=500&height=375
Muntii Carpati reprezentau limita arealului nordic al acestei specii in Europa, acest aspect accentuand oarecum vulnerabilitatea zaganilor, fiind cunoscut ca atunci cand o specie este in regres, populatiile de limita dispar primele. Un alt argument cu privire la disparita lor din muntii nostri este legat de disparitia hoiturilor proaspete cu care se hraneau, precum si campaniile de impuscare si distrugere a zaganilor din anii 1930, respectiv 1934, cand zaganii au fost invinovatiti ca ar duce la disparitia caprelor negre din Carpati. Zaganii cuibareau din Muntii Rodnei pana in Bucegi, Ciucas, Capatanii, Fagaras, Parang si Retezat. Traiau exclusiv in zona stancariilor alpine, necoborand nici iarna sub zona padurilor de conifere. Ultimul zagan a fost impuscat in anul 1938 la Pasul Turnu Rosu, langa versantul de vest al Muntilor Cozia.
descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:06 PM
2. Dropia (Otis tarda)

Dropia este cu adevarat o pasare de legenda a unor vremuri cand Campia Baraganului, Campia de Vest si stepele dobrogene erau inca insule de pustie salbatica nestricata de mana omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasare zburatoare din lume, mai grea chiar decat lebedele si pelicanii. In cazul dropiilor se observa cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasarilor. Cu alte cuvinte daca o femela de dropie cantarea intre 3,5-5 kilograme, masculii atingeau in mod obisnuit 8-16 kilograme, existand dovezi ca unii masculi depaseau chiar 18 kilograme. Celebrul vanator si ornitolog roman C. Rosetti Balanescu a inpuscat in Baragan un mascul care cantarea nu mai putin de 22 kilograme. Evident o astfel de pasare nu putea scapa neobservata de saracimea rurala din Romania interbelica. Din nefericire, dropia este o pasare care nu are glanda uropigiana, cu alte cuvinte, nu beneficiaza de glanda secretoare de grasime cu care majoritatea pasarilor isi imbiba penajul pentru a-l face imun la umezeala si ploaie. Pin urmare cel mai periculos dusman al dropiilor este poleiul. Iarna cand ploua si urmeaza inghetul, apa prelinsa pe penajul dropiilor ingheata, iar pasarile nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au cazut victime intre anii 1920-1950, unor adevarate bande de braconieri care colindau campiile ucigandu-le barbar cu lovituri de bata.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/11/02-dropia.jpg?width=500&height=332
Ultimul nucleu de dropii din Romania, care continea intre 100-150 de exemplare a fost ucis in Teleorman in anul 1981. Satenii localnici le-au manat ca pe gaste pana in satele din zona unde toate au fost ucise cu bolovani, bice si bate. Evident in Republica Socialista Romania de atunci dropiile erau declarate pe hartie monumente ale naturii, uciderea lor find interzisa de lege, lege care nu era luata in serios de nimeni, tinand cont ca insusi Nicolae Ceausescu, intaiul vanator al tari, avea obiceiul sa impuste dropii din elicopter. Pe langa aspectul vanatoarii dezlantuite, trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicata in regimul comunist. Agricultura “moderna” unde predomina monoculturile alaturi de ingrasaminte chimice, erbicidele si pesticidele folosite din belsug, nu a facut decat sa distruga sistematic atat conditiile de viata ale dropiei, cat si sa otraveasca la propriu sursele sale de hrana. In atari conditii, nu trebuie sa mire pe nimeni ca din zecile de mii de dropii care populau Baraganul acum 50-70 ani, nu a mai ramas macar o pereche clocitoare la nivelul anilor ’90. In prezent, ultimele observatii de teren care certificau prezenta dropiei in Campia de Vest la nivelul anilor 2005-2007, se refera doar la cateva exemplare izolate apartinand populatiilor de dropii din Ungaria, care traversau granita in cautare de hrana. Din nefericire, nici-o pereche de dropie nu mai cuibareste in Romania. Cea mai mare pasare zburatoare s-a stins.

descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:07 PM
1. Foca de Marea Neagra sau Foca Calugarita (Monachus monachus albiventer)

Oricat de greu ar parea de crezut, litoralul romanesc a fost pana nu demult loc de popas si crestere a puilor pentru o specie aparte de foca. Foca de Marea Neagra sau Foca Calugarita cum mai era numita datorita coloritului sau inchis pe spate si deschis pe abdomen. Era o specie cunoscuta din cele mai vechi timpuri de cate romani. Inca din Antichitate numarul focilor de la Marea Neagra era destul de mare, odata ce Pliniu cel Batran afirma ca “ In Pontul Euxin nu patrunde niciun animal vatamator pentru pesti in afara de foci si delfini mici”. Moldovenii au cunoscut bine focile, in parte datorita iesirii lor la mare, coroborata cu dezvoltarea navigatiei maritime din timpul lui Stefan cel Mare. Mamiferul acvatic a continuat sa fie destul de raspandit in Marea Neagra, existand in acesta directie o serie de documente care certifica aparitiile sale pe litoralul romanesc. In anul 1877 s-a prins o foca la Sfantul Gheorghe in Delta Dunarii, agatata in carmacele pentru moruni, iar in 1913, s-a prins alta in carmacele dintre Sfantul Gheorghe si Portita Razelmului. Aceeasi soarta trista a avut-o o alta foca prinsa la Gura Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le inchideau drumul cu plase si le prindeau cu un lat aruncat de gat. Urmau sa fie ucise cu ciomegele de pescarii superstitiosi si cu un IQ nu foarte ridicat, care credeau ca focile prind toti pestii din mare. Focile au ajuns astfel in pragul disparitiei.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/12/01-foca.jpg?width=500&height=361
In anul 1937 abia se mai gaseau 3 familii a cate 6-7 exemplare fiecare: una la Stanca, alta la Balcic, si ultima la Capul Caliacra. In total, doar 18-21 foci pentru intreaga Mare Neagra. La data de 10 iulie 1960, s-a prins in mod accidental pe bratul Sfantul Gheorghe al Dunarii, o femele tanara care cantarea 62,5 kg. si avea o lungime corporala de 154 cm., fiind a 9-a foca prinsa in ultimii 60 de ani pe litoralul romanesc. Anul 1972 aduce noi date concretizate in urmele de foca descoperite pe nisipul insulei Sacalin, la extremitatea sudica de la Roh. La data de 26 martie 1983, aproape de orasul Tulcea,in dreptul milei 35, pe mal, a fost gasita o foca moarta. Autoritatile portuare si militia au descoperit o rana adanca intre coastele animalului, probabil rana unui cutit pescaresc. Acesta este ultima relatare despre aparitia unei foci in Romania. De atunci, au disparut toate focile din Marea Neagra. Specia este in pericol de extinctie totala. Ultimele 150 de exemplare mai traiesc pe cateva insule din Grecia si Turcia.
descopera.ro

giumbusluc
21-February-2011, 10:11 PM
Bourul, dropia, sturionii, antilopa saiga, broasca testoasa - au fost odata ca niciodata

Omul a vanat intotdeauna pentru hrana sau in scopuri rituale. Vanatoarea este si astazi considerata un sport care pune in evidenta toate calitatile omului primitiv, toate simturile si superioritatea acestuia fata de animale. In padurile Carpatilor, in marile rauri sau in stepe, se gaseau odata specii precum bourul, antilopa saiga, broasca testoasa, sturionii - astazi ele sunt animale disparute sau amenintate drastic cu disparitia.

Cel mai cunoscut animal disparut este bourul. Desi altadata se gasea in turme numeroase, din Polonia si pana in Vestul Europei, stramosul vacii domestice, bourul, a fost vanat intens pe teritoriul tarii noastre, in special in padurile Moldovei, astfel ca in sec. XV au fost vanate ultimele exemplare.

Dropia, cea mai mare pasare din campiile Europei, era intalnita des in Baragan si in Campia de Vest. Masculul poate ajunge si la 18 kg, femelele in schimb sunt mai mici. Disparitia dropiei din tara noastra a fost determinata de industrializarea agriculturii si de vanarea ultimelor exemplare, acum cativa ani, de catre taranii din Baragan, care le-au omorat iarna, la sol, cand poleiul de pe aripi le-a impiedicat sa zboare. La ora acutala s-au semnalat doar 5 exemplare in zona Timisului, insa se crede ca provin de fapt din Ungaria.

Problema sturionilor nu este atat disparitia lor, cat distrugerea habitatului in care acestia se reproduc. Numeroasele baraje de pe Dunare, fara locuri de trecere pentru acestia catre amonte, impiedicau sturionii sa-si depuna icrele de-a lungul fluviului (mai ales in zona Portilor de Fier). Drept urmare, acestia incep sa se reorienteaze catre alte rauri ce se varsa in Marea Neagra, privand Romania de una din posibilele bogatii culinare pe care le-ar putea promova.

O specie care era des intalinita in zonele acvatice din tara este broasca testoasa. Mai batrana ca si crocodilii, se regaseste astazi in rezervatii in zona Mehedinti, unde se fac eforturi de pastrare a speciei. La fel se intampla cu antilopa saiga, o specie de animal disparut, dar care inca se mai poate gasi in numar foarte mic intr-o rezervatie din Lunca Prutului, in judetul Botosani. Aceasta specie a disparut in sec. XVIII, la fel ca si elanul, care popula teritoriile impadurite din Carpati. De asemenea, printre animalele disparute se numara si vulturii, care se vad foarte rar pe teritorul romanesc si care provin cel mai probabil din alte tari.

iond
21-February-2011, 10:53 PM
10 specii de animale carora le putem spune adio…

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/2/help-us.jpg?width=600
Planeta moare incetul cu incetul sufocata de poluare, defrisari, distrugere, razboaie, presiune antropica…Specii superbe de animale se sting sub ochii nostri. Natura le-a creat in milioane de ani de evolutie, oamenii le distrug in cativa ani. Se ridica o singura intrebare. Dupa disparitia animalelor, urmam noi, oamenii ?


10. Condorul Californian (Gymnogyps californianus)
Aceasta specie de condor nu se mai intalneste in libertate decat in zona Marelui Canion si in muntii de pe coasta de vest a statului California. Condorul Californian este o pasare care se hraneste exclusiv cu cadavre, nefiind capabila sa prinda si sa ucida prada vie. Este o specie longeviva, cu durata medie de viata de 50 de ani. Din cauza braconajului, otravirii cu plumb si distrugerii habitatului a devenit una dintre cele mai rare specii de pasari din lume. O alta cauza a deprecierii numarului de condori californieni a fost lipsa de cadavre de balene esuate, sursa principala de hrana pentru aceste pasari considerate de oamenii de stiinta niste reprezentanti tipici ai megafaunei. Condorii Californiei faceau parte din folclorul multor triburi de amerindieni din America de Nord. Specia a fost aproape de extinctia totala in preajma anului 1980 si a fost salvata de la disparitie in urma unor eforturi conjugate ale ornitologilor americani. In prezent, dintr-un total de 332 de condori care mai supravietuiesc, 152 de pasari traiesc in libertate.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/3/10.jpg

descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:54 PM
9. Urangutanul de Sumatra (Pongo abelii)
Cel mai mic urangutan dintre cele doua specii care supravietuiesc astazi, urangutanul din insula indoneziana Sumatra este in pericol de disparitie din cauza braconajului si distrugerii habitatului sau de catre om. Spre deosebire de ruda sa foarte apropiata, urangutanul din Borneo, cel din Sumatra are blana colorata in tonuri mai deschise. Datorita prezentei in Sumatra a tigrilor, acesta specie petrece mai mult timp in adapostul oferit de copaci decat ruda sa din Borneo. Cu toate ca urangutanii traiesc in medie 45 de ani in salbaticie, rata inmultirii lor este cea mai scazuta dintre toate speciile de maimute primate. Astfel, de-a lungul vietii sale, o femela da nastere la doar trei pui. Pe langa efectele nocive ale braconajului si taierilor de padure ecuatoriala, acest spor negativ de natalitate afecteaza considerabil populatiile ramase de urangutani. Se estimeaza ca la nivelul anului 2002 in insula Sumatra mai traiau doar 3500 exemplare.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/4/09.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:56 PM
8. Rechinul de Gange (Glyphis gangeticus)


Acesta specie rara de rechin este una dintre putinile adaptate sa traiasca in mediu de apa dulce. Rechinul de Gange, dupa cum ne spune si denumirea sa, traieste exclusiv in apele fluviului Gange din India unde are reputatia unui adevarat mancator de oameni. Cercetatorii indieni care i-au studiat obiceiurile si modul de viata au descoperit ca este un animal inofesiv, find confundat deseori cu ruda sa, rechinul-taur, care este un adevarat pericol pentru cei care se scalda in apele Gangelui. Este o specie periclitata datorita pescuirii sale in vederea extragerii uleiului din ficat de rechin si din cauza poluarii excesive a apelor Gangelui.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/5/08.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:57 PM
7. Gorila de munte (Gorila beringei beringei)


Cu toate ca gorila de munte a fost descoperita abia in anul 1902, populatiile acestei specii de primate au fost decimate de vanatoare, distrugerea habitatului si traficul ilegal de pui de gorila. Este cea mai mare specie de maimuta din lume, un mascul doborat in anul 1966 in Camerun cantarea 266 kg. In ciuda acestor dimensiuni impresionante si a infatisarii terifiante, gorila de munte este de fapt cea mai pasnica maimuta, fiind mult mai putin agresiva decat rudele sale, cimpanzeii. Este un vegetarian linistit, peste 90% din dieta sa zilnica fiind alcatuita din fructe, frunze, lastari de bambus si insecte. In prezent mai supravietuiesc doar in Uganda, Rwanda si Republica Democrata Congo. Razboaiele interetnice din Rwanda si Congo au dus la vanatoarea pe capete a gorilelor din rezervatii de catre soldatii din ambele tabere aflate in conflict. Astazi mai supravietuiesc doar 720 de gorile de munte.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/6/07.jpg

descopera,ro

iond
21-February-2011, 10:58 PM
6.Crocodilul filipinez (Crocodylus mindorensis)


Traieste doar in insulele din arhipelagul filipinez si este o specie de crocodil adaptata traiului in apele dulci ale raurilor si lacurilor din aceasta parte a lumii. Cu toate ca se afla sub protectia legilor din Filipine, crocodilii continua sa sufere din cauza activitatilor umane, precum distrugerea habitatului si pescuitul cu dinamita. Un studiu efectuat la nivelul anului 1992 estima ca la acea data mai supravietuiau circa 1000 de exemplare, pentru ca o evaluare din anul 1995 sa mai descopere doar 100 de crocodili. In anul 2007, autoritatile filipineze au creat o societate de protectie si conservare a acestei specii. Cu toate acestea, in prezent mai traiesc in captivitate doar 83 de exemplare.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/7/06.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 10:59 PM
5. Dihorul cu labe negre (Mustela nigripes)
Cu toate ca este singura specie de dihor care traieste in America de Nord, dihorul cu labe negre detine si tristul record de a fi cea mai rara specie de mustelida. Acesta era un locuitor al intinselor campii de odinioara si traia in compania cainilor de preerie, niste rozatoare asemanatoare marmotelor, care de fapt constituiau prada lor favorita. Dezvoltarea asezarilor umane, urmata de transformarea preeriilor in campuri destinate culturilor de grau si porumb, alaturi de extinderea pasunatului, au facut ca intr-un final, dihorii actuali sa traiasca pe o suprafata care se intinde pe doar 2% din habitatul lor original. Cum nu era de ajuns, fermierii americani s-au lansat la jumatatea secolului trecut intr-o adevarata campanie de exterminare a dihorilor. Au folosit in acest sens orice mijloace de la capcane si otrava la inundarea galeriilor si folosirea cainilor de tip terrier. In prezent, un grup de zoologi entuziasti a lansat un program de salvare a speciei si spera ca la nivelul anului 2010, numarul dihorilor cu labe negre sa creasca la circa 1 500 exemplare.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/8/05.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 11:00 PM
4. Tigrul Siberian (Panthera tigris altaica)
Cunoscuta si sub numele de tigru de Amur sau tigru manciurian, acesta subspecie de tigru reprezinta ce mai mare felina din prezent. Arealul sau original cuprindea padurile intinse din nord-estul Chinei, peninsula coreeana, estul Siberiei si Mongolia. Astazi nu mai este intalnit decat intr-o mica rezervatie din China si in zona dintre raul Ussuri si fluviul Amur. Marele tigru din codrii inghetati ai Siberiei este in prezent periclitat de taierea accelerata a padurilor si de braconaj. Chinezii platesc sute de mii de dolari pentru un cadavru de tigru de la care folosesc orice parte a corpului pentru retetele medicinei traditionale chineze. Cercetatorii rusi, in colaborare cu cei americani, au declarat ca la nivelul anului 2007 traiau in estul Siberiei intre 480 si 520 de exemplare. Tigrul Siberian este animalul favorit al lui Vladimir Putin, premierul rus declarand de cateva ori ca se va implica personal in salvarea acestei specii de la disparitie.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/9/04.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 11:01 PM
3. Lupul rosu (Canis lupus rufus)
Cea mai mica subspecie a lupului cenusiu obisnuit, lupul rosu, a reusit sa supravietuiasca glaciatiunilor din Pleistocen, pentru a-si vedea existenta pusa in pericol de catre oamenii zilelor noastre. Raspandit odinioara in toate zonele semi-aride din sud-estul Statelor Unite si nordul Mexicului, lupul rosu a avut serios de suferit din cauza vanatorii irationale, a distrugerii habitatelor si a lipsei partenerilor din aceeasi specie, fapt ce a facut ca multi dintre acestia sa se imperecheze cu coioti. Lupul rosu este un carnivor mai mic decat lupul cenusiu, dar mai mare decat coiotul. In salbaticie mai traiesc doar 100 de lupi rosii, undeva intr-o rezervatie din nord-estul statului Carolina, in timp ce un numar de aproximativ 150 de exemplare este detinut de gradinile zoologice americane.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/10/03.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 11:02 PM
2. Balena gri vestica (Esrichtiius robustus)

Cu toate ca International Whaling Comision este autoritatea suprema care a decis interzicerea vanatorii acestei specii de balena inca din anul 1947, situatia balenei gri este, in continuare, foarte grava. Populatiile balenei gri vestice nu s-au refacut nici in prezent, ca urmare a vanatorii salbatice, practicate fara nici o restrictie in secolele 19 si 20 de catre Franta, Anglia, Rusia, Statele Unite, Norvegia si Japonia. Dintre cele 100 de balene care au reusit sa supravietuiasca deceniilor de masacre irationale, doar 23 de exemplare sunt femele reproducatoare. Singurul loc cunoscut de hranire este situat de-a lungul coastelor insulei Sakhalin si a fost anexat recent de catre companiile petroliere. Zona pelagica respectiva este afectata de activitatile de prospectare a zacamintelor de petrol, traficul navelor, avioanelor si elicopterelor precum si de dispozitivele care foreaza in cautarea petrolului. In conditiile actuale, cetaceele de peste 3 tone greutate nu mai au conditii proprii de hrana, imperechere si crestere a puilor.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/11/02.jpg
descopera.ro

iond
21-February-2011, 11:03 PM
1. Rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis)
Cea mai mica specie de rinocer din lume, timidul si retrasul rinocer din junglele Sumatrei, traia odinioara prin toate padurile tropicale, mlastinile si stufarisurile din India, Myanmar, Thailanda, Laos, Cambodgia, Vietnam, Malaezia. In prezent, mai traiesc doar 6 populatii mici, risipite in cateva rezervatii din Malaezia, insulele Sumatra si Borneo. Specialistii considera ca in aceste nuclee izolate mai supravietuiesc maxim 300 de exemplare. Principala cauza a deprecierii numarului lor este vanatoarea in scopul recoltarii cornului, considerat si astazi de populatiile asiatice drept cel mai puternic afrodisiac cunoscut. Un kilogram de corn de rinocer de Sumatra costa nu mai putinde 30 000$ pe piata neagra locala. Pe langa acest aspect, trebuie luata in considerare taierea accelerata a padurilor. Cum nu era de ajuns, acesta specie de rinocer nu se poate inmulti in gradini zoologice, animalele fiind de regula foarte stresate de captivitate.


http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3310710/12/01.jpg
descopera.ro

allessia6
22-February-2011, 05:45 AM
Cred ca in cadrul acestor lectii de sensibilizare a oamenilor fata de mediul in care traiesc ,ar trebui inclus un curs rapid de bune maniere care sa ii invete ca banala aruncare a unei hartii , pachet de tigari sau pungi este o agresiune la adresa mediului si ,implicit , a noastra ,a celorlalti .Pornind de la aceasta lipsa de respect fata de cel de langa tine vin ,dupa parerea mea , si celelalte:taierea copacilor doar in interes personal ,cruzimea fata de animale etc. Toate acestea eu le vad ca manifestari ale EGO-ului exacerbat al oamenilor ,precum si o crasa lipsa de interes fata de lumea in care vor trai copii nostri .

iond
22-February-2011, 06:53 PM
Cred ca in cadrul acestor lectii de sensibilizare a oamenilor fata de mediul in care traiesc ,ar trebui inclus un curs rapid de bune maniere care sa ii invete ca banala aruncare a unei hartii , pachet de tigari sau pungi este o agresiune la adresa mediului si ,implicit , a noastra ,a celorlalti .Pornind de la aceasta lipsa de respect fata de cel de langa tine vin ,dupa parerea mea , si celelalte:taierea copacilor doar in interes personal ,cruzimea fata de animale etc. Toate acestea eu le vad ca manifestari ale EGO-ului exacerbat al oamenilor ,precum si o crasa lipsa de interes fata de lumea in care vor trai copii nostri .

Sunt intru totul de acord cu tine insa, cred ca acest subiect poate constitui un topic separat dedicat discutarii solutiilor pe care le putem oferi pentru rezolvarea carentelor educationale. O idee la care subscriu.

iond
24-February-2011, 10:35 PM
Animale nou apărute în România
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/1/animale-inside.jpg?width=600
In ultima suta de ani, în fauna noastră au pătruns o serie de noi animale care îmbogăţesc - pe undeva - biodiversitatea României. Unele au fost introduse ca specii strict destinate vânătorii şi pescuitului, dar au reuşit să evadeze, ocupând ecosistemele naturale prielnice. Altele au pătruns pe teritoriul ţării noastre ca urmare a unor fenomene precum schimbarea climei sau migraţia în căutarea hranei. Iar restul speciilor au ajuns la noi cu totul şi cu totul accidental. Marea majoritate a acestor imigranţi necuvântători este alcătuită din insecte şi alte nevertebrate, însă mai bine cunoscute publicului larg sunt tot vertebratele – şi aici veţi avea surpriza să întâlniţi reprezentanţi de genul crapilor chinezeşti, guguştiucului, bizamului sau muflonului.

Dacă vreţi opinia mea, întregul fenomen este doar în aparenţă unul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi care reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au tratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi "invadatori" necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile noastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc a bietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:36 PM
Muflonul european (Ovis ammon musimon)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/14/muflon.jpg?width=600&height=406
Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri, muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica), strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre cele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţara noastră, ci în aproape toată Europa; după părerea mea, Wikipedia românească greşeşte susţinând că muflonii au trăit în trecut şi pe teritoriul românesc. Confuzia este, probabil, legată de existenţa, în trecut, a caprelor sălbatice, de genul caprei ibex, ale căror resturi osteologice se mai găsesc şi astăzi. Muflonul european, cred eu, nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din două mari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, la care acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernile româneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doilea motiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fi exterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugă din faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurte şi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomen a fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat: întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi, într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul (astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia rurală înfometată vânând toţi muflonii.
Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doilea Război Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpărat un lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugat alţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţara. Cei 33 de mufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu, din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşului Cernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să se înmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurul Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosul care a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 a afectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiind principalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că mai trăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, specia încă se vânează.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:38 PM
Cerbul lopătar (Dama dama)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/27/lopatar2.jpg
În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi de o revenire. Cerbul lopătar - mai sigur, o subspecie a acestuia adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice. Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou o specie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul 1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior, cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru masculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale, prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelor impresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii de puşcă.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:39 PM
Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/9/enot.jpg
Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatul ciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. De fapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i se mai spune şi "bursuc cu barbă"... Cu toate acestea, enotul nu este nici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul de bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu lupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând impresia că animalul poartă un fel de favoriţi ("barba").
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României. Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii vânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid Bătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat - nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în judeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul "cartier general" al acestui animal simpatic şi adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai multe exemplare.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:41 PM
Şacalul (Canis aureus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/20/sacalul.jpg?width=600&height=450
Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şi Asia, iată că şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte bine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea de sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi Albania, de unde s-a "infiltrat" şi în ţara noastră. Este un canid mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului, dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni, acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord, fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind împuşcat chiar şi în Maramureş...
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa, Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:42 PM
Bizamul (Ondatra zibethica)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/2/bizam.jpg?width=600&height=330
Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculos rozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apă cu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă Praga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosul şi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi să fim exacţi, la lăbuţele sale palmate...
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia, în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc unde rozătoarele îşi proclamă "Cartierul General", datorită condiţiilor optime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând până la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.
Animal semi-acvatic, bizamul trăieşte în jurul râurilor şi lacurilor cu vegetaţie bogată, făcându-şi galerii în maluri şi diguri. Este un mare consumator de plante acvatice, dar mănâncă şi scoici sau melci. La maturitate poate atinge chiar greutatea de 2 kilograme, cu toate că asemenea exemplare sunt mai degrabă excepţii. În prezent, este capturat pentru blană, fiind considerat specie de vânat. În Deltă este unul dintre animalele cele mai căutate de către braconierii, care îl prind îndeosebi în capcane.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:44 PM
Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/12/iepurele.jpg?width=600&height=411
Este o specie al cărei areal originar însuma bazinul Mării Mediterane, însă, în prezent, iepurele de vizuină a cucerit aproape tot continentul european. Expansiunea acestei specii a început acum aproximativ 3.500 de ani, când exploratorii fenicieni au ajuns în Peninsula Iberică, de unde au luat câteva perechi pe care le-au dus prin porturile unde poposeau. Adevărata revoluţie iepurească a fost însă declanşată de romani, pentru care carnea iepurelui de vizuină devenise o delicatesă atât de preţuită, încât au ajuns să-i crească în zone special îngrădite denumite "leporaria". Atunci a început, de fapt, şi domesticirea iepurilor, toţi iepurii de casă de astăzi fiind urmaşii unor exemplare sălbatice de Oryctolagus cuniculus, cum au denumit oamenii de ştiinţă specia.
Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizat şi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului 1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond de vânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi, printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare în judeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj, Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spre deosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte în grupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galerii subterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cu deosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri. Nu-i plac pădurile compacte sau terenurile agricole deschise. Populaţiile colonizate la noi nu şi-au mărit arealele, fiind limitate de condiţiile meteo, de numărul mare de prădători naturali, câini vagabonzi şi braconieri. O altă ameninţare este reprezentată de epidemii şi boli specifice; o astfel de epidemie a decimat, în anii 1980, toată populaţia de iepuri de vizuină din judeţul Iaşi. Nu se cunosc date actualizate referitoare la starea speciei în România.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:46 PM
Guguştiucul (Streptopelia decaocto)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/11/gugustiuc.jpg?width=600&height=429
Această rudă sălbatică a porumbeilor şi-a extins foarte mult arealul în ultimele decenii, ajungând, la ora actuală, cea mai des întâlnită specie de păsări din România (unii ornitologi spun că au depăşit până şi vrăbiile !).
Datorită prolificităţii extreme (scot 2, 3, 4, ba chiar şi 5 rânduri de pui pe an, în funcţie de hrană, vreme şi gradul în care sunt deranjaţi de civilizaţia umană) şi diminuării numărului de ulii porumbari şi şoimi călători şi dunăreni, duşmanii lor naturali cei mai importanţi (aceste păsări de pradă fiind ucise fără rost de unii vânători şi columbofili, chiar dacă sunt ocrotite de lege), populaţiile de guguştiuci din ţara noastră sunt atât de abundente, încât pur şi simplu nu mai pot fi estimate.
Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatului fiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc, undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luat cu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţie turturica (Streptopelia turtur), specie foarte apropiată (oamenii le confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauza extinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustă şi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atins zona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiunea spre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, în anul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusiv în Norvegia.
Merită reţinut că, dacă ne dorim ca avifauna noastră să mai cuprindă turturele, se impune limitarea numărului guguştiucilor prin ocrotirea păsărilor de pradă - care-i mai răresc în mod natural - precum şi interzicerea vânării turturelelor, iar unii specialişti cred chiar că ar trebui mărită cota de vânătoare a guguştiucilor.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:47 PM
Şorecarul roşcat (Buteo rufinus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/21/sorecarul-roscat.jpg
Povestea acestei păsări de pradă este încă un exemplu din seria efectelor produse modificările climatice care afectează planeta de câteva decenii.
Este cel mai mare şi mai solid şorecar care trăieşte în Europa, deosebindu-se de şorecarul comun, nu doar prin talia sa mai mare, ci şi prin nuanţele mai roşcate ale penajului, precum şi prin culoarea cozii, care este roşcat-deschis şi nu prezintă bandaţie transversală. Se hrăneşte îndeosebi cu şoareci, popândăi şi şopârle, arareori reuşind să prindă câte o pasăre.
Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovski citează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră - majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei de toamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei -, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printre păsările care clocesc în România.
Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datorează iernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală, şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existând câteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona Munţilor Măcin.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:48 PM
Eiderul (Somateria mollissima)

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/8/eiderul.jpg?width=600&height=451
Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l mai degrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept face parte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele ale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptat traiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte, scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe şi Sulina .
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:50 PM
Rândunica roşcată (Hirundo daurica)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/18/randunica-roscata.jpg?width=600&height=450
Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l mai degrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept face parte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele ale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptat traiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte, scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe şi Sulina .
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:51 PM
Cănăraşul (Serinus serinus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/3/canarasul.jpg?width=600&height=450
Este cea mai mică specie din familia Fringillidae (a cintezelor) din fauna noastră şi este un oaspete recent al României, iar această mică pasăre a avut, se poate spune, o poveste de succes pe meleagurile mioritice.
Dacă în anii 1940-1950, Dionisie Linţia o cita ca pasăre sporadica, azi situaţia cănăraşului este cu totul altă. În cei 50-60 de ani care au trecut de la observaţiile menţionate, această specie şi-a extins mult arealul, astăzi fiind întâlnită ca pasăre clocitoare nu doar în zonele montane, ci şi în cele sub-montane şi deluroase. Are ca locuri preferate parcurile, grădinile cu pomi fructiferi, tufişurile şi pădurile rare cu poieni, viile şi livezile. Depune, de obicei, 5 ouă, clocitul durează doar 13 zile, iar puii sunt hrăniţi de părinţi timp de 14 zile, după care sunt independenţi şi se descurcă pe cont propriu. Hrana sa o constituie diferite seminţe de plante, cu toate că, ocazional, îşi hrăneşte puii şi cu insecte.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:52 PM
Vrabia spaniolă (Passer hispaniolensis)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/24/vrabia-spaniola.jpg?width=600&height=400
În anul 1898, reputatul ornitolog Carl Ritter von Dombrovsky observa în România un exemplar, posibil unul dintre pionierii speciei, aflate pe cale de a-şi extinde arealul. Ulterior, situaţia avea să se schimbe semnificativ. În anul 1964, ornitologul român Aurel Papadopol a descoperit-o ca pasăre clocitoare pe malul Mării Negre, la Agigea. Extinderea arealului spre nord a avut un ritm extrem de rapid. În prezent, vrabia spaniolă (încă o specie mediteraneană) este prezentă ca pasăre clocitoare în tot sudul ţării, singurii factori limitanţi fiind reprezentaţi de Munţii Carpaţi şi de temperaturile mai scăzute din Ardeal şi Moldova.
La oră actuală, cuibăreşte doar în colonii formate din maxim câteva zeci de cuiburi; cea mai mare aglomerare de vrăbii spaniole din România se află în Rezervaţia Pădurea Hagieni, din apropiere de Mangalia. Spre deosebire de vrabia comună (Passer domesticus), care s-a transformat deja într-o specie care a ales oraşele în locul mediului său originar, vrabia spaniolă preferă zonele umede sau crângurile sălbatice, cu toate că a fost observată accidental şi în oraşe. Dieta sa este asemănătoare cu cea a vrăbiilor comune, fiind alcătuită din insecte şi larvele acestora, seminţe şi resturi menajere comestibile.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:54 PM
Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/17/pastrav-fantanel.jpg?width=600&height=217
Cu toate că la prima auzire are nişte denumiri care par neaoşe româneşti, de genul păstrăv fântânel, fântâniţă, păstrăv de şipot sau păstrăv de izvor, acest salmonid are origine pur americană, populaţiile indigene trăind în regiunea izvoarelor fluviilor de pe coasta atlantică a Americii de Nord. Datorită cărnii sale foarte gustoase, păstrăvul fântânel nu a scăpat atenţiei gurmanzilor de pe Bătrânul Continent, astfel încât, în anul 1889, este colonizat în mai multe cursuri de apa montane din Europa Occidentală.
La noi în ţara, prima populare cu păstrăv fântânel are loc în anul 1906, pe câteva ape de munte din Moldova, în Valea Tarcăului, Valea Putinei, Valea Barnarului. Ulterior au fost populate şi câteva cursuri de apă din Transilvania. Deoarece este foarte sensibil la variaţiile de temperatură, precum şi la poluare, aria sa de răspândire este foarte limitată, un alt factor cu influenţă nefavorabilă pentru acest salmonid nou-venit fiind braconajul în apele de munte. Perioada sa de reproducere se suprapune cu cea a păstrăvului nostru indigen (Salmo trutta fario). Nu este un peşte impresionant ca mărime, atingând o lungime cuprinsă între 20-35 cm şi greutatea maximă de 1 kg. În schimb, este foarte vioi, sărind deseori din apă după pradă.
Din cauza braconajului necontrolabil, păstravul fântanel se mai întalneste astăzi doar pe trei pâraie de munte: Valea Gudei, de lângă Topliţa; Valea Putinei, de lângă Câmpulung Moldovenesc şi pârâul Negruţa, un afluent al Someşului Rece.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:56 PM
Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri irideus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/16/pastrav-curcubeu.jpg?width=600&height=450
Este tot un salmonid cu origine nord-americană, precum ruda sa de mai sus. Spre deosebire de celelalte specii de păstrăvi din ihtiofauna României, păstrăvul curcubeu evită pâraiele şi cursurile de apă repezi, cu curenţi acvatici puternici. Îl întâlnim în păstrăvării şi lacuri montane, naturale sau de acumulare. Este o specie puţin pretenţioasă comparativ cu păstrăvul indigen, cel curcubeu nu are nevoie de ape foarte limpezi, ba chiar prosperă în apele cu turbiditate relativ uşoară. Este mai mare şi mai greu decât ceilaţi păstrăvi, iar solzii săi sunt proporţional mai mari decât cei ai speciei indigene. La noi în ţară poate atinge deseori greutatea de 2 kilograme, iar exemplarele bătrâne pot atinge, excepţional, greutatea record de 8 kilograme. Numele său este inspirat de o linie lată, roz-strălucitoare care-i străbate mijlocul corpului şi are luciri de curcubeu. Nu are puncte roşii, ci pete mici, negre.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:58 PM
Coregonul (Coregonus lavaretus maraenoides)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/5/coregon.jpg?width=600&height=320
Dacă la începutul secolului XX am tot importat specii de peşti de la americani, intrarea ulterioară a României în sfera de influenţă a fostului imperiu sovietic s-a reflectat până şi în speciile de peşti aflate "la moda" în anii stalinismului. Aşa s-a întâmplat şi în cazul coregonului, o specie din familia păstrăvilor, cu toate că, prin trupul său fusiform şi aspectul său general, aaminteşte mai degrabă de hering. Aventura sa în apele noastre începe în anul 1956, odată cu eliberarea unui prim lot de exemplare adus tocmai din lacul Ciudskoe aflat în fosta URSS.
Coregonul are corpul argintiu, fără pete sau puncte, iar în perioadă de reproducere, solzii săi sunt mai strălucitori. Lungimea medie este de 50-60 cm, iar greutatea de 2-3 kg. Este un salmonid care îndrăgeşte apele dulci şi stătătoare. Reproducerea are loc în lunile noiembrie-decembrie. Dacă puii se hrănesc îndeosebi cu larve de ţânţari şi alte organisme zooplanctonice, adulţii au un comportament de prădător prin excelenţă, hrănindu-se îndeosebi cu peşti de talie mică. Este considerat foarte valoros pentru industria piscicola, coregonul având o carne deosebit de gustoasă, foarte asemănătoare cu a păstrăvului.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 10:59 PM
Peştele soare (Lepomis gibbosus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/22/sorete.jpg?width=600&height=399
Cunoscut de pescari şi sub numele de sorete, biban american, regina bălţii, a fost adus din Statele Unite, patria să de baştină, unde este o specie foarte comună. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, a ajuns şi în Europa, fiind adus pe post de peşte ornamental, datorită coloritului său deosebit. A scăpat în râuri şi, în prezent, îl întâlnim în aproape orice ţară europeană. La noi populează preponderent lacurile, bălţile şi râurile din sudul ţării, bălţile de revărsare ale Dunării şi complexul lagunar Razelm-Sinoe din Deltă. Este un peşte mic, atingând, de obicei, lungimi cuprinse între 12-15 centimetri. Înoată la suprafaţă, în apele calde, evitând locurile mai adânci. Este un peşte cu slabă valoare economică, fiind considerat, pe bună dreptate o pacoste: devorează icrele şi puietul speciilor de peşti autohtone valoroase. Pescarii îl prind şi îl folosesc ulterior ca nadă vie pentru peştii răpitori autohtoni, în special pentru captura bibanului comun (Perca fluviatilis).
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:01 PM
Crapii chinezeşti (Ctenopharyngodon idella, Hypophthalmichthys molitrix şi Aristichthys nobilis)
Din cele aproximativ 12 specii de peşti introduse în ultimul secol în apele noastre, grupul acestor crapi chinezeşti reprezintă, cu siguranţă, peştii cu cea mai mare valoare economică, deşi, atunci când sunt introduşi în habitate naturale, intră în competiţie cu speciile autohtone, concurând cu acestea pentru resursele mediului.
Cunoscuţi publicului larg sub denumirea de crap cteno, crap argintiu şi novac, aceşti crapi de origine chinezească reprezintă o parte importantă din cantitatea totală de peşte capturat anual în ţara noastră.

Novacul (Aristichthys nobilis) e numit, la noi, şi sânger, datorită culorii roşiatice pe care o capăta după ce moare. A fost adus din China, unde s-a înregistrat, de altfel, şi recordul speciei: peste 100 kg greutate neoficial şi circa 80 kg oficial. Conform site-ului www.crap.ro, cel mai mare crap novac din România a fost pescuit pe lacul Cernica şi cântărea 68 kg. Carnea sa este superioară celei de fitofag sau de crap Amur, motiv pentru care piscicultura novacului este mai dezvoltată decât cea a celorlate două specii chinezeşti. După ce, în anii 1980, a fost introdus în SUA, pentru limitarea dezvoltării algelor microscopice apărute în procesul de eutrofizare, novacul este, în prezent, considerat un duşman al speciilor autohtone de peşti, cu care concurează pentru hrană şi spaţiu. Americanii nu-l consumă, considerându-l toxic, iar sutele de tone de novaci prinşi anual sunt incinerate...
Deşi multă vreme s-a crezut că nu se reproduce în stare sălbatică în România, s-au prins numeroase exemplare mici de novac atât în Delta Dunării, cât şi pe majoritatea râurilor mari.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/15/novacul.jpg?width=600&height=302
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:02 PM
Fitofagul sau crapul argintiu (Hypophthalmichthys molitrix) este un peşte planctonofag cu ritm de creştere rapid (în primii ani de viaţă poate depăşi greutatea de 4 kg). Ţara sa de origine este tot China şi a fost introdus în apele din lumea întreagă atât pentru comercializarea intensiva a cărnii, cât şi pentru faptul că acesta specie este mare consumatoare de alge, iar oamenii au sperat ca astfel să limiteze creşterea explozivă a algelor, produsă de excesul de nitraţi şi fosfaţi ajuns în lacuri (eutrofizare).
Crapul argintiu a ajuns în ţara noastră la începutul anilor 1960, iniţial încercându-se aclimatizarea sa doar în crescătorii naturale, deschise. De aici, a ajuns accidental în Dunăre. Deoarece, dintre toate speciile de crapi chinezeşti, aceasta se adaptează cel mai bine condiţiilor de trai din apele româneşti, fitofagul a proliferat atât în crescătorii, cât şi în Dunăre, unde face obiectul principal al pescuitului. Diferenţele fiziologice dintre fitofag şi novac sunt minime şi foarte dificil de sesizat, cu atât mai mult cu cât s-a reuşit hibridizarea celor două specii. În general, fitofagul are capul mai mic şi o coloraţie mai deschisă decât a sângerului. Recordul în România aparţine unui exemplar de 55 kg.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/10/fitofagul.jpg?width=600&height=333
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:03 PM
Crapul Amur (Ctenopharyngodon idella), mai cunoscut sub denumirile de cteno, cosaş sau ten, este o specie originară din nordul Chinei, Manciuria şi Siberia Orientală, patria sa fiind, după cum spune şi numele, bazinul hidrografic al fluviului Amur. Este o specie care se hrăneşte exclusiv cu stuf şi vegetaţie submersă. Ritmul său de creştere este superior ritmului crapului românesc; din acest motiv valoarea să economică este ridicată, cu toate că nu are o carne la fel de gustoasă precum a crapului autohton. Are o siluetă prelungă, atletică, cumva atipică pentru o specie de crap. Crapul de Amur este foarte apreciat pentru rolul său de "sanitar" al bălţilor invadate de stuf, din acest motiv fiind întâlnit în toate lacurile şi bălţile administrate de piscicultori. În România a fost introdus odată cu crapul sânger. În prezent se întâlneşte în toate râurile şi în Dunăre. Specia a prosperat îndeosebi în Deltă, aici având hrană din belşug.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/25/amur.jpg?width=600&height=286
d

iond
24-February-2011, 11:04 PM
Păianjenul Văduva Neagră (Latrodectus tredecimguttatus)
Iată că am ajuns şi la ultimul dar cel mai periculos invadator nou pătruns în faună României. Este una dintre multele specii de păianjen cunoscute sub numele de "văduvă neagră" (31 specii).
Mai precis, specia care a pătruns la noi este cunoscută sub denumirea de "văduva neagră mediteraneana". Văduva neagră a fost menţionată pentru prima data în arahnofauna (fauna de păianjeni) României în anul 1963, când cercetătorul I. Vintilă a descoperit primul exemplar în preajma localităţii C.A. Rosetti din Delta Dunării. Trei ani mai târziu, un alt exemplar este colectat pe insula Popina din Lacul Razim, iar un al treilea în anul 1968, tot în Deltă, lângă Periprava. Invazia începuse.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/23/vaduva-neagra.jpg?width=600&height=379
Epopeea celui mai periculos păianjen european în România este considerată de oamenii de ştiinţă drept încă o dovadă clară a fenomenului de încălzire globală din ultimii ani, deoarece această specie este, prin definiţie, una iubitoare de căldură. În ciuda ştirilor alarmiste destinate să înspăimânte românii de pe litoral în fiecare vară, temuta văduvă neagră nu a pornit un război personal cu românii. Spre exemplu, un cercetător care, în vara anului 2004, a colectat nu mai puţin de 384 de păianjeni din Dobrogea, a avut surpriza să descopere doar trei (!) văduve negre între aceştia...
Cu toate acestea, putem vorbi fără doar şi poate, de o extinderea arealului acestei specii emblematice de păianjen. Dacă în urmă cu 50 de ani se întâlnea aproape exclusiv în Deltă Dunării, în intervalul de ani scurs de atunci până în prezent, văduvă neagră a fost semnalată în mai multe localităţi şi staţiuni din apropierea litoralului Mării Negre precum Histria, Agigea, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, nordul satului 2 Mai şi pădurea Hagieni.
În ciudă isteriei declanşate de mass media, nu este un păianjen cu potenţial mortal, cu toate că bătrânii şi cardiacii pot prezenta complicaţii dacă sunt muşcaţi. Datele arată că se înregistrează un deces la 200 de cazuri. Durerile apar la câteva ore de la muşcătura şi se extind de la locul muşcat spre întreg membrul. Alte simptome include, de la caz la caz, salivaţia şi transpiraţia abundente, accelerarea pulsului, amorţeală, furnicături, semnele unei false apendicite, erupţii cutanate, stări de confuzie. Veninul femelei este periculos, masculii fiind incapabili să muşte. Dihania poate elimină în timpul muşcăturii o cantitate de 3-5 miligrame de venin compus din 12 aminoacizi şi câteva proteine, dintre care una are efecte toxice pronunţate.
Este uşor de recunoscut, având culoarea neagră strălucitoare, cu câteva pete roşii stridente.
Îşi instalează pânza în formă de pâlnie sub pietre, printre ierburi sau în adânciturile din sol.
Prospera în perioadele de secetă şi este posibil ca, în viitorul apropiat, să o întâlnim şi în sudul Moldovei, al Munteniei şi Olteniei, precum şi în zonă Porţilor de Fier. Norocul nostru....
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:11 PM
Animale de la care avem de invatat !
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/8/animale-inside.jpg?width=600
Vietuitoare conectate la campul magnetic al Pamantului, prin care isi pot determina cu precizie locatia. Capacitatea de a face diferenta intre un prieten si cineva rau intentionat printr-o simpla adulmecare. Case atat de eficiente, incat pot mentine fara gres o temperatura constanta. Nu, nu este vorba despre o populatie de mutanti X-Men sau alte personaje de benzi desenate, ci numai de animale cu aptitudini la care noi, oamenii, putem doar sa visam.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:12 PM
Porumbelul Calator
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/1/porumbel.jpg?width=600&height=399
In timp ce majoritatea oamenilor are nevoie de mai multe tipuri de harti si de o busola sau, mai nou, de un dispozitiv GPS pentru a-si gasi drumul spre casa dupa o calatorie indelungata, porumbelul calator se poate intoarce, cu precizie, in locul din care a plecat, de la distante extrem de mari - peste 1.800 de kilometri, fara niciun fel de obiect ajutator. Se bucura, totusi, de un anumit fel de asistare; potrivit cercetarilor efectuate asupra acestor animale in cadrul Universitatii din Frankfurt, Germania, porumbeii calatori au structuri cu un anumit continut de fier in alcatuirea ciocurilor, insusire care ii ajuta sa perceapa campul magnetic al Pamantului, independent de miscarile si pozitia lor, identificandu-si, astfel, amplasarea geografca. Mai multe cercetari au indicat faptul ca aceasta conexiune magnetica este prezenta si in cazul altor pasari, iar studii foarte recente sugereaza chiar ca zburatoarele, indeosebi cele migratoare, isi folosesc ochiul drept pentru a vedea, propriu-zis, campul magnetic al planetei. Se stia de mult timp ca pasarile sunt capabile "sa simta", cumva, campurile magnetice si sa le foloseasca in calatoriile lor, mai ales in cursul migratiilor sezoniere, dar abia recent cercetatorii au aflat ca aceste animale chiar vad asemenea manifestari geofizice cu ochiul drept, cel corelat cu emisfera stanga a creierului.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:14 PM
Furnicile
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/2/furnica.jpg?width=600&height=401
In ciuda dimensiunilor reduse, numeroasele specii de furnici din intreaga lume au abilitati uimitoare. Una dintre cele mai impresionante este prezenta la specia amazoniana Mycocepurus smithii, o specie "feminista" prin excelenta, care si-a dezvoltat capacitatea de reproducere prin clonare - eliminand atat imperecherea, cat si masculii - pentru a evolua intr-o populatie alcatuita doar din femele. Potrivit cercetarilor derulate la Universitatea din Arizona, motivul acestei transformari nu este foarte clar, dar, prin reproducere asexuata, furnicile evita costurile de energie necesare producerii de masculi, dubland, astfel, numarul de femele reproducatoare din fiecare noua generatie. Descoperirea a fost facuta recent, in aprilie 2009, de o echipa a aceleiasi universitati americane, condusa de biologul Ana Himler. In plus, fata de aceasta abilitate, spre deosebire de noi, oamenii, furnicile au invatat si mijloace extrem de eficiente de a-si organiza "traficul" - deplasarile membrilor coloniei.
Iar un studiu din 2006, in cadrul Universitatii din California, SUA, a conchis ca furnica cu falcile-capcana (Odontomachus bauri) isi poate inchide mandibulele cu o viteza incredibila: o cursa completa in 0,13 milisecunde, de 2.300 de ori mai rapid decat o clipire. Aceasta abilitate le permite furnicilor acestei specii sa sara, proptindu-si mandibula de sol si... cascand, la inaltimi si pe distante uimitoare, raportat la dimensiunile lor.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:15 PM
Elefantii
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/3/elefanti.jpg?width=600&height=371
Pentru multi, trompa elefantilor este un mister. Sau, daca nu, i se atribuie, exclusiv, rolul de organ eficient pentru adapare si hrana. Totusi, si unui altfel de scop, tot atat de important, dar mai putin cunoscut, ii mai serveste trompa pachidermelor. Cercetari derulate in cadrul Universitatii din St. Andrews, Marea Britanie, sugereaza ca elefantii pot monitoriza si detecta pana la 30 de membri ai familiei proprii, prin adulmecarea mirosului lor si crearea unei harti mentale a locului in care acestia se afla. Sa ne imaginam numai cat de utila ar fi o asemenea abilitate pentru o mama cu mai multi copii.
Dar, mai mult de atat, potrivit unui alt studiu al cercetatorilor aceleiasi universitati, elefantii isi pot da seama de intentiile unui om si de ce hram poarta - daca este pasnic si prietenos sau reprezinta o amenintare -, dupa mirosul pe care il emana, dar si dupa culoarea hainelor pe care le poarta.
Si, trasatura larg cunoscuta, memoria incredibila a elefantilor nu este de neglijat. Acestia au creierul mai dens decat cel uman si lobii temporali, asociati cu memoria, mai dezvoltati decat in cazul nostru. Lobii elefantilor contin mai multe straturi, ceea ce inseamna ca pot stoca mai multa informatie.
Pline de surprize, masivele pachiderme mai poseda o caracteristica impresionanta: folosesc infrasunete, sunete cu frecventa sub 16 Hz, pentru a comunica intre ei pe distante de pana la 20 de kilometri. Spre deosebire de sunetele normale si de ultrasunete, infrasunetele penetreaza obstacolele, depasindu-le.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:16 PM
Termitele
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/4/termite.jpg?width=600&height=480
In Zimbabwe, speciile de termite Macrotermes michaelseni si-au dezvoltat o tehnica foarte precisa de cultivare a unui anumit tip de ciuperca, din care se hranesc. Si, cum aceasta ciuperca poate creste numai la temperatura de 30,5 grade Celsius, iar temperaturile de afara oscileaza intre 40 de grade Celsius ziua si 1-2 grade Celsius noaptea, termitele au nascocit un sistem de mentinere constanta a temperaturii in adaposturile lor, prin deschiderea si inchiderea permanenta a unor guri de aerisire. Ideea este una atat de folositoare, incat Universitatea din Loughborough, Marea Britanie, a condus mai multe studii pentru a intrebuinta aceeasi tehnica in cladirile omenesti. Concret, Centrul Eastgate din Harare, Zimbabwe, a fost proiectat intocmai dupa sistemul termitelor.

iond
24-February-2011, 11:17 PM
Cimpanzeii
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/5/cimpanzeu.jpg?width=600&height=480
Multe au fost spuse si scrise despre inteligenta cimpanzeilor. Unii i-au declarat geniali, in timp ce altii le-au atribuit capacitatea intelectuala a unui copil de trei ani. Desigur, realitatea este undeva intre cele doua extreme. Dar, intr-adevar, exista cel putin o directie a intelectului in care cimpanezii se dovedesc mai iscusiti decat oamenii - memoria fotografica. Un studiu derulat in cadrul Institutului de Cercetare a Primatelor, de la Universitatea Kyoto, Japonia, a demonstrat ca cimpanzeii tineri au o capacitatea extraordinara a memoriei numerice, mai buna chiar decat aceea a adultilor umani testati cu aceleasi aparate si dupa aceleasi proceduri. Prezentandu-li-se aceleasi secvente de numere, cimpanzeii tineri si le-au putut aminti cu multa precizie, depasindu-i pe oameni. Putem, desigur, spune, in apararea noastra, ca avem creiere capabile sa se descurce cu procese mult mai numeroase si mai dificile decat trebuie sa gestioneze organele de gandire, mai "odihnite", pana la urma, ale primatelor; totusi, cimpanzeii sunt mai buni decat noi la memorarea mecanica, o trasatura intelectuala si nu una fizica.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:18 PM
Corbii
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/6/corb.jpg?width=600&height=388
In timp ce majoritatea animalelor si speciilor se confrunta cu problema imputinarii numarului de indivizi, unele fiind amenintate cu extinctia, corbii prospera, reproducandu-se in toata lumea, cu exceptia zonelor glaciare si a varfului sudic al Americii de Sud. Inteligenta acestor corvide este proverbiala si o demonstreaza deja nenumarate videoclipuri care circula pe Internet, filmulete ale caror protagonisti sunt corbi ce executa diferite sarcini, mai mult sau mai putin dificile, dar toate implicand un oarecare nivel de inteligenta si logica. Desigur, corbii nu sunt mai inteligenti decat oamenii si nu se poate spune ca ii depasesc - decat ca longevitate -, insa nu puteau lipsi de pe lista animalelor inteligente.
Oricum, corbii se apropie de modelul uman cel putin in privinta raportului dintre dimensiunea creierului si cea a trupului. Dupa om, corbii au cel mai mare creier, comparativ cu statura lor, din tot regnul animal. In plus, uimitoarea lor capacitate de adaptare rapida la mediul inconjurator si la situatii diverse, precum si abilitatea de a trai fara probleme in orase, indica o serioasa posibilitate ca aceste pasari sa isi depaseasca, la un moment dat, conditia. In China si Japonia, corbul este simbol al recunostintei filiale, faptul ca pasarea isi hraneste parintii cand acestia sunt batrani fiind considerat semnul unei miraculoase restabiliri a ordinii sociale. Tot in Japonia, corbul este mesager divin si pasare de bun augur, vestitor al victoriei si semn al virtutii razboinice, iar in legendele celtice, corbii au, adeseori, un rol profetic.
descopera.ro

iond
24-February-2011, 11:20 PM
Delfinii
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7887083/7/delfin.jpg?width=600&height=450
Nu aveau cum sa lipseasca din randul animalelor inteligente. Nu sunt mai inteligenti decat oamenii, dar au fost declarati, recent, a doua cea mai inteligenta specie de pe Pamant, dupa om. Un zoolog de la Universitatea Emory, din Atlanta, SUA, a mers chiar pana acolo incat a declarat ca "neuroanatomia delfinilor sugereaza o continuitate psihologica intre ei si oameni" si a solicitat reconsiderarea interactiunilor om-delfin. Un alt om de stiinta, de la Universitatea Loyola Marymount, din Los Angeles, SUA i-a denumit chiar "persoane non-umane". Asadar, delfinii sunt mai isteti decat maimutele si cu abilitati de comunicare similare celor umane. Creierele lor cantaresc jumatate din masa creierului uman, facandu-i animale rationale, cu personalitati variabile si cu abilitatea de a gandi despre viitor, printre alte facultati. Oare cat timp vor mai suporta aceste animale destepte nedreptatile si abuzurile oamenilor?
descopera.ro

bacociu_stela
02-April-2011, 05:35 PM
Fenomen uluitor: "Arbori-fantomă" în Pakistan


Pentru a supravieţui inundaţiilor care s-au abătut în iulie 2010 asupra provinciei Sindh, păianjenii s-au refugiat în copaci. Într-o perioadă scurtă de timp, arahnidele şi-au ţesut pânzele pe toate ramurile, transformând arborii în adevăraţi coconi.

Fenomenul cu pricina are şi efecte benefice. Se pare că, pânzele ţesute de păianjeni acţionează ca o plasă pentru ţânţari. Astfel, răspândirea malariei a fost redusă semnificativ, mai ales că multe zone ale provinciei s-au transformat în mlaştini.


http://www.youtube.com/watch?v=ASVFh2HSFog

tomita
02-April-2011, 06:01 PM
Incercarea mea este de a sensibila ceva in plus asupra subiectului si a produce....ceva "miscare".

Felicitari,Iond,incercarea ta e meritorie d.p.m.d.v.Multumesc!Am descoperit acum intamplator acest topic dand cautare pt. ''postari noi''.In ce sectiune l-ai deschis?Sper sa pot pune si eu umarul aici.

tomita
02-April-2011, 06:13 PM
Ai dreptate ,insa tot in puterea omului sta sa refaca acest echilibru .Sa incepem cu a planta un pom ,o floare ,a nu mai defrisa hectare intregi de padure si poate mai avem o sansa.Ma intreb totusi ,cati dintre noi fac aceste lucruri?


Am inceput sa ne trezim (chiar daca in ceasul al 12-lea);deocamdata numai o parte dintre noi;optimista fiind de fel,cred ca vom fi din ce in ce mai multi cu ochii mintii si ai sufletului deschisi.

tomita
02-April-2011, 06:44 PM
Piticul din tufişuri



În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român. O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul. În monumentala sa opera "Păsarile în nomenclatura şi viaţa poporului romîn", marele - şi pe nedrept necunoscutul - naturalist (pasionat şi de etnozoologie) Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsăricii care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) - adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.

Ochiul boului sau pănţăruşul - ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane. În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre. Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă ca mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.


Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l de minune în timpul expediţiilor zilnice de căutare ale hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai "solide" exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: "voinicul" nostru trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.

Că a venit vorba de hrană, trebuie menţionat neapărat faptul ca micuţul pănţăruş este unul dintre cei mai temuţi şi redutabili duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene nu se dă în lături de la consumul în ritm febril al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare. Nimic nu-i scapă!

Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic, cu precizie germană. Se coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând cu spor, de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund "trufandalele" cu 8 picioare.

Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa - cel mai mare bine pe care îl poţi face unui animal din sălbăticie este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.

Când e vorba despre alegerea "terenului" pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător. Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate. Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi - de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri. Pănţăruşul nu alege! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.

Masculul este un şmecher şi jumătate! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.

Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.

În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.

Micul pănţăruş este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie.

Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.

Poveste din bătrâni



Într-o legendă populară românească, pănţaruşul a devenit nici mai mult nici mai puţtin decât Regele Păsărilor...

Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.

S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.

Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina...

Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.

Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor. Este, dacă vreţi, un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti de re-echilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere a valoriilor umilinţei şi isteţimii în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.


http://www.descopera.ro/natura/8116655-cele-mai-mici-pasarele-din-romania


http://www.youtube.com/watch?v=DLmRpfrbDeY

tomita
02-April-2011, 07:14 PM
Şi iată că am ajuns şi la el, piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene care încape lejer într-o coaja de nuca şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile noastre. Este auşelul (Regulus regulus).

Dacă vrem să aflam originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice vorbite de strămoşii noştri înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani. Auşeul derivă din termenul de "auş", ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt. Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.

Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său!

Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios şi duşmănos al omului.

Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere. Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni. Deşi este insuficient studiat, este foarte probabila prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.


Este cu adevărat o pasăre liliputană - cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania până în Japonia.

Ca lungime, nu sare de 8,5-9,5 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 14 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.

Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 7 grame. Dar atât !

În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.

Culoarea de fond este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi aripi. Guşa, pieptul şi abdomenul sunt de un cafeniu-cenuşiu plăcut. Pete negre împodobesc aripile şi coada. Capul de culoare cenuşie este împodobit cu o pata de un galben viu, încadrată de doua benzi laterale negre, contrastante.

Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsărici cât o jucarie - ba nu ! mai degrabă cât un mărţişor! - este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii preţ de câteva secunde.

Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.

Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.

Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul "domniţei" abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte...

Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.

Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.

Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.

Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.

Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.

Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici - 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă. O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.

Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.

Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţti de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.

Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens!

http://www.descopera.ro/natura/8116655-cele-mai-mici-pasarele-din-romania



http://www.youtube.com/watch?v=ob0HsqSJE6I

tomita
02-April-2011, 07:58 PM
@iond.Am gasit acum si sectiunea in care ai deschis topicul;legat de subiect eu am mai postat si in alte topicuri,dar ideea ta de a crea un topic separat mi se pare excelenta (subiectul asta e unul din of-urile mele).

tomita
02-April-2011, 08:12 PM
De patru ani de zile, fotografii pasionati de ornitologie se intrec intr-una dintre cele mai prestigioase competitii dedicate lor: BirdGuides Awards. Nu mai putin de 39387 de fotografii care ilustreaza 1888 de specii diferite de pasari au intrat in competitie. Castigatorul ultimului concurs, BirdGuides Photo of the Year 2009, a fost desemnat la mijlocul lunii ianuarie, se numeste Richard Bedford si a convins juriul cu lucrarea "Fazani in lupta".

Castigator: Richard Bedford - Fazani

Finalisti

James Wood - Bufnita "Ciuf de camp" (Asio flammeus)

Kevin Du Rose - Papagal de mare (F. arctica)

Mark Hancox - Striga & Vanturelul rosu (Falco tinnunculus)

Dileep Kumar - Acvila tipatoare mare (Aquila clanga)

Graham Catley - Fisa de padure (Anthus trivialis)

Tom Charles - Lacar (Acrocephalus)

John Betts - Fazan (Phasianidae)

Garth Peacock - Ciocanitoare pestrita mica (Picoides minor)


http://www.descopera.ro/dnews/5464488-cele-mai-frumoase-pasari-salbatice-birdguides-awards-foto


PS.Regret,nu stiu cum sa aranjez pozele in ordine,asa ca va rog sa deschideti linck-ul in caz ca nu recunoasteti toate pasarile.

tomita
02-April-2011, 08:27 PM
Cele mai frumoase fotografii ale Lumii Vii

O parte a celor mai frumoase fotografii inchinate Lumii Vii si realizate pe parcursul lui 2009 le gasiti in linck (sunt multe,dar merita).

http://www.descopera.ro/natura/5396935-cele-mai-frumoase-fotografii-ale-lumii-vii

tomita
02-April-2011, 08:56 PM
Mediul nostru natural se degradeaza din zi in zi. Plante, dar si animale dispar pe timp ce trece. Specii intregi. De vina se pare ca suntem noi, oamenii, care am declarat de mult timp "lupta impotriva naturii", care de ceva timp isi arata roadele: incalzirea globala, reducerea resurselor naturale, disparitii de specii intregi de animale si plante. Adiaca, diminuarea drastica a mediului natural. Putem face ceva? Deocamdata sa vorbim de ceea ce se intampla la noi si la "ältii".

Cu voia ta,Iond,sa aratam ce a disparut,ce e pe cale de disparitie,dar si ce,din fericire, inca a mai ramas din flora si fauna lumii,din mediul nostru natural (ordinea fiind aleatorie) si,ulterior,daca putem face ceva (eu cred ca da).

tomita
02-April-2011, 10:02 PM
Cele mai frumoase fotografii din satelit

Nicio fotografie din acest material nu este trucata. Cu ajutorul satelitilor artificiali, NASA cauta, de mai bine de 50 de ani, frumuseti care noua, pamantenilor, de cele mai multe ori ne scapa. Vazuta de undeva de (foarte) sus, planeta noastra isi pastreaza parca intacta puritatea originara, de dinaintea inceperii timpului. De aici, de pe orbita, pana si un desert arid si nemilos, o zona defrisata sau un vulcan nervos arata seducator si ingenuu. Sa descoperim impreuna cele mai frumoase 60 de fotografii realizate Pamantului din satelitii care-l orbiteaza.

http://www.descopera.ro/natura/5317756-cele-mai-frumoase-fotografii-din-satelit

giumbusluc
02-April-2011, 10:37 PM
Poze fantastice – Imagini cu pasari deosebit de frumoase

Va las sa va bucurati ochii cu cele mai frumoase imagini surprinse in natura, cu pasari dintre cele mai diverse specii. Veti vedea ca nu numai papagalii sau paunii pot atrage prin coloritul penajului, dar exista si alte pasari la fel de frumoase si la fel de colorate. Ce face aceste poze cu pasari sa fie considerate fantastice, este faptul ca acestea sunt realizate intr-un mod artistic… speram sa va placa colajul de poze cu pasari frumos colorate.

Galerie poze cu pasari cu penaj deosebit:http://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-9.jpg http://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-14.jpghttp://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-17.jpghttp://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-15.jpghttp://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-11-150x150.jpghttp://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-3-150x150.jpghttp://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-13-150x150.jpghttp://www.codrosu.ro/wp-content/uploads/2010/05/poze-fantastice-pasari_-12-150x150.jpg

tomita
03-April-2011, 02:26 PM
Ciorile de Noua Caledonie (Corvus moneduloides) nu sunt doar inteligente, cum se credea pana in prezent, ci si extrem de precaute atunci cand descopera obiecte sau fiinte nefamiliare si potential periculoase, dupa cum demonstreaza mai multe studii recente.

Cercetarile au stabilit, in prima instanta, ca inteligentele pasari folosesc diferite obiecte drept unelte, nu doar pentru a-si procura mai usor hrana, ci si pentru a investiga obiectele noi, care ar putea constitui un pericol.
Pentru a intelege mai mult din comportamentul ciorilor, ornitologii din cadrul Universitatii din Oxford au prezentat unui grup de ciori mai multe obiecte pe care pasarile urmau sa le vada pentru prima oara.

Obiectele respective includeau un sarpe de jucarie din cauciuc, un LED aprins, un far de bicicleta si o galeata de vopsea.

"Spre surpriza noastra, ciorile nu au manifestat frica la vederea noilor obiecte, in schimb erau foarte precaute. Nicio cioara nu a investigat cu ciocul sau ghearele, ci s-au folosit de diverse betisoare sau bucati de carton, atunci cand au intrat in contact cu noile obiecte. In afara de ciori, nicio alta specie de pasari nu face uz de unelte in scopuri multiple.

Ciorile raman cele mai inteligente pasari, iar pe baza unor studii, putem afirma ca, in anumite circumstante, aceste pasari sunt mai inteligente chiar decat cimpanzeii si delfinii, ceea ce poate insemna ca, in afara de oameni, ciorile sunt cele mai inteligente si creative fiinte de pe Terra", declara dr. Jo Wimpenny.

Sursa: BBCNews


http://www.descopera.ro/dnews/7899353-ciorile-sunt-cele-mai-precaute-pasari

bacociu_stela
03-April-2011, 05:29 PM
Dezastrul pe care il poate provoca o invazie de melci

TEREN SAFTICA, STR. LAHOVARI, CONSTRUIBIL, 2 LOT 800 si 1000 mp40 EUR
Cine are o gradina in jurul casei - sau, daca vreti, in jurul vilei - poate a aflat dezastrul pe care il poate provoca in timp record o invazie de melci. Aproape in fiecare an, cel putin o zona din tara este invadata, iar vegetatia distrusa.

Poate cea mai spectaculoasa a fost, acum doi ani, invazia de melci fara cochilii (licmasi) din judetul Arges, unde, in comuna Schitu Golesti, proprietarii de gradini ii adunau zilnic cu galetile.

Pentru descurajarea oricarui agresor, melcii din aceasta specie au o comportare perversa: ziua stau ascunsi la umbra vegetatiilor, fiind aproape de nevazut, iar, la lasarea intunericului, declanseaza atacul nimicitor.

Singurul mod de lupta era sa pornesti inainte de rasaritul soarelui si sa-i aduni repede, pana nu apucau sa se ascunda.

http://thumbs.ziare.com/Dezastrul-pe-care-il-poate-provoca-o-invazie-de-melci/32783bc600a823f94/240/0/1/70/Dezastrul-pe-care-il-poate-provoca-o-invazie-de-melci.jpg

In Franta, palcurile de melci care au invadat casele din preajma metroplei au fost atat de agresive, incat, la vremea respectiva, internautii francezi si-au facut forumuri dedicate exclusiv acestei teme.

Chiar daca fenomenul este rar, proprieterii de case trebuie sa stie din timp cum sa se apere atat in cazul cand au fost invadati, cat si in cazul cand invazia a aparut in zona.

Melcii se feresc de bere

Le displace indeosebi berea bruna. A avut succes instalarea unor capace din plastic, cu bere in ele, postate printre culturi. In noaptea care a urmat, melcii au disparut, indreptandu-se spre culturile altora, mai putin prevazatori.

Daca respectivele capace sunt indepartate, melcii se intorc. Ca urmare, au fost confectionate si chiar comercializate mici recipiente, fixate la capatul unei tepe de cca. 30 mm lungime si acoperite.

Cu teapa infipta in sol, gradina este ferita de melci, pana se va evapora berea. Dupa o eventuala ploaie, recipientele trebuie realimentate.

Si sarea este o solutie

Tot francezii au obtinut rezultate presarand sare printre straturile cu vegetatie. Melcii nu suporta sarea si, de asemenea, parasesc zona.

Procedeul prezinta insa un risc: si plantele sunt sensibile la sare. Deci, se presara cantitati mici, la oarecare distanta de tulpina plantei.

Este bine sa se evite sarea fina, care se dizolva rapid si intra in pamant; ar fi de preferat o sare bruta, cu bobul mare.

Si inca un amanunt: procedeul se poate aplica o singura data intr-un an. Repetarea poate degrada solul si influenta alimentarea radacinilor.

Crengile de molid sau brad: o solutie ecologica de durata

Daca melcii nu au sosit inca, dar vrem sa ferim gradina preventiv, solutia excelenta este inconjurarea zonei cu crengute de brad sau de molid. Melcii nu vor traversa aceasta adevarata reduta a gradinii.

In plus, crengile sunt o solutie ecologica si nu au nici dezavantajul sarii, care afecteaza solul, nici pe cele ale capacelor cu bere, care, dupa ce trece campania, trebuie cautate, gasite si culese.

Inainte de plasarea crengutelor, proprietarul trebuie sa se asigure (printr-un control nocturn) ca zona n-a fost inca invadata.

Portalul krivorukih, sustine ca este chiar mai eficienta presararea numai a acelor de brad, desprinse de ramuri. Ele raman acolo iar, dupa ce si-au facut datoria, pazind vegetatia de melci, vor constitui, in anii urmatori, un excelent ingrasamant natural pentru gradina.

Solutia cu grapefruit

Spre deosebire de solutiile anterioare, care gonesc melcii, asezarea in gradina a unor jumatati de grapefruit taiate (pot fi chiar si stoarse) este o solutie ingenioasa. Melcii sunt atrasi de acest fruct si, odata ajunsi la el, nu mai pleaca.

Proprietarul n-are decat sa vina periodic cu galeata si sa-i culeaga. Solutia este transanta, dar mai costisitoare.

Parul si cuprul

In cazul cand, in gradina, au fost asezate ghivece cu plante decorative, care iarna stau in casa, riscul ca acestea sa fie asaltate de melci este sporit: melcii sunt mari amatori de trufandale - respectiv plantele exotice.

In acest caz (dar numai inainte de sosirea melcilor) ghivecele se inconjoara cu cate un inel din sarma de cupru, asezate in doua randuri. Melcilor le repugna acest metal, pe care nu-l traverseaza niciodata.

La fel de eficace este presararea printre plante a unor smocuri de par (se pot obtine de la frizerii). In mod ciudat, parul uman dauneaza grav sanatatii melcilor, care pierd din vitalitate, se

bacociu_stela
03-April-2011, 05:31 PM
Dezastrul pe care il poate provoca o invazie de melci

TEREN SAFTICA, STR. LAHOVARI, CONSTRUIBIL, 2 LOT 800 si 1000 mp40 EUR
Cine are o gradina in jurul casei - sau, daca vreti, in jurul vilei - poate a aflat dezastrul pe care il poate provoca in timp record o invazie de melci. Aproape in fiecare an, cel putin o zona din tara este invadata, iar vegetatia distrusa.

Poate cea mai spectaculoasa a fost, acum doi ani, invazia de melci fara cochilii (licmasi) din judetul Arges, unde, in comuna Schitu Golesti, proprietarii de gradini ii adunau zilnic cu galetile.

Pentru descurajarea oricarui agresor, melcii din aceasta specie au o comportare perversa: ziua stau ascunsi la umbra vegetatiilor, fiind aproape de nevazut, iar, la lasarea intunericului, declanseaza atacul nimicitor.

Singurul mod de lupta era sa pornesti inainte de rasaritul soarelui si sa-i aduni repede, pana nu apucau sa se ascunda.

http://thumbs.ziare.com/Dezastrul-pe-care-il-poate-provoca-o-invazie-de-melci/32783bc600a823f94/240/0/1/70/Dezastrul-pe-care-il-poate-provoca-o-invazie-de-melci.jpg

In Franta, palcurile de melci care au invadat casele din preajma metroplei au fost atat de agresive, incat, la vremea respectiva, internautii francezi si-au facut forumuri dedicate exclusiv acestei teme.

Chiar daca fenomenul este rar, proprieterii de case trebuie sa stie din timp cum sa se apere atat in cazul cand au fost invadati, cat si in cazul cand invazia a aparut in zona.

Melcii se feresc de bere

Le displace indeosebi berea bruna. A avut succes instalarea unor capace din plastic, cu bere in ele, postate printre culturi. In noaptea care a urmat, melcii au disparut, indreptandu-se spre culturile altora, mai putin prevazatori.

Daca respectivele capace sunt indepartate, melcii se intorc. Ca urmare, au fost confectionate si chiar comercializate mici recipiente, fixate la capatul unei tepe de cca. 30 mm lungime si acoperite.

Cu teapa infipta in sol, gradina este ferita de melci, pana se va evapora berea. Dupa o eventuala ploaie, recipientele trebuie realimentate.

Si sarea este o solutie

Tot francezii au obtinut rezultate presarand sare printre straturile cu vegetatie. Melcii nu suporta sarea si, de asemenea, parasesc zona.

Procedeul prezinta insa un risc: si plantele sunt sensibile la sare. Deci, se presara cantitati mici, la oarecare distanta de tulpina plantei.

Este bine sa se evite sarea fina, care se dizolva rapid si intra in pamant; ar fi de preferat o sare bruta, cu bobul mare.

Si inca un amanunt: procedeul se poate aplica o singura data intr-un an. Repetarea poate degrada solul si influenta alimentarea radacinilor.

Crengile de molid sau brad: o solutie ecologica de durata

Daca melcii nu au sosit inca, dar vrem sa ferim gradina preventiv, solutia excelenta este inconjurarea zonei cu crengute de brad sau de molid. Melcii nu vor traversa aceasta adevarata reduta a gradinii.

In plus, crengile sunt o solutie ecologica si nu au nici dezavantajul sarii, care afecteaza solul, nici pe cele ale capacelor cu bere, care, dupa ce trece campania, trebuie cautate, gasite si culese.

Inainte de plasarea crengutelor, proprietarul trebuie sa se asigure (printr-un control nocturn) ca zona n-a fost inca invadata.

Portalul krivorukih, sustine ca este chiar mai eficienta presararea numai a acelor de brad, desprinse de ramuri. Ele raman acolo iar, dupa ce si-au facut datoria, pazind vegetatia de melci, vor constitui, in anii urmatori, un excelent ingrasamant natural pentru gradina.

Solutia cu grapefruit

Spre deosebire de solutiile anterioare, care gonesc melcii, asezarea in gradina a unor jumatati de grapefruit taiate (pot fi chiar si stoarse) este o solutie ingenioasa. Melcii sunt atrasi de acest fruct si, odata ajunsi la el, nu mai pleaca.

Proprietarul n-are decat sa vina periodic cu galeata si sa-i culeaga. Solutia este transanta, dar mai costisitoare.

Parul si cuprul

In cazul cand, in gradina, au fost asezate ghivece cu plante decorative, care iarna stau in casa, riscul ca acestea sa fie asaltate de melci este sporit: melcii sunt mari amatori de trufandale - respectiv plantele exotice.

In acest caz (dar numai inainte de sosirea melcilor) ghivecele se inconjoara cu cate un inel din sarma de cupru, asezate in doua randuri. Melcilor le repugna acest metal, pe care nu-l traverseaza niciodata.

La fel de eficace este presararea printre plante a unor smocuri de par (se pot obtine de la frizerii). In mod ciudat, parul uman dauneaza grav sanatatii melcilor, care pierd din vitalitate, se

se deshidrateaza si mor.

tomita
05-April-2011, 04:18 PM
După ce populaţia de albine a Statelor Unite ale Americii a scăzut masiv în ultima vreme, hazard care duce la ameninţarea culturilor ce au nevoie de polenizare, o nouă problemă loveşte agricultorii americani.

O epidemie afectează liliecii, sute de mii de exemplare murind în ultima vreme din cauza unei boli misterioase, fapt care poate duce la pierderi de miliarde de dolari în agricultură.

Liliecii sunt cunoscuţi pentru efectele lor benefice asupra agriculturii, aceştia având rolul de a consuma cantităţi masive de dăunători în fiecare zi. Liliecii maro consumă aproximativ 1200 insecte pe oră. Într-un studiu efectuat în 2006, liliecii din partea centrală şi de sud a Texasului s-au dovedit a avea o valoare anuală de combatere a dăunătorilor de peste 740.000 de dolari (29% din valoarea culturii de bumbac din zonă).

Pentru fermele ecologice controlul dăunătorilor este destul de greu de realizat cu ajutorul substanţelor chimice. Nici fermele non-organice nu îşi doresc să cheltuiască trei sferturi milion de dolari pentru distrugerea insectelor parazite.

La fel ca albinele, unii lilieci ajută şi la polenizarea unor culturi precum papaya, mango şi smochine. Se estimează că valoarea totală pe care o aduc liliecii agriculturii depăşeşte 22.9 miliarde de dolari anual.

O infecţie cunoscută ca sindromul nasului alb ameninţă în prezent populaţia liliecilor din Statele Unite. Mai mult de un milion de lilieci au murit de când a fost descoperit această infecţie (2006). Ciuperca ce provoacă sindromul nasului alb a ajuns şi în Europa, însă liliecii de pe continentul nostru nu mor, spre deosebire de cei americani.

Organizaţii precum US Fish & Wildlife Service şi Bat Conservation International se luptă pentru a afla de ce speciile de lilieci din SUA mor în urma acestui sindrom, sperând să găsească un răspuns înainte ca acestea să ajungă pe cale de dispariţie. Această întâmplare ar fi nefericită pentru agricultori, care ar putea rămâne fără un aliat important în lupta contra dăunătorilor, costurile urmând să fie devastatoare pentru economia SUA.


http://www.descopera.ro/dnews/8128100-moartea-a-sute-de-mii-de-lilieci-poate-distruge-economia-sua

tomita
06-April-2011, 09:39 PM
Se pare că frica de prădători poate avea, asupra păsărilor ameninţate, efecte mai profunde decât am crede la prima vedere.

Cercetările arată că păsările expuse la pericole fac pui mult mai mici decât ar fi de aşteptat. Cu toate acestea, în mod suprinzător, acestor pui, deşi mai mici, le cresc mai repede aripile, iar acestea sunt mai mari, lucru care îi ajută să evite pericolele, printr-un zbor mai rapid.

Se cunoaşte deja că păsările îşi schimbă comportamentul atunci când se simt ameninţate. Numeroase studii au demonstrat că unele dintre ele devin mult mai defensive şi îşi învaţă puii să zboare mai repede pentru a nu cădea pradă altor animale.

Acum, un nou studiu efectuat de ecologii elveţieni arată că aceste ameninţări pot avea efecte nu doar asupra comportamentului, ci şi asupra fiziologiei.

Într-un studiu din 2005 s-a arătat că, dacă femelelor de rândunele aflate în perioada de ovulaţie le sunt prezentate modele artificiale ale unor prădători, ouăle depuse conţin un nivel ridicat de corticosteron, un hormon al stresului. Acest lucru duce la reducerea procentului de ecloziune, iar puii ajunşi la vârsta zborului sunt mai mici.

Cu toate acestea, nimeni nu a putut spune dacă este vorba doar de un efect negativ determinat de stres sau de o modalitate a păsărilor de a-şi determina puii să înveţe mai repede să se ferească de pericole.

Pentru a desluşi acest mister, Michael Coslovsky şi Heinz Richner, de la Universitatea din Berna, au studiat o populaţie de piţigoi (foto) din pădurea Bremgartenwald.

Pentru început, au instalat, în apropierea cuiburilor, câţiva ulii păsărari împăiaţi şi sisteme audio pentru a reda sunete emise de prădători.

După două zile de la ecloziune, puii au fost luaţi şi daţi în grija altor păsări (care trăiau într-o zonă lipsită de semne ale prezenţei prădătorilor) urmând să fie monitorizaţi.

În urma studiului, a rezultat că puii proveniţi din mame expuse stresului erau mult mai mici decât ceilalţi pui. Însă la aceşti pui s-a observat o creştere a aripilor cu aproape 1,8 milimetri mai mare decât la ceilalţi. Deşi pare o diferenţă nesemnificativă, importanţa ei poate fi crucială în momente critice.

"Corpul mic, în combinaţie cu aripile mari, nu poate duce decât la o creştere a performanţei zborului", spune Coslovsky.

Coslovsky şi Richner susţin că depunerea de hormoni de stres în ouă nu este strict un lucru negativ, ci mai degrabă ar putea fi un semnal pentru pui - să se dezvolte mai repede pentru a evita prădătorii.
Biologul evoluţionist Timothy Mousseau, de la University of South Carolina, SUA, consideră că următorul pas ar trebui să fie "repetarea acestui experiment de-a lungul mai multor generaţii şi urmărirea evoluţiei puilor în timp, astfel încât să se poată demonstra în mod concludent că acest fenomen este, de fapt, un mod de adaptare".


http://www.descopera.ro/dnews/8131302-viata-grea-scurteaza-copilaria-pasarile-amenintate-de-pradatori-se-maturizeaza-mai-repede

tomita
14-April-2011, 12:32 PM
Petitie: "Sa luptam pentru oprirea Organismelor Modificate Genetic"

http://www.petitieonline.ro/petitie-p10318043.html

Mayernic
14-April-2011, 06:38 PM
Imagini uimitoare ale vietăţilor marine văzute în stilul radiografiilor VEZI FOTO
14 apr 2011, 17:28 |
Mediafax

Joshua Lambus a realizat câteva fotografii uimitoare ale vietăţilor marine, aşa cum acestea nu au mai fost văzute până acum.

http://media.realitatea.ro/multimedia/image/201104/full/article_0_0b9771b500000578_590_634x418_65691600.jp g
Imagini uimitoare ale vietăţilor marine / FOTO: Joshua Lambus/ Solent

Imaginile realizate de Joshua seamănă cu radiografiile, iar printre vietăţile marine fotografiate se găsesc meduze şi creveţi rar întâlniţi, ce măsoară doar câţiva centimetri.

Fotograful a declarat că pentru realizarea imaginilor cu vietăţi acvatice a făcut peste 400 de scufundări pe timpul nopţii, scrie Mediafax.
http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/imagini-uimitoare-vietati-marine-vazute-in-stilul-radiografiilor-galerie-foto-8156538

"Aparatele moderne de fotografiat capturează greu lumina slabă, aşa că am folosit bliţuri electronice pentru a ilumina vietăţile pentru o fracţiune de secundă. Culorile rezultate sunt cele reflectate în mod natural de pigmentul vietăţilor", a explicat Joshua metoda de realizare a imaginilor.

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B97702600000578-694_634x402.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B976A0000000578-416_634x415.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B97682900000578-783_306x423.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B976AC900000578-456_306x423.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B976AB600000578-775_634x421.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B976CA800000578-451_634x433.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B976E8B00000578-683_634x411.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B976FFA00000578-109_306x423.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B97732F00000578-868_306x423.jpg

http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/12/article-0-0B9771DC00000578-246_634x316.jpg

tomita
15-April-2011, 03:06 PM
Piatra Craiului – Muntele florii fără seamăn

http://travel.descopera.ro/8157164-Piatra-Craiului-Muntele-florii-fara-seaman

natco
25-April-2011, 03:09 AM
http://www.youtube.com/watch_popup?v=WK2LpUoqX6A&vq=medium

full screen

tomita
02-May-2011, 09:52 PM
Fiinţele ce trăiesc la kilometri adâncime în ocean depind de vremea de la suprafaţă!

http://www.descopera.ro/dnews/8214977-fiintele-ce-traiesc-la-kilometri-adancime-in-ocean-depind-de-vremea-de-la-suprafata

tomita
03-May-2011, 06:56 PM
Dar cu dropia ce au avut?

http://www.descopera.ro/natura/8215706-dar-cu-dropia-ce-au-avut

iond
04-May-2011, 07:51 PM
Nu există cale de întoarcere: Pământul rămâne fără broaşte!
REALITATEA.NET

Ceea ce ani de zile oamenii de ştiinţă nu au reuşit să înţeleagă, de ce broaştele sunt pe cea mai rapidă cale de dispariţie dintre toate vieţuitoarele de pe Pământ, are acum un răspuns.

Broastele au supravietuit la cinci dezastre ecologice din istoria Pamantului, dar nu la ultima suta de ani!

http://media.realitatea.ro/multimedia/image/201104/full/broasca_36095000.jpg

Multe specii de broaşte şi de alţi amfibieni dispar de mai mulţi ani cu o viteză uluitoare de pe Pământ. Chiar dacă sunt aici de 400 de milioane de ani şi au supravieţuit şi prosperat chiar şi după alte cinci dezastre ecologice din istoria Pământului, precum epoci de gheaţă sau asteroizi devastatori, în zilele noastre rata lor de dispariţie este de două sute de ori mai mare decât a oricăror alte vieţuitoare aflate pe cale de dispariţie. Iar vina nu o mai poartă, aşa cum au crezut oamenii de ştiinţă de-a lungul timpului, o boală sau alta, o gaură în stratul de ozon sau invazia de neoprit a unei alte specii, poluarea sau chiar reprobabila pentru tot şi toate, încălzire globală.
Vina e a broaştelor, arată livescience.com, care nu au mecanisme suficient de rapide să le permită să se adapteze la enormele schimbări de mediu înregistrate în ultima sută de ani. "Cu pielea lor permeabilă şi expunerea lor în acelaşi timp şi la mediul mediul terestru, dar şi la mediul acvatic, amfibienii se confruntă cu un dublu blestem. Acesta este motivul pentru care populaţiile de mamifere, peşti sau păsări nu s-au confruntat cu dispariţii de populaţii aşa de severe precum amfibienii", spune profesorul de zoologie de la Universitatea de Stat Oregon, Andrew Blaustein, care este şi lider internaţional în studierea dispariţiei populaţiilor de amfibieni. "Abia acum ne-am dat seama că nu este vorba doar despre o cauză sau alta, ci este vorba de o întreagă gamă de cauze", mai spune el.

iond
04-May-2011, 08:00 PM
Felicitari,Iond,incercarea ta e meritorie d.p.m.d.v.Multumesc!Am descoperit acum intamplator acest topic dand cautare pt. ''postari noi''.In ce sectiune l-ai deschis?Sper sa pot pune si eu umarul aici.

Multumesc pentru apreciere Tomita, am remarcat si eu abia acum completarile colegilor cu informatii noi, inclusiv aprecierea ta. Multa vreme a stagnat acest topic, dar ma bucur ca cineva l-a remarcat. Spor la treaba si sa speram ca ïsi atinge scopul.

tomita
05-May-2011, 09:34 PM
Asemănarea dintre cuc şi uliu păsărar constituie un subiect controversat încă din cele mai vechi timpuri. Cele două specii de păsări se aseamănă din punct de vedere al dimensiunilor, formei, penajului, inclusiv al modelului striat de pe piept - un desen ce se întâlneşte la multe specii de ulii, dar nu şi la rudele cucului.

Până în prezent, însă, nimeni nu s-a gândit să analizeze mai departe această observaţie, şi să testeze dacă într-adevăr una din păsări o imită pe cealaltă.

Cucul ar avea un motiv bun să facă acest lucru, deoarece păsările cântătoare şi celelate păsări mici în ale căror cuiburi îşi depune el ouăle sunt speriate şi intimidate de ulii şi fug la apropierea acestora. Astfel, femela cuc îşi poate depune cu uşurinţă ouăle acolo unde doreşte.

Ornitologii Nick Davies şi Justin Welbergen, de la Universitatea Cambridge, au testat teoria conform căreia cucul imită, prin aspect, uliul păsărar sau că măcar păsările cântătoare nu pot face diferenţa între aceste două specii.

În ultimul număr al publicaţiei Behavioral Ecology, cei doi confirmă, în bună masură, acestă ipoteză.

Pentru a putea observa reacţiile păsărilor-gazde, cercetătorii au pus în apropierea cuiburilor lor păsări împăiate, din 3 specii diferite. Ei au folosit ulii (care reprezintă un real pericol pentru păsările mici), cuci (care nu rănesc păsările mature, dar le împiedică să se reproducă cu succes) şi porumbei (care nu prezintă nici un pericol pentru alte păsări).

Piepturile păsărilor împăiate au fost acoperite cu bucăţi de mătase albă. Pe unele pânze au fost desenate dungi negre, iar restul au fost lăsate albe.

După ce au amplasat păsările împăiate, cei doi cercetători au urmărit reacţiile păsărilor-gazde în funcţie de cât de dispuse au fost acestea să se apropie de inamici şi de cât de zgomotoase au fost în încercarea de a-i alunga.

În urma acestui studiu a reieşit că, deşi păsările cântătoare pot face diferenţa între specii (au ripostat mai zgomotos la prezenţa cucilor, dar s-au ferit de ulii), dungile joacă totuşi un rol important: în toate cazurile, păsările pe al căror piepturi au fost imprimate dungi au fost abordate mai prudent decât cele fără dungi.

În consecinţă, modelul striat de pe piepturile cucilor îi ajută pe aceştia să îşi poată depune ouăle în cuiburile altor păsări, creând oarecare confuzie prin asemănarea cu ulii. Deşi această imitaţie nu este perfectă, ea dă totuşi roade.

http://www.descopera.ro/dnews/8199684-evolutia-in-actiune-de-ce-seamana-cucul-cu-o-pasare-de-prada22248

tomita
08-May-2011, 01:53 PM
Peste 192 de specii de pasari figureaza in prezent in evidenta Cartii Rosii, trista lista a tuturor animalelor periclitate de pe Terra, anunta Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii. Ornitologii din lumea intreaga atrag pe acesta cale un nou semnal de alarm ain privinta riscului de extinctie totala cu care se confrunta tot mai multe pasari.

Cele 192 specii de pasari sunt listate in categoria “pe cale de disparitie”, ceea ce insemna ca este foarte probabil sa dispara total din salbaticie in viitorul apropiat.Doar in decursul ultimului an un numar de 9 specii au intrat in categoria “periclitate”, in timp ce 6 specii de pasari au intrat in categoria “amenintate”. Conform datelor oferite opiniei publice de catre BirdLife International, forul mondial care se ocupa de studiul si protectia pasarilor din intreaga lume, circa 12% din speciile de pasari de pe planeta, adica nu mai putin de 1.227 specii de pasari de cele mai diverse tipuri, sunt amenintate cu disparitia din cauza activitatilor distructive ale omului. Printre pasarile cele mai amenintate se numara colibriul Choco din Columbia, pescarusul Sidamo si cinteza de Galapagos.

“Suntem constienti ca situatia este cu adevarat alarmanta dar, in acelasi timp, nu vrem sa ne pierdem speranta in salvarea tuturor pasarilor, deoarece lucrurile pot lua oricand o turnura neasteptata”, declara Simon Stuart, activist in cadrul IUCN.


http://www.descopera.ro/dnews/4402969-suntem-pe-cale-sa-pierdem-200-de-specii-de-pasari

Cicek
08-May-2011, 09:31 PM
http://piatza.net/disparitia-albinelor-si-sfirsitul-lumii/

Cicek
08-May-2011, 10:06 PM
http://piatza.net/disparitia-albinelor-si-sfirsitul-lumii/

cirus
02-January-2013, 01:48 PM
Un animal reapare în sălbăticie în pădurile Europei pentru prima dată din 1746 până acum Pentru prima dată din 1746 până acum, o turmă de bizoni sălbtatici europeni va circula liber într-o pădure din Germania deţinută de Prinţul Richard de Sayn-Wittgenstein-Berleburg.
http://aflatot.ro/wp-content/uploads/2013/01/bizon-baie-praf-300x174.jpg (http://aflatot.ro/wp-content/uploads/2013/01/bizon-baie-praf.jpg)Pădurea deţinută de prinţul Richard măsoară aproximativ 13.000 de hectare. Acum, după mai bine de 10 ani de la momentul din care i-a venit această idee, proiectul prinţului Richard va intra în cea mai dificilă fază a sa. În următoarele zile, reprezentanţii ministerului mediului din Düsseldorf vor călători în pădure pentru a elibera bizonii din ţarcul de aclimatizare în care stau din 2010. În acel moment, o turmă de 8 bizoni vor fi liberi să călătorească prin pădure.
Este pentru prima dată din 1746 când un bizon va călători liber printr-o pădure din Germania. Cel mai mare animal terestru din Europa a fost eradicat în Spania şi Franţa acum câteva secole. Ultimul bizon sălbatic european a fost omorât în 1927 în Caucaz de un braconier, însă cele câteva specimene care au supravieţuit în grădinile zoologice au acum peste 3.000 de urmaşi.
Proiectul a obţinut o finanţare de 1,5 milioane de euro de la statul german, însă nu toţi localnicii privesc acest pas cu ochi buni. Unii locuitori din zonă consideră că prezenţa unor animale sălbatice înalte de doi metri şi cântărind aproape o tonă ar putea fi periculoasă. Poteca Rothaarsteig, ce trece prin pădure, este foarte populară în rândul pasionaţilor de drumeţii, care acum ar putea da nas în nas cu bizonii.
Experţii care gestionează eliberarea bizonilor în natură vor să le limiteze teritoriul la o suprafaţă de 40 de kilometri pătraţi, folosind semnalele GPS emise de cei mai mari doi bizoni pentru a evita locul în care aceştia se găsesc. „Sunt nişte animale extraordinar de leneşe”, a explicat unul dintre participanţii la proiect.

cirus
21-January-2013, 04:45 PM
Cyber-scoicile cu „rucsac” – noua tehnologie pentru măsurarea poluării În fluviul Mississippi, poluarea acvatică ar putea fi monitorizată cu ajutorul unor scoici ce vor avea ataşaţi senzori. Aceştia vor măsura, printr-o metodă indirectă, bazată pe fiziologia scoicilor, aportul de îngrăşăminte bogate în azot, care se scurg în fluviu şi ajung apoi în Golful Mexic. Excesul de astfel de poluanţi creează zone moarte, în care formele de viaţă acvatice sunt literalmente asfixiate.
http://aflatot.ro/wp-content/uploads/2013/01/scoci-senzori-300x174.jpg (http://aflatot.ro/wp-content/uploads/2013/01/scoci-senzori.jpg)“Rucsacurile” sunt ansambluri de sensori wireless, care vor fi ataşaţi de valvele scoicilor de râu, urmând să măsoare, în loc de a măsura direct concentraţia unor substanţe, mai mulţi parametri fiziologi şi comportamentali ai acestor organisme: cât de mult sunt întredeschise valvele, ritmul bătăilor inimii, cantitatea de apă filtrată şi momentul când scoicile se îngroapă în sedimentele de pe fundul apei.
Toate aceste comportamente variază în funcţie de condiţiile de mediu, deoarece scoicile sunt foarte sensibile la calitatea apei.
Cercetătorii de la Universitatea din Iowa, SUA, testează sistemul cu ajutorul unor scoici dintr-o crescătorie, pentru a afla în ce mod variază deschiderea valvelor în funcţie de nivelul de azot din apă.
Într-un experiment anterior, cercetătorii au putut recepţiona cu succes date transmise de senzorii wireless unui receptor aflat în apă, care, la rândul lui, a retransmis datele unui laborator aflat pe ţărm, printr-o conexiune prin cablu.
Avantajul folosirii acestor scoici drept instrumente de măsură, în locul unor senzori electronici puşi în apă, este că ele rămân curate (deoarece se curăţă singure, atâta vreme cât trăiesc), spre deosebire de dispozitivele electronice, care se umplu de tot felul de depuneri provenite din apă şi pot deveni astfel inutilizabile la puţin timp după instalare.
Scoicile ar putea, de asemenea, să fie folosite ca indicatori ai prezenţei unor deşeuri toxice, ai deversărilor de substanţe periculoase.
Ele ar putea reprezenta o alternativă la monitorizarea cu ajutorul unor dispozitive electronice convenţionale, care sunt costisitoare, astfel încât instituţiile de specialitate nu-şi pot permite să instaleze prea multe. Mai ales pe cursurile de apă foarte mari (cum este şi Mississippi), existenţa unei metode alternative de monitorizare a calităţii apei ar fi foarte utilă.

cirus
23-January-2013, 07:20 PM
Un grup de caşaloţi a adoptat un delfin care suferă de o malformaţie






http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10516275/1/delfin-bot-gros-casaloti.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10516275-un-grup-de-casaloti-a-adoptat-un-delfin-care-sufera-de-o-malformatie)


Biologii marini care studiau apele din apropierea Arhipelagului Azore, din Atlanticul de Nord, au descoperit un grup de caşaloţi care au „adoptat” un exemplar adult de delfin cu bot gros care suferă de o malformaţie a coloanei vertebrale.

În afara faptului că are o coloană vertebrală în forma literei „s”, delfinul pare să fie sănătos. Deşi nu pot fi siguri de asta, specialiştii presupun că delfinul a ajuns în acest grup tocmai din cauza malformaţiei sale.

Delfinii sunt o specie ierarhică şi prin urmare este foarte posibil ca acest exemplar să fi fost abandonat tocmai pentru că are un defect din naştere. „Este posibil ca el să nu se fi integrat în grupul de delfini sau să nu fie reuşit să ţină pasul”, a explicat Alexander Wilson, unul dintre cercetători.
Delfinii sunt, probabil, cele mai sociabile mamifere care cutreieră mările. De-a lungul timpului ei au fost văzuţi în timp ce călătoreau şi se jucau cu multe alte specii. Caşaloţii, pe de altă parte, sunt mai timizi şi mai greu de studiat, motiv pentru care nici nu există dovezi care să ateste că acestea ar accepta alte animale în grupurile lor.
Alexander Wilson şi Jens Krause de la Leibniz-Institute of Freshwater Ecology and Inland Fisheries, din Berlin au fost uimiţi când au observat legătura dintre delfin şi caşaloţi. De-a lungul a 8 zile, specialiştii au observat cum delfinul comunica tactil cu membrii grupului. În mare parte a timpului, caşaloţii păreau doar să îl tolereze, dar au fost observate şi momente de reciprocitate. „Părea că au acceptat delfinul în grupul lor. Erau foarte sociabili”, a declarat Wilson.
Deşi nu cunosc exact motivul acestei comuniuni, specialiştii susţin că nu ar trebui să ne grăbim punând relaţia pe baza unui sentiment de milă, mai ales când nu există foarte multe observaţii referitoare la caşaloţi. Este posibil ca ei chiar s se bucure de atenţia delfinului.
Sursa: io9 (http://io9.com/5977738/sperm-whales-adopt-a-dolphin-with-spine-deformity)

cirus
06-February-2013, 03:46 PM
Animalele incredibile: veveriţele care au temperatura corpului de -3 grade Celsius


http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10546204/1/veverita-artica.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10546204-animalele-incredibile-veveritele-care-au-temperatura-corpului-de-3-grade-celsius-video)


În Arctica, zonă unde temperaturile sunt foarte joase şi unde animalelor le este foarte greu să îşi găsească de mâncare, trăieşte o veveriţă atât de „plictisită” încât hibernează 8 luni din an.
Uimitor este că animalul hibernează având o temperatură a corpului de minus trei grade Celsius, mai scăzută ca a oricărui alt mamifer. Acum, oamenii de ştiinţă au reuşit să filmeze un exemplar în timp ce se trezea din „lungul său somn”.
Cum reuşeşte veveriţa să trăiască în aceste condiţii? Se pare că ea previne îngheţarea sângelui din vene prin înlăturarea particulelor pe care moleculele de apă s-ar putea aduna sub formă de cristale de gheaţă.
Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au descoperit încă procedeul prin care se realizează acestă înlăturare de particule, având în vedere că veveriţele nu au proteine „antiîngheţare”, aşa cum au peştii care supravieţuiesc în ape reci.
Pentru a testa limitele veveriţei, cercetătorii au scăzut treptat temperatura din încăperea unde dormea animalul. Pe măsură ce mercurul din termometre scădea, veveriţa continua să doarmă menţinându-şi temperatura corpului la aproximativ -4 grade Celsius, până când temperatura din încăpere a ajuns la -26 de grade.
Aşa cum veţi vedea în filmarea de mai jos, la această temperatură, veveriţa a început să tremure şi să se trezească, lucru care sugerează că aceasta este temperatura minimă la care ea poate hiberna.
Nu numai temperaturile extrem de scăzute le fac pe animale să hiberneze atât de mult ci şi lumina constantă din timpul verii şi întunericul din timpul iernii fac ca reglarea ceasului circadian, pentru orice fel de stimul de mediu, să fie imposibilă. Din acest motiv, potârnichea de tundră şi renii nu au ritm circadian.
Pentru a testa dacă veveriţele au un astfel de ceas, oamenii de ştiinţă au „echipat” câteva animale cu gulere sensibile la lumină, cu scopul de a afla când ies acestea din vizuină.
Datele au arătat că masculii se trezesc cu 3 săptămâni înaintea femelelor şi nu fac altceva decât să rămână în vizuină şi să consume mâncarea pe care au depozitat-o dinainte în vizuină. Stând în întuneric constant, temperaturile corpurilor lor rămân constante, fenomen ce indică faptul că ceasurile lor circadiene continuă să fie „dezactivate”.
Dar, odată cu venirea primăverii, temperaturile corpurilor lor au început să crească în timpul zilei şi să scadă pe timp de noapte.
Pe timpul verii, când pe toată perioada este lumină, veveriţele îşi crează propriul răsărit şi propriul apus, părăsind vizuinile pe timpul zilei şi reintrând în ele seara. Acest program a făcut ca ceasurile lor circadiene să răspundă.
Nu se ştie sigur cum diferenţiază ei ziua de noapte, dar specialiştii susţin că animalele s-ar putea ghida după locaţia soarelui sau după culoarea luminii.

Sursa: New Scientist (http://www.newscientist.com/article/dn23107-zoologger-supercool-squirrels-go-into-the-deep-freeze.html)

cirus
07-February-2013, 04:06 PM
Scufundare record: la -45 de grade Celsius, exploratorii ruşi au pornit în explorarea „Loch Ness-ului rusesc”


http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10548495/1/scufundare.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10548495-scufundare-record-la-45-de-grade-celsius-exploratorii-rusi-au-pornit-in-explorarea-loch-ness-ului-rusesc-video)


Exploratorii ruşi au stabilit un nou record după ce s-au scufundat la fundul unui lac izolat în cea mai friguroasă perioadă a anului. În ciuda recordului, exploratorii nu au reuşit să găsească creatura legendară despre care se crede că trăieşte în lac – un monstru similar celuia din Loch Ness.
Echipa de scufundători a călătorit până la fundul lacului Labynkyr din regiunea Yakuţia, din Siberia. Temperatura aerului în momentul în care scafandrii s-au scufundat în lac era de -45 de grade Celsius, au relatat autorităţile locale.

Lacul se găseşte în regiunea în care se află şi satul Oimyakon, care deţine recordul pentru cea mai scăzută temperatură înregistrată vreodată într-o aşezare locuită de oameni, sub -70 de grade Celsius.
„A fost stabilit un nou record mondial. Pentru prima dată în istorie, un om s-a scufundat în cea mai dură regiune de pe Terra în perioada cea mai friguroasă a anului”, au anunţat autorităţile locale din Yakuţia într-o declaraţie dată publicităţii.
Oficialităţile locale au anunţat că echipa de scufundători a colectat materiale unice despre sistemele climatice din regiunea permafrostului.
Lacul izolat are o reputaţie misterioasă mai ales datorită relatărilor din perioada URSS, în care membrii unei expediţii au anunţat că au văzut un animal misterios despre care au speculat ar fi o relicvă de pe vremea dinozaurilor.
Episodul i-a atras lacului supranumele de „Loch Ness-ul Rusiei”, după lacul scoţian în care se spune că ar exista o creatură mitică.
Societatea Geografică din Rusia a anunţat că scufundătorii „nu au găsit niciun monstru la fundul lacului”, intenţionând acum să introducă recordul în Cartea Recordurilor Guinness.

Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5jyWhgnYrLdCtFYJRkUM_71O9jUsg?docId=CNG.4e917 574b50089dbc7fe354c46a86b70.791)

cirus
07-February-2013, 04:14 PM
A fost identificată zona din care provine „copacul vieţii”


În Palestina, măslinul continuă să ofere oamenilor mijloace de supravieţuire, explicând de ce a fost supranumit „arborele vieţii” http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10545914/1/femeie-palestina-culege-masline.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10545914-a-fost-identificata-zona-din-care-provine-copacul-vietii)



În ciuda faptului că măslinul este considerat un arbore emblematic pentru cultura şi bucătăria mediteraneană, acest copac îşi are originile în regiunile kurde, arată un nou studiu care oferă, în sfârşit, un răspuns la această dezbatere străveche.
Dovezile istorice arată că măslinii sălbatici au început să fie culeşi de oameni din Spania până în Palestina şi Iordania (regiune supranumită Orientul Apropiat) încă din Neolitic, eră care a debutat în jurul anului 10.000 î.e.n..
Apoi, acest arbore a fost domesticat, proces despre care unii specialişti credeau că a început în Orientul Apropiat acum aproximativ 6.000 de ani. Alţi experţi au găsit dovezi ce sugera că arborele a fost domesticat simultan în mai multe locuri de-a lungul Mării Mediterane.
Acum, o echipă internaţională de experţi a folosit date genetice, datare moleculară, fosile şi modele ale climei pentru a stabili că acest arbore extrem de important îşi are originile într-un singur loc – ceva mai la nord şi mai la este decât se credea până acum.
„Am concluzionat că partea de vest a Mediteranei nu a jucat un rol esenţial în domesticarea măslinului”, scriu cercetătorii în studiul publicat în jurnalul ştiinţific Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences.
„Leagănul domesticării măslinului este situat în nord-estul Levantului”, spun cercetătorii. Aceştia se referă la regiunea kurdă aflată astăzi între Siria şi Turcia, a explicat Guillaume Besnard de la Centrul Naţional pentru Cercetări Ştiinţifice din Franţa, coautor al studiului.
De acolo, măslinul domesticit s-a răspândit în partea de est a bazinului mediteranean şi în Cipru, apoi pornind spre vest către Turcia, Grecia, Italia şi către restul bazinului mediteranean, „în paralel cu extinderea civilizaţiilor în acea parte a lumii”, afirmă cercetătorii.
Măslinul domesticit, Olea europaea, joacă un rol central în mitologiile greceşti, romane şi creştine, iar ramura de măslin rămâne şi astăzi un simbol al păcii.
Grecii antici credeau că Atena, zeiţa războiului şi a înţelepciunii, le-a oferit atenienilor primul măslin domesticit, din care se trag toţi ceilalţi arbori.
„Importanţa acestui arbore în vieţile oamenilor a transformat această specie într-un simbol al literaturii străvechi şi sacre, iar originea sa provoacă de multe ori controverse”, spun cercetătorii.
„Conform studiului nostru, originea maternă a peste 90% dintre măslinele cultivate astăzi este în mod clar Levantul”, spune Besnard. „Nu cred că va mai nega cineva asta”, a adăugat cercetătorul.
Pentru acest studiu cercetătorii au colectat mostre ADN de la 534 de tipuri de măslini şi 1.263 de măslini sălbatici din 108 locaţii şi de la 49 de copaci dintr-o subspecie sub-sahariană.
Cercetătorii au concluzionat, de asemenea, că cele trei ramuri ale măslinului sălbatic s-au desprins dintr-un strămoş comun acum mai bine de 1,5 milioane de ani.
Măslinul a fost supranumit „arborele vieţii” pentru că a oferit oamenilor numeroase mijloace de supravieţuire, atât ca aliment, cât şi ca săpun, sursă de ulei pentru iluminat şi pentru sculpturi.
Astăzi, măslinul este răspândit în Europa, Africa de Sud, Australia, Japonia şi China. Anual, Europa produce 2,4 milioane de tone de ulei de măsline, Spania fiind principalul producător.
Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5gKQdCGwMalvxTbeDLsraPbt-pTYw?docId=CNG.297627187ac691191764bcf1ddcc7aea.3b 1)

cirus
07-February-2013, 06:15 PM
Povestea incredibila a unui papagal care a socat lumea.
http://assets.sport.ro/assets/sport/2013/02/06/image_galleries/173851/papagalul-alex-a-socat-o-lume-intreaga-ultimele-cuvinte-catre-ingrijitoarea-lui-sunt-fabuloase-ce-i-a_size1.png Papagalul Alex a fost subiectul unui experiment timp de 30 de ani la Universitatea din Arizona si apoi la Harvard.

Acesta a facut parte dintr-un proiect ce presupunea sa invete sa vorbeasca de la sine, nu doar sa imite anumite sunete si cuvinte pe care le auzea.

Inainte de experimentul cu Alex, se considera ca doar creierul de primata este indeajuns de complex pentru a intelege limbajul uman, dar si de a vorbi independent de stimuli externi.

Ingrijitoarea acestuia, Irene Pepperberg, a demonstrat ca si pasarile, respectiv Alex, pot folosi cuvintele intr-un mod creativ, fara a fi nevoite sa repete ceea ce aud.

Moartea lui Alex a venit intr-un mod ciudat in 2007, la varsta de 31 de ani, specia lui, Papagalul African Gri, fiind o specie care traieste peste 60 de ani.

In timpul vietii, papagalul invatase peste 150 de cuvinte pe care le putea folosi oricand, dezvoltand printre altele si conceptul de "eu" si "tu".

Acesta a oferit si o scena dramatica, povestita chiar de ingrijitoarea lui, Irene: "Nimeni nu se astepta ca el sa moara, a fost o complicatie a sistemului circulator ce a produs o moarte rapida. Cu o seara inainte de a se desparti definitiv de noi, chiar inainte sa plec acasa (http://www.acasatv.ro/), mi-a spus "Sa fii cuminte, te iubesc", lucru destul de ciudat pentru ca de obicei imi spunea "La revedere, Irene". A doua zi am aflat ca a murit...", a spus aceasta.

cirus
08-February-2013, 06:30 PM
Cum arăta strămoşul tuturor mamiferelor placentare?


Strămoşul tuturor mamiferelor placentare a fost, cu mare probabilitate, un mic animal arboricolr, insectivor. http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10551148/1/stramos-mamaifere-placentare.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10551148-cum-arata-stramosul-tuturor-mamiferelor-placentare)



O echipă internaţională de oameni de ştiinţă a realizat cel mai cuprinzător arbore filogenetic al mamiferelor placentare - cele mai evoluate dintre mamifere -, grup căruia îi aparţin peste 5000 de specii, printre care liliecii, maimuţele, balenele, rozătoarele, dar şi omul.
Placentarele sunt acele mamifere la care embrionul este adăpostit în uter până la completa dezvoltare, fiind hrănit, în timpul vieţii interauterine, prin intermediul placentei, un organ specializat, care realizează legătura dintre sistemul vascular al mamei şi cel al puiului. Substanţele hrănitoare din corpul mamei trec astfel direct în sângele puiului. Ăn afarpă de acestă caracteristică, placentarele au şi anumite particuarităţi ale scheletului prin care se deosebesc de celelalte grupuri de mamifere - monotremele şi marsupialele.

Cum arăta strămoşul tuturor mamiferelor placentare şi când au apărut acestea sunt chestiuni care i-au preocupat mult timp pe oamenii de ştiinţă.
În cadul acestui nou studiu, ale cărui rezultate au apărut în jurnalul Science, oamenii de ştiinţă au „desenat”, în cel mai detaliat mod reuşit până acum, arborele filogenetic al mamiferelor placentare, folosind atât date anatomice, cât şi genetice, pentru a reconstitui forma ancestrală, strămoşul tuturor placentarelor.
Rezultatele - care contrazic o teorie larg acceptată - arată că grupul a început să se diversifice după extincţia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani. Noile informaţii i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă mai bine modul în care au supravieţuit mamiferele schimbărilor climatice din trecut şi ce impact ar putea avea asupra lor viitoarele modificări ambientale.
În cadrul studiului internaşional, un grup de cercetători de la Universitatea Florida, SUA, a analizat anatomia unor primate fosile şi actuale, printre care se numără lemurieni, maimuţe şi oameni, ca şi pe cea a celor mai apropiate rude ale primatelor, chiţcanii arboricoli şi colugo (mamifere arboricole din ordinul Dermoptera, care trăiesc în Asia şi sunt capabile să planeze de la un copac la altul, graţie unei membrane întinse între membrele anterioare şi cele posterioare. Sunt cunoscute numai două specii actuale.)
Rezultatele oferă o nouă perspectivă asupra modului în care schimbările majore pot influenţa evoluţia vieţuitoarelor; de exemplu, dispariţia dinozaurilor, care a fost o astfel de schimbare majoră, a creat probabil condiţii pentru diversificarea tuturor mamiferelor, inclusiv strămoşii noştri îndepărtaţi,
Reconstituirea înfăţişării strămoşilor mamiferelor placentare - nişte mici animale insectivore - a fost posibilă cu ajutorul unei vaste baze de date, accesibilă public, numită MorphoBank.
Spre deosebire de alte reconstituiri, aceasta creează o imagine mai clară a arborelui filogenetic, combinând două tipuri de date: date fenomice (ce includ caracteristici observaţionale, precum cele legate de anatomie şi comportament) şi date genomice, incifrate în ADN.
Combinând toate aceste dovezi, oamenii de ştiinţă pot crea cea mai documentată reconstituire a evenimentelor trecute, a explicat conducătorul studiului, prof. Maureen O'Leary, care lucrează în cadrul Universităţiii Stony Brook şi al Muzeului American de Istorie Naturală şi care a comparat reconstituirea arborelui filogenetic cu reconstituirea unei crime - un eveniment petrecut în trecut şi care nu poate fi retrăit.
Cercetătorii au înregistrat caracteristicile observaţionale a 86 de specii de mamifere placenatre, printre care 40 de specii fosile. Baza de date rezultată conţine peste 12.000 de imagini care corespund cu peste 4.500 particularităţi precum prezenţa sau absenţa aripilor, a dinţilor sau a anumitor oase, tipul de peri care acoperă corpul, anumite structuri cerebrale. Setul de date este de aproximativ 10 ori mai mare decât cele utilizate în studiile precedente ale relaţiilor dintre speciile de mamifere.
Alţi cercetători din cadrul echipei au comparat între ele trăsăturile oamenilor cu ale altor 7 specii actuale şi ale uneia fosile din grupul Euarchonta (care cuprinde primatele, chiţcanii arboricoli şi colugo), iar rezultatele contrazic o concepţie anterioară larg răspândită.
Evoluţia mamiferelor placentare a fost interpretată, de-a lungul timpului, în moduri foarte diferite, în funcţie de setul de date analizate. Astfel, anterior, o analiză bazată numai pe date genomice indica faptul că un număr de „ramuri” de mamifere placentare exista la sfârşitul Cretacicului şi că ar fi supravieţuit extincţiei cretacic-paleogene (cea în care au pierit dinozaurii). Această ipoteză sugera că primatele s-au desprins de celelalte mamifere cu mult înaintea extincţiei dinozaurilor, dar noul studiu, bazat şi pe date provenite direct din analiza fosilelor, înfăţişează o imagine diferită, arătând că mamiferele placentare au început să se diversifice abia după dispariţia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani.
Cercetătorii au reconstruit anatomia strămoşului comun al placentarelor, folosind datele cele mai bine susţinute de dovezi, determinând astfel faptul că acesta avea un uter bicorn, un creier al cărui cortex prezenta circumvoluţiuni şi o placentă în care sângele matern venea în contact cu membrana care înconjura fătul, aşa cum se întâmplă şi azi la oameni.
Sursa: Science Daily (http://www.sciencedaily.com/releases/2013/02/130207141458.htm) / Credit foto: Carl Buell

cirus
08-February-2013, 06:35 PM
Au fost descoperite primele dovezi ce atestă că somonii se folosesc de câmpul magnetic al Pământului pentru a naviga


Câmpul magnetic al Terrei reprezintă un instrument de navigare pentru somoni http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10551042/1/somon.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10551042-au-fost-descoperite-primele-dovezi-ce-atesta-ca-somonii-se-folosesc-de-campul-magnetic-al-pamantului-pentru-a-naviga)



Somonii folosesc câmpul magnetic al Pământului pentru a naviga de-a lungul oceanului şi a se întoarce la râul în care s-a născut pentru a se înmulţi, arată un nou studiu.
În fiecare an, milioane de peşti călătoresc înapoi spre casă în cadrul unei dintre cele mai dificile migraţii din lumea animală. O echipă de cercetători din SUA afirmă că amintirea câmpului magnetic din zona prin care au pătruns pentru prima dată în mare îi ajută pe peşti să revină la râul lor.
Datele oferite de cercetători în studiul publicat în jurnalul Current Biology oferă primele dovezi directe ce atestă faptul că somonii folosesc indicii geomagnetice în cadrul procesului de migraţie.
Călătoria somonului din specia Oncorhynchus nerka din nordul Oceanului Pacific până la râul în care s-a născut este una dintre cele mai dificile migraţii din întreaga lume animală. Cercetătorii au elaborat de-a lungul timpului mai multe teorii ce explică modul în care somonii identifică râul lor după ce au petrecut ani buni în ocean. O ipoteză, supranumită „natal homing”, susţine că somonii folosesc atât indicii chimice, cât şi indicii geomagnetice pentru a-şi croi drum spre casă.
Pentru a testa această teorie, cercetătorii au studiat datele colectate de-a lungul a 56 de ani asupra somonilor care s-au întors în râul Fraser din British Columbia.
Traseul ales de peşti în jurul insulei Vancouver se potrivea cu intensitatea câmpului geomagnetic din apropiere de râul în care se născuseră.
Nathan Putman, un cercetător de la Oregon State University, a declarat că „somonii ţin minte câmpul magnetic existent în zona în care au pătruns pentru prima dată în mare când erau mici, iar atunci când ajung la maturitate caută aceeaşi locaţie, care are acelaşi câmp magnetic”.
Cercetătorul a explicat că somonii nu sunt unici din acest punct de vedere: ţestoase, focile elefant şi numeroase alte specii de peşti, printre care ţiparii, tonul şi sturionul folosesc o strategie de migraţie similară.
„E greu de crezut că somonul a fost singura specie care a conceput această idee genială de a-ţi găsi drumul înapoi acasă – cel mai probabil a evoluat de mai multe ori”, a explicat Putman.
Modul exact prin care peştii stochează imaginea câmpului magnetic a zonei în care s-au născut nu a fost încă identificată, însă cercetătorii cred că trecerea de la apă dulce la apă sărată provoacă un proces neurologic încă nedescoperit. Această amintire ajută peştele să găsească gura râului din care originează, iar de acolo foloseşte indicii chimice pentru a găsi locul exact în care s-a născut.
James J. Anderson şi Chloe Bracis de la Universitatea Washington afirmă că noua cercetare este susţinută de studiile care au folosit modele computerizate ce au arătat că este plauzibil ca „amprenta geomagnetică” să fie folosită de somoni pentru a reveni acasă. De asemenea, studiile de laborator efectuate pe păstrăvi arată că aceştia sunt dotaţi cu un sistem olfactiv care le permite detectarea câmpurilor geomagnetice.
Sursa: BBC News (http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-21345259)

cirus
08-February-2013, 06:43 PM
„Calmarul zburător” uluieşte cercetătorii: călătoreşte prin aer la viteze mai mari decât Usain Bolt!


Calmarii din specia Todarodes pacificus zboară prin aer cu viteze de peste 11 metri pe secundă http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10550629/4/todarodes-pacificus.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10550629-calmarul-zburator-uluieste-cercetatorii-calatoreste-prin-aer-la-viteze-mai-mari-decat-usain-bolt)



Atunci când este ameninţată de prădători, o specie de calmar oceanic poate zbura mai mult de 30 de metri prin aer la viteze mai mari decât cele atinse de Usain Bolt, au anunţat cercetătorii japonezi.
Calmarul din specia Todarodes pacificus, cunoscut şi sub numele de „Japanese Flying Squid”, se înalţă din apele oceanice aruncând un jet de apă la înaltă presiune, iar apoi îşi deschide înotătoarele pentru a zbura prin aer cu o viteză de 11,2 metri pe secundă, explică Jun Yamamoto de la Universitatea Hokkaido.
Usain Bolt, câştigătorul medaliei de aur la Jocurile Olimpice de la Londra în proba de 100 de metri, a reuşit să atingă o viteză medie de 10,31 metri pe secundă.
„Întotdeauna apăreau mărturii şi zvonuri care susţineau că aceşti calmari zboară, dar nimeni nu reuşise să explice cum reuşesc să facă acest lucru. Acum, noi am reuşit să demonstrăm că este adevărat”, a explicat Yamamoto.
Cercetătorii afirmă că este pentru prima dată când este descris mecanismul prin care această moluscă zboară.
Yamamoto şi echipa sa au urmărit un grup de 100 de calmari zburători japonezi în partea de nord-vest a Oceanului Pacific, la aproximativ 600 de kilometri la est de Tokyo.
Pe măsură ce barca lor s-a apropiat de calmari, creaturile s-au lansat în aer cu ajutorul unui jet puternic de apă. „După ce au terminat de aruncat apa, îşi deschid braţele şi înotătoarele pentru a glisa prin aer”, explică Yamamoto.
„Înotătoarele şi membrana dintre braţe creează portanţă aerodinamică şi-i permit calmarului să menţină traiectoria de zbor. Pe măsură ce calmarul reintră în apă, înotătoarele se retrag pentru a minimiza impactul”, au mai spus cercetătorii.
O fotografie realizată de cercetători arată aproximativ 20 de exemplare în zbor deasupra oceanului, fiind vizibile şi picăturile de apă rezultate din jetul de propulsie.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10550629/1/calmari-zburatori.jpg?width=635&height=795
„Calmarii nu sar din apă oricum, ci au o postură dedicată zborului”, au explicat cercetătorii.
Calmarii petrec aproximativ 3 secunde în aer, călătorind peste 30 de metri, iar cercetătorii cred că acest mecanism permite evitarea prădătorilor. Cu toate acestea, Yamamoto afirmă că părăsirea oceanului deschide un nou front şi expune moluştele la noi pericole.
„Această descoperire sugerează că nu ar mai trebui să considerăm calmarii drept fiinţe care trăiesc doar în apă. Este foarte posibil să fie o sursă de hrană şi pentru păsări”, spune Yamamoto.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10550629/3/calmari.jpg?width=512&height=483 Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5g8JOK17FAAi7rXh9-qUkDZ7ocsEQ?docId=CNG.036bf9c21e84d4998c1373bb46cc ceed.7a1)

giumbusluc
08-February-2013, 10:09 PM
„Calmarul zburător” uluieşte cercetătorii: călătoreşte prin aer la viteze mai mari decât Usain Bolt!


Calmarii din specia Todarodes pacificus zboară prin aer cu viteze de peste 11 metri pe secundă http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10550629/4/todarodes-pacificus.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10550629-calmarul-zburator-uluieste-cercetatorii-calatoreste-prin-aer-la-viteze-mai-mari-decat-usain-bolt)



Atunci când este ameninţată de prădători, o specie de calmar oceanic poate zbura mai mult de 30 de metri prin aer la viteze mai mari decât cele atinse de Usain Bolt, au anunţat cercetătorii japonezi.
Calmarul din specia Todarodes pacificus, cunoscut şi sub numele de „Japanese Flying Squid”, se înalţă din apele oceanice aruncând un jet de apă la înaltă presiune, iar apoi îşi deschide înotătoarele pentru a zbura prin aer cu o viteză de 11,2 metri pe secundă, explică Jun Yamamoto de la Universitatea Hokkaido.
Usain Bolt, câştigătorul medaliei de aur la Jocurile Olimpice de la Londra în proba de 100 de metri, a reuşit să atingă o viteză medie de 10,31 metri pe secundă.
„Întotdeauna apăreau mărturii şi zvonuri care susţineau că aceşti calmari zboară, dar nimeni nu reuşise să explice cum reuşesc să facă acest lucru. Acum, noi am reuşit să demonstrăm că este adevărat”, a explicat Yamamoto.
Cercetătorii afirmă că este pentru prima dată când este descris mecanismul prin care această moluscă zboară.
Yamamoto şi echipa sa au urmărit un grup de 100 de calmari zburători japonezi în partea de nord-vest a Oceanului Pacific, la aproximativ 600 de kilometri la est de Tokyo.
Pe măsură ce barca lor s-a apropiat de calmari, creaturile s-au lansat în aer cu ajutorul unui jet puternic de apă. „După ce au terminat de aruncat apa, îşi deschid braţele şi înotătoarele pentru a glisa prin aer”, explică Yamamoto.
„Înotătoarele şi membrana dintre braţe creează portanţă aerodinamică şi-i permit calmarului să menţină traiectoria de zbor. Pe măsură ce calmarul reintră în apă, înotătoarele se retrag pentru a minimiza impactul”, au mai spus cercetătorii.
O fotografie realizată de cercetători arată aproximativ 20 de exemplare în zbor deasupra oceanului, fiind vizibile şi picăturile de apă rezultate din jetul de propulsie.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10550629/1/calmari-zburatori.jpg?width=635&height=795
„Calmarii nu sar din apă oricum, ci au o postură dedicată zborului”, au explicat cercetătorii.
Calmarii petrec aproximativ 3 secunde în aer, călătorind peste 30 de metri, iar cercetătorii cred că acest mecanism permite evitarea prădătorilor. Cu toate acestea, Yamamoto afirmă că părăsirea oceanului deschide un nou front şi expune moluştele la noi pericole.
„Această descoperire sugerează că nu ar mai trebui să considerăm calmarii drept fiinţe care trăiesc doar în apă. Este foarte posibil să fie o sursă de hrană şi pentru păsări”, spune Yamamoto.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10550629/3/calmari.jpg?width=512&height=483 Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5g8JOK17FAAi7rXh9-qUkDZ7ocsEQ?docId=CNG.036bf9c21e84d4998c1373bb46cc ceed.7a1)

Cirus ,astia seamana cu prietenul meu ochenatul! Parca ar fi din spatiul extraterestru!:smile:

cirus
10-February-2013, 05:45 PM
Un fluture conduce un robot! (VIDEO)





Fluturele de mătase mascul poate „conduce” robotul spre sursa de feromon, graţie simţului său olfactiv extraodinar de sensibil. http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10552000/1/robot-fluture-matase.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10552000-un-fluture-conduce-un-robot-video)


Oamenii de ştiinţă japonezi se inspiră din lumea vie ca să proiecteze roboţi capabili să se orienteze după miros, pentru a îndeplini o gamă întreagă de sarcini utile. Pentru început, ei au instalat în „scaunul şoferului” un fluture de mătase mascul, înzestrat cu un excelent simţ al mirosului, pentru a conduce robotul.
Asemenea roboţi ar putea detecta scurgerile de gaze, ar putea găsi victimele unor dezastre naturale sau ar putea îndeplini o varietate de alte treburi pentru care ar fi nevoie de un simţ al mirosului bine dezvoltat, ca să ghideze mişcările roboţilor.
Cercetătorii de la Universitatea din Tokio au făcut apel la un as al mirosului, fluturele de mătase, specie la care masculul este capabil să simtă de la distanţe de kilometri mirosul unui feromon specific (o substanţă cu rol în atragerea partenerului de împerechere), emis de femelă.
Ei au creat un mic robot cu două roţi şi au ataşat de el un fluture de mătase mascul, care să „conducă” robotul urmărind mirosul feromonului. A fost ales fluturele de mătase deoarece acesta execută, în căutarea partenerei, un „dans” specific, cu deplasări în linie dreaptă şi în zig-zag. Mişcările fluturelui se transmiteau unei bile care ghida, apoi, robotul pe direcţia corespunzătoare. Cercetătorii au reuşit astfel să creeze un fel de „creier artificial”, pe baza cunoştinţelor despre neuronii fluturelui şi despre comportamentul acestuia, şi speră ca în viitor să incorporeze acest creier artificial într-un robot mobil. Testele au avut loc într-un tunel de vânt cu lungimea de 180 cm, cu o sursă de feromon la un capăt, robotul condus de fluture fiind plasat la celălalt capăt. Mici ventilatoare montate la partea anterioară a robotului ajutau la direcţionarea feromonului spre fluture. Fluturele era suspendat deasupra unei bile de polistiren care plutea pe o pernă de aer. Când insecta reacţiona, prin mişcări, la prezenţa moleculelor de feromon, picioarele ei se mişcau instinctiv în acelaşi mod în care s-ar fi mişcat dacă fluturele ar fi mers liber către sursa de feromon. Mişcările picioarelor antrenau în mişcare bila, prin intermediul căreia era direcţionat robotul pe acelaşi traseu pe care ar fi mers fluturele. 14 fluturi masculi au participat la teste şi toţi au reuşit să conducă robotul spre sursa de feromon. Şi mai interesant este faptul că, atunci când robotul a fost modificat astfel încât să „tragă spre dreapta”, încercând să abată fluturele de la traseul cel mai direct către sursă, fluturele a fost totuşi în stare să conducă şi de data acesta robotul spre sursa de feromon, ajustându-şi mişcările pentru a compensa devierea de la traseu. Cercetătorii au introdus şi diferite intervale de timp între momentul mişcării bilei şi momentul în care răspundea prin mişcări robotul (pentu a simula întârzierea care apare între semnalul senzorial şi răspunsul motor, întârziere care apare inevitabil în orice sistem construit de om). Cu cât acest interval (timp de răspuns) era mai mare, cu atât fluturelui îi era mai greu să ajungă la sursa de feromon. Sursa: Gizmag (http://www.gizmag.com/robot-driving-silkmoths/26109/)

cirus
12-February-2013, 10:58 PM
Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor




Maria Olaru (http://www.descopera.ro/autor/maria-olaru)



Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/10554137/6/caracatitainteligenta.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10554137-caracatitele-inteleptele-adancurilor) Galerie foto (5) (http://www.descopera.ro/galerii/10554137-caracatitele-inteleptele-adancurilor)


Vechii greci erau conştienţi de existenţa caracatiţelor, iar asta o demonstrează descoperirile arheologice, obiectele de lut din secolele VI-V î.e.n.,decorate cu motive ce amintesc de tentacule. Mai mult, în acea perioadă ea era considerată un animal benefic, un protector a cărui imagine apărea pe fresce sau scuturi. Cu toate acestea, dimensiunile mari la care pot ajunge unele exemplare şi cele 8 tentacule au făcut ca aceste animale magnifice să fie percepute de imaginarul colectiv drept monştrii feroce. De exeplu, în una dintre nenumăratele peripeţii ale lui Ulise, Homer povesteşte despre un monstru marin denumit Scylla şi care este descris ca o caracatiţă de dimensiuni foarte mari.

De ce sunt caracatiţele atât de surprinzătoare?
Răspunsul este foarte simplu. Nu are cum să nu te uimească când vezi că animalul în cauză, deşi este o moluscă cu 8 braţe dotate cu sute de ventuze ce pot să simtă, dar să şi guste prada, are şi un cioc asemănător cu cel al unui papagal, venin ca al unui şarpe şi limbă dotată cu o serie de dinţi. Mai mult, chiar dacă un exemplar ajunge să cântărească câteva zeci de kilograme, el va reuşi să se strecoare printr-o deschizătură de mărimea unei portocale.
Astăzi, după ani de studiu, specialiştii încă mai sunt uluiţi de aceste fiinţe, mai ales că multe cercetări au scos în evidenţă inteligenţa caracatiţelor.
În ultimul timp, mulţi oameni de ştiinţă s-au întrebat dacă, cu adevărat, caracatiţele gândesc sau dacă ele ne observă şi ne pot recunoaşte pe noi. Nu cu mult timp în urmă, astfel de întrebări ar fi părut prosteşti, dacă nu chiar nebuneşti. Cum să poată o caracatiţă să gândească când ea este încadrată în categoria nevertebratelor, alături de alte moluşte fără creiere? Ei bine, acum, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste fiinţe pot fi foarte inteligente, având emoţii şi personalitate proprie.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/10554137/2/caracatita-3.jpg?width=635&height=477
Întâlnirea cu Athena
Despre inteligenţa caracatiţelor vorbeşte mai pe larg Sy Montgomery într-un articol publicat în Orion Magazine (http://www.orionmagazine.org/index.php/articles/article/6474/). Sy, descrisă de „The New York Times”, drept o mare scriitoare şi în acelaşi timp şi om de ştiinţă, povesteşte despre întâlnirea ei cu Athena, o caracatiţă gigant din specia Enteroctopus dofleini, de aproape 20 de kilograme, în vârstă de 2 ani jumătate, „cazată” la Acvariul din New England.
„În momentul în care capul acvariului a fost dat la o parte, ne-am întins una spre cealaltă. Cele 8 braţe alunecoase ale ei le-au întâlnit pe ale mele. Mi-am băgat mâinile până la cot în apă. Capul Athenei, de mărimea unui pepene, a ieşit al suprafaţă iar ochiul ei stâng (caracatiţele au un ochi dominant, aşa cum oamenii au mână dominantă) m-a privit fix. Neluându-şi privirea de la mine, Athena şi-a înfăşurat braţele în jurul mâinilor mele, lipindu-şi tentaculele de mine. Fiecare braţ al ei are peste 200 de astfel de ventuze, iar fiecare atingere pe care am simţit-o am perceput-o ca pe un sărut, o mângâiere. Chiar dacă caracatiţele pot simţi gustul prin toată pielea lor, la nivelul acestor ventuze simţurile sunt mult mai dezvoltate. Exact asta făcea Athena. Mă gusta şi mă simţea, cunoscându-mi pielea într-un mod pe care nu mi-l mai imaginasem până acum.
Când i-am mângâiat capul moale cu vârfurile degetelor, ea şi-a schimbat culoarea, pielea ei pierzându-şi nuanţa roşiatică şi devenind mai albă şi mai netedă. Acesta era un semn că se relaxase. Athena a fost extrem de blândă cu mine. Părea să încerce încet, încet să mă tragă în acvariu, iar eu nu m-aş fi opus”, a povestit Sy.
Când Truman s-a supărat
Uneori, caracatiţele, la fel ca oamenii, nu agrează pe cineva şi atunci pielea lor capătă o nuanţă de roşu puternic. Unii dintre predecesorii Athenei, Truman, nu o putea accepta pe o îngrijitoare. De fiecare dată când acesta se apropia de acvariul lui era stropită de un jet puternic de apă. Pentru a înţelege mai bine care era secretul lui Truman trebuie să vorbim un pic de modul unic de deplasare al caracatiţelor. Corpul acestor vietăţi este acoperit de o mantă care pe partea dorsală este concrescută cu tegumentul, în timp ce pe partea ventrală este liberă şi determină un spaţiu numit cavitatea paleală. Astfel, în partea anterioară, spre braţe, cavitatea paleală comunică cu exteriorul printr-o fantă care lasă să pătrundă apa ce asigură oxigenarea sângelui. Când muşchii circulari ai mantei se contractă, fanta se închide, iar apa este aruncată cu putere printr-un fel de pâlnie. În acest fel, caracatiţa este împinsă în direcţia opusă. Cu cât muşchii se contractă mai puternic, cu atât deplasarea este mai rapidă. Iată, deci, cum Truman reuşea să o unde pe îngrijitoare de fiecare dată când avea ocazia, până într-o zi când aceasta a plecat. După câteva luni, femeia s-a întors în vizită iar Truman, care nu mai udase pe nimeni de la plecarea ei, i-a aruncat o singură privire şi imediat a şi recunoscut-o, fapt care a dus, inevitabil, la trimiterea unui jet puternic de apă chiar în direcţia ei.
Despre comportamentul dificil al unora dintre caracatiţe povesteşte şi Alexa Warburton care a încercat să studieze două specii de caracatiţe (Octopus bimaculoides, cunoscute şi sub numele de caracatiţe Bimac sau cu două pete şi Octopus joubini) într-un labirint T, adesea folosit în studiile pentru măsurarea inteligenţei animale.
Principala problemă a fost menţinerea animalelor în viaţă. Deşi acvariul era împărţit astfel încât animalele să nu se întâlnească, ele reuşeau mereu să se strecoare şi să se mănânce unele pe altele sau şi mai rău să se împerecheze.
De ce împerecherea duce la distrugerea studiului? Pentru că după ce depune cordoanele de ouă, care au cam 10 cm lungime şi conţin între 2 şi 3 mii de ouă minuscule (2,4 mm), femela nu le părăseşte nicio clipă, având grijă de ele. Asta înseamnă că ea nu se hrăneşte, intrând într-o stare similară cu demenţa, iar după apariţia puilor moare.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/10554137/5/oua.jpg?width=387&height=480
Arta camuflajului
Pentru paleta sa de culori, caracatiţa foloseşte trei staturi, alcătuite din trei tipuri diferite de celule. Stratul cel mai îndepărtat reflectă pasiv lumina de fundal. Cel superior poate conţine culorile galben, roşu, maro şi negru, în timp ce stratul mijlociu conţie pigmenţi strălucitori albaştrii, verzi sau aurii. Dar cum decide caracatiţa ce animal să imite, mai ales în condiţiile în care caracatiţele par a nu distinge culorile.
O nouă cercetare propune un răspuns spectaculos. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Washington au descoperit că pielea sepiei, verişoara caracatiţei, conţine secvenţe de gene care, de obicei, se exprimă doar în retina. Cu alte cuvinte, cefalopodele s-ar putea să aibă capacitatea de a vedea prin piele.
Cum vânează caracatiţele?
Jennifer Mather şi-a petrecut o bună parte din timp în Bermuda făcând scufundări în încercarea de a cunoaşte cât mai bine caracatiţele din specia Octopus vulgaris, numită caracatiţa obişnuită. Deşi specia se întâlneşte în apele tropicale şi temperate din toată lumea, în anii `80, când Mather efectua cercetările, nu se cunoşteau prea multe amănunte legate de ea. În timpul petrecut studiindu-le, Mather a observat caracatiţele în timp ce vânau. Un astfel de ritual putea dura între 5 minute şi 3 ore, timp în care caracatiţa prindea prada, o injecta cu venin şi apoi o lua „acasă” pentru a se delecta cu ea. „Acasă” este zona în care o caracatiţă petrece cea mai mare parte din timp, adică locul în care ele se simt în siguranţă, şi de obicei, „căminul” se află sub o stâncă sau între pietre.
Una dintre caracatiţele observate de Mather prefera să se ascundă sub un maldăr de sticle de bere, în timp ce o alta îşi îmbunătăţea mereu stilul de trai, adunând roci pe care le aşeza în faţa ascunzătorii ei.
Mather este coautoare a cărţii Octopus: The Ocean’s Intelligent Invertebrate, care include povestiri legate de modul în care caracatiţele dezmembrau construcţii Lego şi deşurubau capacele borcanelor. Coautorul aceleiaşi cărţi povesteşte şi el despre caracatiţe care au învăţat să deschide cu uşurinţă borcanele de medicamente dotate cu sistem de închidere childproof.
Într-un alt experiment, Anderson le-a dat caracatiţelor recipientele pentru medicamente. În mod normal, animalele le deschideau capacele şi apoi îşi pierdeau interesul. De data aceasta, însă, unele caracatiţe au făcut ceva extraordinar: s-au jucat cu recipientele. Mai exact, una dintre ele trimitea un jet de apă în recipient împingându-l spre un alt capăt al acvariului de unde apa îl readucea spre ea.
Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că, de fapt, joaca este necesară pentru sănătatea caracatiţelor. Unele dinte animalele care primeau o bilă creată special pentru a se deschide pe două şi a elibera mâncare, aveau tendinţa de a înşuruba bila şi a se juca cu ea. La New England Aquarium, Wilson Menashi a creat 3 cuburi care intrau unul în celălalt şi care erau dotate cu închizători diferite. De obicei, în ele se găsea hrană pentru ca animalele să se simtă recompensate pentru efortul de a le deschide. Toate caracatiţele au învăţat rapid cum să deschidă cutiile. De obicei deschideau o cutie după 2 -3 încercări, iar apoi ţineau minte metoda prin care reuşiseră să intre în posesia hranei, astfel încât pe viitor deschideau cutiile în doar câteva minute. Cu toate acestea, fiecare caracatiţă dezvolta propria strategie de deschidere a cutiilor.
George, de exemplu, o caracatiţă calmă deschidea cutiile metodic. Gwenevere cea sălbatică, în schimb, a strâns cea de-a doua cutie atât de tare încât i-a făcut o gaură de aproape 5cm. Truman, însă, era un oportunist. Într-o zi, în cea mai mică cutie, îngrijitorul Bill Murphy a pus doi crabi care au început să se bată, iar apoi această cutie a fost pusă într-o alta şi plasată în acvariu. Când Truman a observat cum se mişcă cutiile a fost atât de curios încât nu a mai răbdat şi şi-a strecurat corpul de peste 2 metri prin spărtura făcută de Gwenevere. A stat acolo jumătate de oră, timp în care toată lumea s-a strâns în jurul acvariului să vadă o caracatiţă înghesuită într-o cutie de 230 cm cubi.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/10554137/1/caracatita-2.jpg?width=635&height=955
Cum de sunt atât de inteligente?
Comparativ cu oamenii, care au 100 de miliarde de neuroni, caracatiţele obişnuite pot avea în jur de 130 de milioane de neuroni în creier. Partea ciudată este că trei cincimi dintre neuronii unei caracatiţe nu se găsesc în creier, ci în braţe.
„Este ca şi cum fiecare braţ are propriul creier”, consideră Peter Godfrey-Smith, scufundător şi profesor de filosofie la Graduate Center of the City University of New York. De exemplu, s-a observat că atunci când cercetătorii au tăiat o parte dintre braţele unor caracatiţe (care pot creşte la loc) acesta nu numai că se poate deplasa singur, dar în situaţia în care întâlneşte o sursă se hrană, o imobilizează si încearcă să o îndrepte spre locul unde ştie că ar trebui să se găsească gura caracatiţei.
Totuşi, specialiştii susţin că „inteligenţa umană şi cea a caracatiţelor nu au fost stimulate de aceiaşi factori. Strămoşii noştri nu erau dotaţi cu inteligenţă”, spune Mather. Mai exact, acum un miliard de ani, geniul planetei avea doar câţiva neuroni.
Din acest motiv se crede că mintea caracatiţei şi cea umană au evoluat separat, din motive diferite. Oamenii, ca şi alte vertebrate a căror inteligenţă este recunoscută din punct de vedere ştiinţific (elefanţii, balenele, papagalii) sunt fiinţe sociale cu o durată de viaţă lungă. Majoritatea specialiştilor consideră că unul dintre cei mai importanţi factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost forma socială de organizare, momentul în care strămoşii noştri au decis să trăiască în comunităţi.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/10554137/3/caracatita-4.jpg?width=635&height=477
Caracatiţele, în schimb, nu sunt nici fiinţe sociale şi nici nu trăiesc mult. Dacă două caracatiţe sunt puse împreună în acelaşi acvariu ele fie se vor împerechea, fie se vor omorî una pe alta. Cât despre durata de viaţă, o caracatiţă ca Athena, de exemplu, nu trăieşte mai mult de 3 ani. Şi atunci ce le-a făcut pe aceste moluşte să devină atât de inteligente? Mather pare să fi găsit răspunsul. Ea consideră că pierderea carapacei ancestrale a fost cea care le-a permis caracatiţelor să se dezvolte. Fără carapace ele au devenit libere şi au putut explora adâncul. Nu au mai fost nevoite să aştepte prada, ci s-au putut deplasa în căutarea ei. Cu cât sursa de hrană a devenit mai diversificată, cu atât ele au început să dezvolte tehnici de vânătoare potrivite în funcţie de pradă.
Cu o astfel de capacitate de învăţare, probabil că aceste vieţuitoare ar fi regii adâncurilor. În realitate însă, perioada restrânsă de viaţă, dar şi capacitatea redusă de a se oxigena (redată de faptul că sângele lor nu conţine hemoglobină ci hemocianina care limitează cantitatea de oxigen) le împiedică pe caracatiţe să cucerească marea.

cirus
12-February-2013, 11:18 PM
Inteligenţa câinilor surprinde oamenii de ştiinţă: „credeam că doar oamenii au această capacitate”


Câinii înţeleg punctul de vedere al oamenilor, capacitate despre care cercetătorii credeau că este exclusivă oamenilor http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10556846/1/caine-inima.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10556846-inteligenta-cainilor-surprinde-oamenii-de-stiinta-credeam-ca-doar-oamenii-au-aceasta-capacitate) Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/10556846-inteligenta-cainilor-surprinde-oamenii-de-stiinta-credeam-ca-doar-oamenii-au-aceasta-capacitate)



Câinii sunt mai pricepuţi în a pricepe o situaţie din punctul de vedere al oamenilor decât se credea până acum, anunţă cercetătorii.
Oamenii de ştiinţă au descoperit că în cazul în care lumina era stinsă, iar oamenii nu îi puteau vedea, şansele ca patrupezii să fure alimente care le fuseseră interzise creşteau de patru ori.
Acest lucru sugerează că „prietenul cel mai bun al omului” îşi schimbă comportamentul atunci când realizează că perspectiva stăpânilor lor s-a modificat.
Studiul publicat în jurnalul ştiinţific Animal Cognition a fost efectuat pe 84 de câini.
Cercetătorii au efectuat aceste experimente pentru a afla dacă patrupezii îşi pot adapta comportamentul ca reacţie la circumstanţele schimbate ale stăpânilor lor. Specialiştii doreau să afle dacă cei 84 de câini prezintă o „înţelegere flexibilă”, ce arată că înţeleg punctul de vedere al oamenilor.
Testele au arătat că atunci când luminile erau stinse, câinii aflaţi în aceeaşi cameră cu stăpânii lor erau mult mai predispuşi la încălcarea poruncilor acestora, furând mâncare pe care nu aveau voie să o mănânce.
În studiu se arată că „este improbabil ca aceşti câini să fi uitat că stăpânul lor se află în cameră” atunci când nu era lumină. Mai degrabă, câinii puteau să diferenţieze între momentele în care omul putea să-i vadă şi cele în care nu putea.
Cercetătorii susţin că experimentele au fost proiectate cu suficiente variaţii pentru a elimina falsele legături – de exemplu, fiind eliminată posibilitatea ca patrupezii să înceapă să asocieze întunericul cu momentul în care sunt hrăniţi.
Dr. Juliane Kaminski de la Universitatea din Portsmouth afirmă că studiul este „incredibil, căci sugerează că aceşti căţei înţeleg că oamenii nu pot să-i vadă, ceea ce înseamnă că înţeleg perspectiva umană”.
Descoperirea ar putea fi importantă în înţelegerea capabilităţilor câinilor de a interacţiona foarte aproape cu oamenii, aşa cum o fac câinii care ghidează persoanele oarbe şi câinii detectivi.
Studii mai vechi au sugerat că deşi oamenii au impresia că pot recunoaşte diferite expresii pe feţele câinilor, această impresie este adeseori falsă, fiind de fapt o proiecţie a emoţiilor umane.
„Oamenii atribuie în mod constant anumite calităţi şi emoţii altor fiinţe vii. Ştim că propriul nostru câine este isteţ sau sensibil, dar asta e gândirea noastră, nu a lor”, explică dr. Kaminski.
„Aceste rezultate sugerează că oamenii ar putea avea dreptate în ceea ce priveşte câinii, dar nu putem fi complet siguri că rezultatele înseamnă că acest animal de companie înţelege cu adevărat mintea altora. Foarte mult timp, oamenii de ştiinţă au presupus că doar oamenii prezintă această capacitate”, a concluzionat cercetătorul.
Surse: Universitatea Portsmouth (http://www.port.ac.uk/uopnews/2013/02/11/dogs-may-understand-human-point-of-view/), BBC News (http://www.bbc.co.uk/news/education-21411249)

cirus
21-February-2013, 05:40 PM
Leopardul zăpezilor – prinţul înălţimilor

În inima muntoasă a Asiei Centrale, trăieşte o creatură magnifică. Cel mai frumos şi misterios reprezentat al felinelor în opinia multor oameni, leopardul zăpezilor, căci despre el este vorba, stăpâneşte încă regatul său de stânci şi pajişti alpine. Se străduieşte din greu să supravieţuiască în mileniul trei, precum un duh cenuşiu care bântuie şi se furişează cu pas felin printre munţi, prăpăstii şi cer, ameninţat de lăcomia şi ignoranţa oamenilor. Cei care l-au întâlnit nu-l mai pot uita niciodată, subjugaţi de frumuseţea, maiestuozitatea şi aura celui pe care băştinaşii îl numesc, deloc întâmplător, „leopardul care îţi fură sufletul”.
Paris de la 128€ › Rezervă bilete de avion prin

Leopardul care este un tigru ?

La prima vedere, spectaculosul leopard al zăpezilor face deja notă distinctă printre rudele sale apropiate, la rândul lor nişte carnivore redutabile. Considerat de majoritatea zoologilor ca un reprezentant al subfamiliei Pantherinae, alături de leu, tigru, leopard şi jaguar, leopardul zăpezilor prezintă unele particularităţi morfologice.

Cercetătorii au descoperit că, spre deosebire de marile feline amintite anterior, acest stăpân al ţinuturilor înalte ale Asiei Centrale, Tibetului şi Himalayei nu poate rage. Cauza o reprezintă lipsa unui organ specializat, alcătuit dintr-un ţesut dens fibro-elastic care le permite marilor feline să emită răgetele şi mârâiturile lor caracteristice. Cu toate acestea, cercetătorii care au studiat recent ADN-ul acestui prădător au descoperit că ruda cea mai apropiată a leopardului zăpezii nu este leopardul comun, răspândit în Africa şi Asia, cum se credea până atunci, ci însuşi tigrul.

Nu e chiar surprinzător, daca observăm că cele două mari feline au evoluat în aceeaşi zonă geografică; în plus, şi în zilele noastre tigrii ocupă nişele ecologice şi habitatele situate imediat sub etajul altitudinal unde trăiesc leoparzii zăpezii.

A fost ultima mare felină descoperită şi catalogată de lumea ştiinţifică, leopardul zăpezii fiind descris în anul 1775 de către naturalistul german Johann Christian Daniel von Schreber, care a studiat câteva exemplare în Munţii Kopet Dag.

Cel mai frumos leopard.

Leoparzii zăpezii sunt cei mai mici reprezentanţi ai pantherinelor, dar rămân nişte carnivore remarcabile din multe puncte de vedere. Masculii sunt mai mari decât femelele, atingând greutăţi cuprinse între 27-55 kilograme. Au un corp tipic de prădător, musculos şi îndesat. Sunt feline solide şi compacte, cu picioare scurte, adaptate alergatului şi deplasării pe teren foarte accidentat şi abrupt; în consecinţă, au înălţimea la greabăn de doar 60 centimetri. O notă caracteristică o face coada lor, extrem de lungă şi groasă, care atinge 75-90 % din lungimea corpului felinei.

Coloritul şi blana lor sunt de asemenea unice între marile feline. Blana are o culoare de fond în nuanţe cenuşii-gălbui, presărată cu pete şi rozete mari de culoare neagră. Pe abdomen, gât şi interiorul membrelor, culoarea de fond este albă. Pe abdomen, blana atinge chiar 12 centimetri lungime.

Această specie trăieşte exclusiv în Munţii Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Himalaya, Altai, Sayan, Tannu-Ola, Hangai, Kunlun, precum şi în Tibet, Kashmir şi Karakoram. Este întâlnit în zonele alpine şi subalpine menţionate, în general la altitudini cuprinse între 3.350-6.700 metri.

Trăieşte într-un mediu ostil, cu temperaturi extrem de scăzute, viscole puternice şi oxigen rarefiat, dar este adaptat perfect mediului, în plus fiind carnivor de top în lumea sa rece şi periculoasă. Blana sa este foarte deasă şi lungă, iar urechile mici şi rotunjite, alte adaptări care ajută la reducerea pierderilor de căldură din organism. Labele sunt late şi tălpile sunt acoperite cu o blană aspră, pentru ca acest vânător eficient să aibă o stabilitate crescută pe suprafeţe alunecoase şi îngheţate.

Coada sa lungă şi flexibilă îl ajută foarte mult pentru menţinerea echilibrului atunci când sare şi aleargă peste stânci şi prăpăstii în timpul vânătorii (filmările în care leoparzii zăpezii au fost surprinşi la vânătoare de mufloni sau diferite specii de capre de munte sunt printre cele mai dinamice şi spectaculoase secvenţe de vânătoare din întreg regnul animal).

Leopardul zăpezilor căscând.


Vânător la mare altitudine
Lista adaptărilor sale la un mediu ostil nu se sfârşeşte aici. Leopardul zăpezii are nişte fose nazale neobişnuit de mari, considerabil mai mari, proporţional, decât ale tuturor speciilor de feline. În aceste fose largi se încălzeşte aerul rece al înălţimilor (înainte de a ajunge în plămâni), mai ales când leopardul este în plină goană după pradă.
În timpul scurtelor veri alpine, leoparzii trăiesc îndeosebi în zona păşunilor înalte şi a regiunilor stâncoase, la altitudini cuprinse între 2.700-6.000 metri. Totuşi, gerul iernilor şi mai ales lipsa prăzilor determină aceste carnivore să coboare în zona pădurilor montane, odată cu sosirea anotimpului rece.
Dincolo de frumuseţea sa unică (este singura mare felină cu ochii verzi-albaştri), descoperim un carnivor de elită şi un oportunist remarcabil, care nu se dă în lături de la consumul cadavrelor sau atacul animalelor domestice, atunci când prăzile sale naturale devin rare. Puterea şi agilitatea sa îi permit să sară 15 metri în lungime şi să doboare animale a căror greutate o depăşeşte de 3-4 ori pe a sa.
Prăzile sale obişnuite sunt caprele şi oile sălbatice: tahr de Himalaya, bharal, markhor, ibex siberian, precum şi muflonii argal, dar nu se dă în lături nici de la mici mamifere sau păsări. De fapt, în aceste biotopuri singurele animale care nu au de ce să se teamă de leoparzii zăpezilor sunt impozanţii tauri de yak...
Leopardul zăpezilor expresiv
În unele părţi ale Himalayei vânează şi antilope goral. În lista sa de prăzi intră şi mistreţii, unele specii de cerbi şi maimuţele langur, alături de iepuri, marmote, rozătoare mici, precum iepurii şuierători (pika) şi şoarecii de munte, ca şi păsări precum cocoşii de zăpadă himalayeni sau potârnichile chukar. Preferă să vâneze prin ambuscadă, fiind, la fel ca toate felinele, un alergător "exploziv" pe distanţe scurte.
Obişnuieşte să se apropie de pradă de deasupra, de la înălţime, folosindu-se magistral de particularităţile terenului pentru a se ascunde cât mai bine atunci când se furişează şi se apropie de potenţiala victimă. Izbucneşte în salturi incredibile peste stânci, dar dacă prada nu este prinsă în primii 300 metri de urmărire, o abandonează, pentru a-şi păstra forţele şi a căuta o altă victimă. Ucide cu precizie de asasin profesionist, dintr-o singură muşcătură de gât, după care îşi târăşte prada spre un loc ascuns, unde se poate ospăta în voie.
O pradă de talie mare, precum o capră de munte, îi astâmpără foamea pentru circa două săptămâni. Leoparzii zăpezilor nu se dau deloc în lături nici de la prăzile mai mici, mai ales atunci când acestea se întâlnesc din abundenţă. Un studiu efectuat în provincia Tibet de către reputatul expert în feline mari George Shaller a descoperit că, pe timpul verii, marmotele reprezentau aproximativ 45% din totalul prăzilor doborâte de leoparzii zăpezilor.
Într-un studiu desfăşurat între anii 1988-1989, alţi zoologi au estimat că un leopard de zăpadă din Himalaya se hrăneşte, în medie, cu 30-40 oi naur (Pseudois nayaur). Un studiu demarat pe o perioadă de un an de zile în rezervaţia Kibber, în statul indian Himachal Pradesh, a descoperit că un singur leopard monitorizat în această perioadă a vânat fix cinci oi naur, nouă iepuri sălbatici tibetani, douăzeci şi cinci de marmote, cinci capre domestice, o oaie domestică şi cincisprezece păsări.
Între legende şi supravieţuire
Denumit sarken de tibetani, palang i-berfy de persani şi afgani, sau irbis în limbile turcice, magnificul prădător se află într-o situaţie cu adevărat dificilă. Mai pe scurt, este serios ameninţat cu dispariţia totală: Deşi, la prima vedere, acest fapt pare puţin probabil dacă luăm în considerare faptul că acest leopard trăieşte într-unele dintre cele mai izolate, inaccesibile şi neospitaliere zone ale planetei pentru om, din nefericire realităţile ne contrazic.
Experţii susţin că în prezent ar mai exista între 4.000-6.590 exemplare în sălbăticie, dintre care cele mai multe (2.000-2.500) trăiesc în Tibet. Ca şi cum lucrurile nu ar fi stat îndeajuns de rău, unii specialişti consideră că doar 2.500 de leoparzi ai zăpezii mai supravieţuiesc, de fapt, în zilele noastre.
Adevărul întârzie să apară, deoarece estimarea numărului de indivizi ai unei specii de carnivor solitare prin excelenţă şi care trăieşte într-un mediu greu accesibili şi ostil este o operaţiune extrem de imprecisă şi dificilă.
Cauzele răririi sale considerabile sunt diverse şi greu de soluţionat.
Irbis
Atacurile asupra turmelor pot deveni semnificative în unele cazuri, cercetătorii descoperind că în medie circa 10% din efectivele de ovine şi caprine din Podişul Tibetan cad victimă lui sarken, cum îl numesc etnicii tibetani. În Nepalul vecin, cifra pierderilor este mult mai mare, de 17% pe timpul verii şi 39 % din şeptel pe timpul iernii. În astfel de situaţii, magnifica felină intră deseori în conflict cu păstorii, care o împuşcă sau o otrăvesc.
Studiile de teren au arătat totuşi că atacurile asupra animalelor domestice sunt provocate, indirect, tot de om. Acest leopard evită omul cu orice preţ şi nu se apropie de aşezările umane decât când suferă de foame. Cercetările au descoperit că doar în zonele în care oamenii au decimat prin vânătoare populaţiile locale de erbivore sălbatice s-au înmulţit atacurile leoparzilor asupra animalelor domestice.
Altă cauză care a contribuit la declinul speciei este reprezentată de vânătoarea excesivă a erbivorelor sălbatice, precum şi campaniile de otrăvire în masă a populaţiilor de marmote şi de iepuri şuierători pika, întreprinse de către autorităţile chineze în Platoul Tibetan.
Un alt pericol este reprezentat de cererea crescută de oase de leopard, folosite în prezent în farmacopeea tradiţională chinezească drept substitut pentru oasele de tigru. Astfel, braconierii vând în Tibet un schelet de leopard al zăpeţii cu preţul de 190 $.
Leopardul zăpezilor îşi observă teritoriul.
Blănurile groase şi moi de leopard de zăpadă erau foarte preţuite înainte de interzicerea comerţului internaţional cu blănuri de feline periclitate. În deceniul 1970-1980 o haină din blană de sarken costa în medie 50.000 $, la cotaţia de atunci a monedei americane.
Situaţia vânătorii leoparzilor pentru blănuri a fost şi mai gravă în anii 1920-1930, când din republicile sovietice centrasiatice se trimiteau anual spre Moscova aproximativ 1.000 blănuri, cifră imensă pentru populaţia unui asemenea carnivor.
Cu toate acestea, s-au luat unele măsuri de protecţie, care, chiar dacă nu stăvilesc total vânătoarea sa, l-au salvat totuşi de la dispariţia totală. În plus, în ultimele decenii au apărut mai multe organizaţii occidentale dedicate salvării leopardului zăpezii, precum The Snow Leopard Trust, The Snow Leopard Conservancy, Cat Specialist Group şi Panthera Corporation, care, pe baza unor donaţii consistente, au lansat programe de conservare şi salvare a speciei care includ locuri de muncă pentru localnicii care au astfel tot interesul să salveze leoparzii.
Poate că acest adevărat prinţ al înălţimilor, venerat în trecut de şamani pentru spiritul său călăuzitor, va supravieţui şi pe viitor, ca o podoabă supremă a celor mai sălbatice ţinuturi muntoase ale lumii.

cirus
21-February-2013, 06:57 PM
Descoperire bizară: un animal îşi abandonează penisul după sex, iar apoi îi creşte altul la loc!

Oamenii de ştiinţă japonezi au publicat o cercetare despre viaţa sexuală bizară a unui melc marin care îşi abandonează penisul după copulaţie, ca ulterior să crească altul în loc.

„Nu este cunoscut niciun alt animal care să copuleze în mod repetat cu asemenea «penisuri de unică folosinţă»”, scriu biologii japonezi în jurnalul ştiinţific Biology Letters, adăugând că acest comportament este „extrem de ciudat”.

Melcul alb-roşu cunoscut sub numele de Chromodoris reticulata (care este de fapt o moluscă fără carapace) trăieşte în apele calde din Asia de Sud-Est.

Cercetătorii au descoperit că animalul are nevoie de 24 de ore între partidele de sex pentru a „derula” un penis juvenil care este spiralat în interiorul corpului, acesta luând locul penisului extern uzat. Specialiştii au observat că animalul poate repeta acest proces de cel puţin trei ori.

Bizara creatură de dimensiunile unui deget uman este un hermafrodit, adică are atât organele sexuale masculine cât şi pe cele feminine. Animalul joacă un rol dublu în timpul copulaţiei: ei transmit spermă partenerului, dar în acelaşi timp recepţionează spermă de la acesta, pe care o stochează pentru inseminarea ulterioară.

Cercetătorii au observat copulaţii între aceşti melci după ce au capturat câteva exemplare în urma unei scufundări. După fiecare cuplare – proces care dura între câteva zeci de secunde şi câteva minute – fiecare melc îşi arunca penisul, un organ ca un fir pe care aceştia îl introduc în vaginul partenerei.

Cercetătorii au examinat totodată structura microscopică şi funcţia organelor masculine sexuale, observând o structură internă spiralată despre care cred că se dezvoltă şi devine „penisul înlocuitor”.

„Noi credem că ţesutul aflat în partea spiralată a penisului este comprimată şi nediferenţiată, iar cu timpul se diferenţiază în «penisul următor»”, scriu cercetătorii în publicaţia ştiinţifică. „Este nevoie de aproximativ 24 de ore pentru ca structura spiralată să fie gata pentru actul de copulaţie”, adaugă specialiştii.

De asemenea, cercetătorii au descoperit că penisul animalului este acoperit cu ţepi, sugerând că aceştia sunt folosiţi pentru a elimina sperma partenerilor precedenţi din corpul melcului cu care copulează. Aceşti ţepi sunt orientaţi spre înapoi, ceea ce face dificilă extragerea penisului după actul sexual. Cercetătorii spun că acesta ar putea fi un motiv pentru care melcul renunţă la penis după actul sexual.

„Choromodoris reticulata ar putea compensa pentru costul pe termen scurt pe care pierderea penisului îl provoacă asupra oportunităţilor de reproducere cu avantajul reproductiv oferit de eliminarea spermei concurente”, spun autorii studiului.

Mai multe animale renunţă la diferite părţi ale corpului, un exemplu fiind şopârla gecko, ce-şi abandonează coada. Cercetătorii subliniază că, de regulă, animalele nu sunt dispuse să renunţe la penis.

Surse: AFP, Nature

giumbusluc
21-February-2013, 10:48 PM
Descoperire bizară: un animal îşi abandonează penisul după sex, iar apoi îi creşte altul la loc!

Oamenii de ştiinţă japonezi au publicat o cercetare despre viaţa sexuală bizară a unui melc marin care îşi abandonează penisul după copulaţie, ca ulterior să crească altul în loc.

„Nu este cunoscut niciun alt animal care să copuleze în mod repetat cu asemenea «penisuri de unică folosinţă»”, scriu biologii japonezi în jurnalul ştiinţific Biology Letters, adăugând că acest comportament este „extrem de ciudat”.

Melcul alb-roşu cunoscut sub numele de Chromodoris reticulata (care este de fapt o moluscă fără carapace) trăieşte în apele calde din Asia de Sud-Est.

Cercetătorii au descoperit că animalul are nevoie de 24 de ore între partidele de sex pentru a „derula” un penis juvenil care este spiralat în interiorul corpului, acesta luând locul penisului extern uzat. Specialiştii au observat că animalul poate repeta acest proces de cel puţin trei ori.

Bizara creatură de dimensiunile unui deget uman este un hermafrodit, adică are atât organele sexuale masculine cât şi pe cele feminine. Animalul joacă un rol dublu în timpul copulaţiei: ei transmit spermă partenerului, dar în acelaşi timp recepţionează spermă de la acesta, pe care o stochează pentru inseminarea ulterioară.

Cercetătorii au observat copulaţii între aceşti melci după ce au capturat câteva exemplare în urma unei scufundări. După fiecare cuplare – proces care dura între câteva zeci de secunde şi câteva minute – fiecare melc îşi arunca penisul, un organ ca un fir pe care aceştia îl introduc în vaginul partenerei.

Cercetătorii au examinat totodată structura microscopică şi funcţia organelor masculine sexuale, observând o structură internă spiralată despre care cred că se dezvoltă şi devine „penisul înlocuitor”.

„Noi credem că ţesutul aflat în partea spiralată a penisului este comprimată şi nediferenţiată, iar cu timpul se diferenţiază în «penisul următor»”, scriu cercetătorii în publicaţia ştiinţifică. „Este nevoie de aproximativ 24 de ore pentru ca structura spiralată să fie gata pentru actul de copulaţie”, adaugă specialiştii.

De asemenea, cercetătorii au descoperit că penisul animalului este acoperit cu ţepi, sugerând că aceştia sunt folosiţi pentru a elimina sperma partenerilor precedenţi din corpul melcului cu care copulează. Aceşti ţepi sunt orientaţi spre înapoi, ceea ce face dificilă extragerea penisului după actul sexual. Cercetătorii spun că acesta ar putea fi un motiv pentru care melcul renunţă la penis după actul sexual.

„Choromodoris reticulata ar putea compensa pentru costul pe termen scurt pe care pierderea penisului îl provoacă asupra oportunităţilor de reproducere cu avantajul reproductiv oferit de eliminarea spermei concurente”, spun autorii studiului.

Mai multe animale renunţă la diferite părţi ale corpului, un exemplu fiind şopârla gecko, ce-şi abandonează coada. Cercetătorii subliniază că, de regulă, animalele nu sunt dispuse să renunţe la penis.

Surse: AFP, Nature
Cirus ,ai cuvantul meu ca ,, mi-au cazut ochii,, cand am citit ce ai postat.Cred ca daca mai zice cineva ca sunt eu cea ,,putin nebuna,, pe acest forum ar trebui sa-si revizuiasca atitudinea.Sincer ,am ras de am plesnit si asa as face niste comentarii...dar ...

cirus
24-February-2013, 09:18 PM
Cum reacţionează ciorile când sunt nedreptaţite?


Oamenii, primatele şi câinii reacţionează negativ atunci când alţii, care au realizat aceeaşi sarcină ca ei, primesc o recompensă mai bună decât. Acum, un nou studiu a scos la iveală faptul că şi ciorile şi corbii se opun nedreptăţii.

Studiul realizat de cercetătorii de la Universitatea din Viena este primul care demonstrează că şi non-mamiferele reacţionează la inegalitate. Cunoscând animalele care observă nedreptatea, oamenii de ştiinţă vor încerca să identifice modul în care a apărut nevoia de corectitudine şi egalitate.

În studiu au fost analizaţi 4 corbi şi 6 ciori negre (corvus corone) care au fost învăţaţi să dea jetoane la schimb pentru mâncare. Apoi, pentru o serie de experimente, păsările au fost aşezate pe perechi ale aceleiaşi specii. Atunci când păsările observau că partenerii lor primeau mâncare pe gratis, fără a da în schimb jetoane, păsările aveau tendinţa de a fi din ce în ce mai puţin dispuse să îşi cedeze propriile jetoane în schimbul hranei. Mai mult, uneori, păsările care nu primeau destulă atenţie îşi cedau jetoanele şi refuzau să mai primească hrană.

Alte studii au sugerat că sentimentul de egalitate evoluează chiar şi la indiviz neînrudiţi sau chiar între păsări care menţin o interacţiune de scurtă durată.

Sursa: Popular Science

cirus
24-February-2013, 09:19 PM
Corbii „vorbesc” prin gesturi şi ştiu să arate spre un obiect!

Ornitologii Simone Pika din cadrul Institutului de Ornitologie Max Plank şi Thomas Bugnyar, din partea Universităţii din Viena, au descoperit în premieră că inteligenţii corbi se folosesc de limbajul gesturilor pentru a-şi îmbogăţi comunicarea intra-specifică.

Corbul comun (Corvus corax), răspândit prin mai multe subspecii în Eurasia şi America de Nord, se foloseşte de aşa-numite gesturi deictice pentru a stârni interesul unui partener potenţial sau a-şi întări legăturile deja stabilite cu ceilalţi corbi din grup.

Acest tip de limbaj gestual a fost observat şi în cazul oamenilor. Încă din primul an de viaţă, copii se folosesc de o serie de gesturi specifice pentru a capta atenţia adulţilor. Aşadar, în cazul oamenilor gesturile deictice sunt folosite de copii înainte ca aceştia să înveţe să vorbească, în general în intervalul de vârstă cuprins între 9 şi 12 luni.

În mod surprinzător, primatele înrudite cu oamenii se folosesc rar de gesturi deictice. Dar aceste gesturi nu se întâlnesc numai la mamiferele evoluate.

Timp de doi ani, cei doi cercetători au studiat comportamenul mai multor familii de corbi din Parcul Naţional Cumberland din Grünau, Austria. Ornitologii au observat cum corbii îşi foloseau ciocurile pentru a indica locul unui obiect, precum copii care arată cu mâna.

Noua descoperire demonstrează că gestica diferenţiată a evoluat mai ales în cadrul speciilor cu un grad înalt de abilităţi în colaborarea şi comunicarea intra-specifică.

Corbii sunt consideraţi cele mai inteligente păsări, iar pe baza testelor şi experimentelor în domeniu, tot mai mulţi cercetători sunt înclinaţi să creadă că aceste păsări sunt, de fapt, la fel de inteligente ca marile maimuţe antropoide.

În mod particular, corbii sunt caracterizaţi de faptul că îşi stabilesc perechi pe perioade lungi de timp, indivizii îşi sunt fideli unul altuia, iar membrii unui grup extins se bazează pe un limbaj extrem de complex pentru o specie de pasăre.


Sursa: Eurekalert

cirus
24-February-2013, 09:22 PM
O minte sclipitoare în lumea animalelor: Corbul de Noua Caledonie

Inteligenţa legendară a corbilor a fost recunoscută încă din antichitate, când Esop descria într-una din fabulele sale cum o astfel de pasăre arunca pietre într-un ulcior pentru a ridica nivelul apei, astfel încât să o poată bea.

Acum câţiva ani, cercetătorii au reuşit să reproducă în laborator comportamentul descris de Esop, 4 ciori folosind pietre pentru a ridica nivelul apei dintr-un recipient de plastic.

Cercetătorii care au efectuat studii pe corbi au descoperit că aceştia pot recunoaşte oamenii după figură, ei reţinând chipurile persoanelor timp de ani buni.

O altă dovadă a inteligenţei corbilor a fost descoperită de un cercetător israelian în urmă cu câţiva ani. Aflat într-un parc în Ramat-Gan, Oren Hasson a observat o cioară grivă (Corvus corone cornix) aterizând pe o lampă aflată în mijlocul unei fântâni din parc. Cioara avea în gură o bucată de pâine, pe care a fărâmiţat-o, aruncând firimiturile în apă şi apoi mâncându-le. O oră mai târziu, pasărea s-a întors şi a repetat comportamentul. La un moment dat, după ce a aruncat o firimitură în apă, cioara a introdus capul în apă şi a scos un peşte din familia cichlidelor.

Pentru a verifica dacă această tehnică de pescuit este cunoscută de mai multe exemplare din respectiva specie de corbi, Hasson a aruncat mai multe bucăţi de pâine în jurul acelei fântâni, sperând să surprindă cu camera video ineditul comportament. Efortul a meritat: 10 corbi au încercat să pescuiască folosind pâinea drept momeală, iar 4 dintre ei au reuşit. Iată unul dintre corbii care au reuşit să prindă un peşte:

Acesta este doar unul dintre felurile în care corbii se folosesc de diferite instrumente pentru a se hrăni, iar faptul că mâncarea sub formă de pâine a fost folosită ca mijloc pentru a obţine o alta cu caracteristici superioare (peştele) este uimitor.

Folosirea instrumentelor - un semn al inteligenţei

Oamenii utilizează două mijloace pentru a rezolva probleme: limbajul (pentru a-i convinge pe alţii să acţioneze în conformitate cu dorinţele proprii) şi instrumentele (atunci când rezultatul dorit nu poate fi obţinut doar cu ajutorul mâinilor).

Multă vreme, oamenii au considerat conceperea şi utilizarea de instrumente drept însuşiri specifice omului. Între timp, studiul lumii înconjurătoare a relevat faptul că împărtăşim această abilitate cu alte câteva specii. Complexitatea instrumentelor folosite şi cea a limbajului sunt elementele considerate de către oameni a fi indicatori ai inteligenţei unei specii.

În ceea ce priveşte folosirea instrumentelor, oamenii reprezintă specia cea mai abilă, cu realizări neegalate, de la piramide la acceleratoare de particule. Următoarea poziţie în clasamentul complexităţii instrumentelor folosite este ocupată de două specii extrem de diferite: cimpanzeii şi corbii din Noua Caledonie.

Dacă în cazul cimpanzeilor capacitatea de a folosi şi concepe instrumente nu este o surpriză, dat fiind că această specie este despărţită de oameni de doar 250.000 de generaţii (adică 6 milioane de ani), faptul că o specie de păsări împarte această poziţie în clasament cu cimpanzeii este surprinzător. Cel mai recent strămoş comun al păsărilor şi al oamenilor a trăit acum mai bine de 310 de milioane de ani, adică acum aproximativ 170 de milioane de generaţii.

Ca şi cimpanzeii, corbii de Noua Caledonie au abilităţi nemaiîntâlnite la alte specii: îşi construiesc propriile instrumente, le folosesc frecvent, utilizează mai multe tipuri în funcţie de scopul pe care doresc să îl atingă şi pot concepe alte tipuri de instrumente atunci când au nevoie de ele.

Noua Caledonie, un loc cu o biodiversitate unică

Noua Caledonie este un arhipelag situat în Oceanul Pacific, la aproximativ 1.200 kilometri de coasta de est a Australiei. Ansamblul de insule şi arhipelaguri ce formează Noua Caledonie este dominat de Grande Terre, insula principală a teritoriului, ce are o suprafaţă de 16.372 de km².

Acest grup de insule a făcut parte din Gondwana, super-continentul ce a existat acum câteva sute de milioane de ani. În zilele noastre, aici se regăsesc numeroase specii de plante şi animale ce nu trăiesc decât în acest arhipelag. Patrimoniul mondial UNESCO include dubla barieră de corali a Noii Caledonii, care este cea de-a doua din lume ca lungime, după Marea Barieră de Corali a Australiei.

Una dintre speciile unice acestui arhipelag este corbul de Noua Caledonie (Corvus moneduloides). Acesta trăieşte atât pe insula Grande Terre, cât şi pe Maré, o insulă aflată în apropiere, unde se crede că a fost naturalizat de om. Dacă la aspect şi stil de viaţă se aseamănă cu corbii pe care îi putem în vedea şi în România, capacitatea sofisticată de a folosi instrumentele distinge această specie de toate celelelalte specii de păsări, dar şi de majoritatea primatelor!

Corbii de Noua Caledonie folosesc instrumente pentru a căuta melci, insecte şi alte nevertebrate printre plantele de pe sol şi prin copaci. Cercetătorii au descoperit că aceşti corbi folosesc mai multe tipuri de instrumente, transformând frunzele în fâşii scurte, în fâşii late sau în fâşii late la un capăt şi subţiri la celălalt.

Cel mai complex instrument întâlnit până acum în lumea animală este creat de aceşti corbi. Instrumentul, ce are o formă complexă, este fabricat din frunzele copacilor Pandanus, iar pentru a-l realiza este nevoie de mai mulţi paşi, printre care selectarea materialului potrivit, decuparea pregătitoare, ca apoi frunza să fie sculptată migălos, în toate cele trei dimensiuni.

Forma acestui instrument variază în funcţie de regiune, unii cercetători sugerând că diferenţa rezultă din transmiterea culturală a designului instrumentului, corbii învăţând să-l construiască de la membrii grupului social. Corbii de Noua Caledonie trăiesc în familii nucleare, petrecând tot anul în compania femelei. Puii petrec chiar şi doi ani alături de părinţii lor, mergând alături de aceştia în căutarea hranei şi încercând să construiască instrumente din frunze de Pandanus.

S-ar părea că aceşti corbi posedă, la fel ca şi oamenii, o cultură pe care o transmit mai departe - în cazul acesta, cultura tehnologiei instrumentelor!

Aleg corbii instrumentele la întâmplare sau îşi pun inteligenţa la lucru?

Pentru a testa dacă folosirea de instrumente este cu adevărat un semn al inteligenţei şi nu un comportament instinctiv, aşa cum este construirea de pânze în cazul păianjenilor, cercetătorii au efectuat o serie experimente în laborator în care corbii au fost puşi în situaţii noi, pe care nu le-ar fi putut întâlni în sălbăticie.

Într-unul din experimente, cercetătorii au poziţionat mâncarea în tuburi transparente, la distanţe diferite, punându-le la dispoziţie corbilor mai multe beţe de dimensiuni diferite. În majoritatea cazurilor, corbii au ales beţele care erau suficient de lungi pentru a ajunge la hrana din tuburi.

În alt experiment, pentru a avea acces la mâncare, corbii erau nevoiţi să o împingă printr-o gaură cu un băţ. Având la dispoziţie o creangă de stejar cu frunze, corbii au conceput de cele mai multe ori instrumente cu o grosime ce le permitea accesul în gaura în care se afla mâncarea, întâmplându-se extrem de rar ca aceştia să rupă un băţ mai gros decât diametrul acelei găuri.

Corbii au demonstrat într-un alt experiment că sunt capabili nu doar să aleagă instrumentul potrivit, ci şi felul în care acesta funcţionează. În cadrul acestui experiment, o găletuşă ce conţinea carne se afla la fundul unui tub transparent. Corbilor li s-au pus la dispoziţie două instrumente fabricate dintr-un material neobişnuit pentru ei: un fir şi un cârlig, ambele din aluminiu. Găletuşa putea fi accesată doar cu ajutorul cârligului. Momentul inedit a apărut atunci când unul dintre corbi a luat cârligul, lasându-i celuilalt corb doar firul metalic. După ce acesta a încercat, fără reuşită, să-l folosească pentru a obţine găletuşa, celălalt corb a introdus firul sub o bucată de bandă adezivă şi a tras de celălalt capăt cu ciocul, creând un cârlig, pe care apoi l-a folosit pentru a ridica găletuşa.

Acest experiment a fost primul în care un animal a fost observat construind un instrument nou pentru o problemă bine definită, fără o perioadă lungă de încercări nereuşite. Astfel, corbul a lăsat impresia că a înţeles atât faptul că are nevoie de un cârlig pentru a ridica găletuşa, cât şi felul în care poate obţine un cârlig dintr-un material nou (aluminiul), necunoscut lui până atunci.

Toate aceste cercetări par să demonstreze că aceste păsări nu aleg instrumentele la întâmplare, ci examinează mai întâi problema întâlnită şi apoi aleg instrumentul potrivit pentru rezolvarea sa, ceea ce reprezintă un semn clar al inteligenţei.

Ingeniozitatea corbilor - surprinsă în mediul lor natural

Unul din studiile realizate de ornitologi în insula Noua Caledonie a relevat faptul că hrana preferată a acestor corbi o reprezintă larvele unui gândac de copac. Consumând doar 3 astfel de larve, corbii îşi asigură cantitatea de lipide şi proteine necesară de-a lungul unei zile întregi. Ca urmare a acestui fapt, corbii au elaborat o metodă ingenioasă pentru a ajunge la aceste larve, ce se găsesc în copaci.

Corbul prinde în cioc un băţ, pe care îl foloseşte pentru a lovi în copacul în care se găseşte larva vânată. După câteva lovituri repetate, larvele devin iritate de factorul de stres şi îşi deschid mandibulele, iar corbul introduce băţul în scorbura în care acestea se găsesc. Larva "muşcă" băţul, iar corbul o scoate din ascunziş şi o consumă. Iată cum arată întregul proces:

O altă cercetare recentă a uimit ornitologii, care au descoperit că aceşti corbi folosesc beţele nu doar pentru a obţine hrana, ci şi pentru a investiga obiectele nefamiliare, potenţial periculoase. Nicio altă pasăre nu foloseşte instrumentele în mai multe scopuri, iar faptul că aceşti corbi au demonstrat că pot face acest lucru indică o capacitate cognitivă mai complexă decât se credea.

Unde va ajunge inteligenţa corbilor?

Cel mai impresionant experiment în care au fost implicaţi corbii din Noua Caledonie a fost efectuat anul trecut de o echipă de cercetători de la Universitatea din Auckland, Noua Zeelandă. În cadrul unui experiment complex, corbii au reuşit să desprindă un băţ mic ce atârna de un fir, folosindu-l pentru a ajunge la un băţ mai lung aflat într-o cuşcă. Reuşind să scoată băţul lung din cuşcă, corbii l-au folosit pentru a extrage hrana aflată într-un recipient adânc.

Prin această reuşită, corbii au arătat că pot gândi secvenţial (ceea ce câinii, de exemplu, nu pot face) şi că pot folosi instrumente multiple pentru a îşi atinge scopul, demonstrând o capacitate de a inova care i-a surprins pe oamenii de ştiinţă.

Cercetătorii consideră dezvoltarea capacităţii de a folosi instrumente multiple un punct esenţial ce a permis omului o evoluţie rapidă şi o dezvoltare cognitivă fără precedent. Aşadar, este posibil ca în viitor să fim martorii unui proces evolutiv spectaculos, în care corbul de Noua Caledonie dezvoltă aceleaşi abilităţi care i-au permis omului să domine această planetă.

Chiar dacă acest animal extrem de inteligent nu va ajunge la acest nivel, corbul de Noua Caledonie merită tratat cu respectul cuvenit unei specii ce poate, peste milioane de ani, va ajunge să domine planeta aşa cum o făceau strămoşii săi, dinozaurii, acum zeci de milioane de ani...

cirus
24-February-2013, 09:24 PM
Viaţa în „gaşcă” este stresantă pentru corbi


Ultimele cercetări asupra vieţii sociale a corbilor au scos la iveală că păsările care trăiesc în grupuri alcătuite din exemplare juvenile sunt mai stresate decât cobii care şi-au găsit o pereche.

Noile descoperiri contrazic teoriile anterioare care susţin că traiul în perechi teritoriale este mai solicitant din punct de vedere energetic decât viaţa într-o colonie.

În prezent, specialiştii susţin că stresul poate deveni factorul principal al maturizării corbilor, de la nivelul social de grup, la cel de cuplu.

Tinerii corbi trăiesc de obicei în grupuri mari şi îşi împart astfel hrana în comun.

Pe de altă parte, corbii adulţi formează perechi, uneori pe viaţă, şi îsi apără în mod agresiv teritoriul de alţi corbi.

Mai multe mostre de găinaţ recoltate de la corbii care trăiesc atât în perechi, cât şi în grupuri, pe teritoriul Rezervaţiei Bialoweza din Polonia, au scos la iveală faptul că excrementele păsărilor juvenile care trăiau în grupuri prezentau un nivel mult mai ridicat al hormonilor de stres (corticosteroni), comparativ cu corbii adulţi care trăiau în perechi.

Sursa: BBCNews

giumbusluc
24-February-2013, 10:55 PM
Viaţa în „gaşcă” este stresantă pentru corbi


Ultimele cercetări asupra vieţii sociale a corbilor au scos la iveală că păsările care trăiesc în grupuri alcătuite din exemplare juvenile sunt mai stresate decât cobii care şi-au găsit o pereche.

Noile descoperiri contrazic teoriile anterioare care susţin că traiul în perechi teritoriale este mai solicitant din punct de vedere energetic decât viaţa într-o colonie.

În prezent, specialiştii susţin că stresul poate deveni factorul principal al maturizării corbilor, de la nivelul social de grup, la cel de cuplu.

Tinerii corbi trăiesc de obicei în grupuri mari şi îşi împart astfel hrana în comun.

Pe de altă parte, corbii adulţi formează perechi, uneori pe viaţă, şi îsi apără în mod agresiv teritoriul de alţi corbi.

Mai multe mostre de găinaţ recoltate de la corbii care trăiesc atât în perechi, cât şi în grupuri, pe teritoriul Rezervaţiei Bialoweza din Polonia, au scos la iveală faptul că excrementele păsărilor juvenile care trăiau în grupuri prezentau un nivel mult mai ridicat al hormonilor de stres (corticosteroni), comparativ cu corbii adulţi care trăiau în perechi.

Sursa: BBCNews

Uite cum am gasit eu explicatia proverbului romanesc corb la corb nu-si scoate ochii,sau cum sa scapi de stres!:biggrin::biggrin::biggrin:

cirus
25-February-2013, 12:45 PM
Cum reacţionează ciorile când sunt nedreptaţite?

Oamenii, primatele şi câinii reacţionează negativ atunci când alţii, care au realizat aceeaşi sarcină ca ei, primesc o recompensă mai bună decât. Acum, un nou studiu a scos la iveală faptul că şi ciorile şi corbii se opun nedreptăţii.


Studiul realizat de cercetătorii de la Universitatea din Viena este primul care demonstrează că şi non-mamiferele reacţionează la inegalitate. Cunoscând animalele care observă nedreptatea, oamenii de ştiinţă vor încerca să identifice modul în care a apărut nevoia de corectitudine şi egalitate.

În studiu au fost analizaţi 4 corbi şi 6 ciori negre (corvus corone) care au fost învăţaţi să dea jetoane la schimb pentru mâncare. Apoi, pentru o serie de experimente, păsările au fost aşezate pe perechi ale aceleiaşi specii. Atunci când păsările observau că partenerii lor primeau mâncare pe gratis, fără a da în schimb jetoane, păsările aveau tendinţa de a fi din ce în ce mai puţin dispuse să îşi cedeze propriile jetoane în schimbul hranei. Mai mult, uneori, păsările care nu primeau destulă atenţie îşi cedau jetoanele şi refuzau să mai primească hrană.

Alte studii au sugerat că sentimentul de egalitate evoluează chiar şi la indiviz neînrudiţi sau chiar între păsări care menţin o interacţiune de scurtă durată.

Sursa: Popular Science

cirus
27-February-2013, 08:51 PM
Un păianjen uriaş - al doilea ca mărime din lume - a fost descoperit în Laos


Un om de ştiinţă german a colectat, dintr-o peşteră din Laos, un artropod de dimensiuni impresionante: are o deschidere a picioarelor de peste 33 cm. Este vorba de un păianjen, dar zoologii încă nu au identificat cărei specii îi aparţine.

Exemplarul a fost colectat dintr-o peşteră din provincia Khammouan, din sudul ţării, de către dr. Peter Jäger, cercetător în cadrul Institutului de Cercetări Senckenberg din Frankfurt, Germania.

Cu o anvergură (deschidere) a picioarelor de cca. 33 cm, exemplarul este unul dintre cei mai mari păianjeni din lume, cunoscuţi până în prezent (recordul aparţine unei specii din America de Sud, care are o deschidere de peste 34 cm).

Deocamdată, tot ceea ce se ştie despre el este că aparţine familiei Sclerosomatidae şi face parte, probabil, din genul Gagrella. Dar, pentru moment, zoologii care l-au examinat nu au putut identifica specia; e nevoie de consultarea unui arahnolog specializat în acest grup de păianjeni (genul Gagrella), care este răspândit în China şi câteva ţări învecinate acesteia, din sud-estul Asiei. De altfel, adesea se întâmplă să nu existe specialişti disponibili pentru anumite grupe de enimale, deoarece tot mai puţini biologi se specializează în această ramură a cercetării - taxonomia descriptivă - care nu mai este „la modă” şi, din această cauză, nu mai este finanţată suficient, fondurile îndreptându-se spre proiectele de cercetare în domenii mai „moderne”. Dar situaţii ca aceasta arată că este nevoie şi de asemenea specializări.

Păinajenii din familia Sclerosomatidae au o mare importanţă în ecosistemele în care trăiesc; sunt prădători cu un rol însemnat în cadrul reţelelor trofice şi servesc drept indicatori ai stării ecologice a ecosistemului.

De asemenea, sunt interesanţi pentru biologi din punct de vedere al comportamentului lor; de pildă, masculii în căutare de partenere oferă „daruri” femelelor şi numai dacă acestea le acceptă, masculii se pot împerechea.

Laos este o ţară cu un potenţial deosebit în ceea ce priveşte descoperile zoologice, mai ales de nevertebrate. În Laos există un mare număr de peşteri, care au început să fie explorate sistematic abia în ultimele decenii, oferind o bogată „recoltă” de specii de artropode cavernicole, unele de dimensiuni foarte mari.

Arahnologii de la Institutul Senckenberg intenţionează acum să iniţieze un studiu, cu participare internaţională, asupra familiei Sclerosomatidae, utilizând atât metode clasice, cât şi tehnici de taxonomie moleculară, pentru a evita în viitor situaţiile în care un exemplar valoros şi rar nu poate fi identificat până la nivel de specie din cauza lipsei de specialişti.

Sursa: PHYS.ORG

cirus
02-March-2013, 10:46 PM
Ultima soluţie pentru salvarea rinocerilor: legalizaţi comerţul cu coarne de rinocer, cere un grup de cercetători

Toate celelalte metode de protecţie au eşuat, braconajul este în plin avânt, iar numărul rinocerilor scade în ritm dramatic. Un grup de oameni de ştiinţă propune, într-un articol recent, o soluţie neaşteptată: îndepărtarea coarnelor rinocerilor prin metode netraumatizante şi legalizarea comerţului cu aceste produse.

Într-un articol apărut în revista Science, un colectiv de specialişti în ştiinţe ambientale afirmă că acestea sunt măsuri necesare pentru salvarea speciilor de rinoceri. Acestea sunt foarte ameninţate, deoarace, în ciuda interdicţiilor, braconierii omoară un număr tot mai mare de exemplare, pentru a vinde pe piaţa internaţională cornul de rinocer, un produs utilizat în medicina tradiţională asiatică pentru presupusele sale efecte benefice asupra sănătăţii.

Autorii articolului arată, în raportul lor, că interzicerea la nivel global a vânării rinocerilor şi a comerţului cu coarne nu a avut ca efect reducerea cererii pe piaţă.

Din această cauză, rinocerii sunt în continuare ucişi fără niciun scrupul de braconieri, coarnele lor fiind comercializate clandestin. În Africa de Sud, braconierii omoară, în medie, doi rinoceri în fiecare zi. Se estimează că ar mai exista cca. 20.000 de rinoceri albi - majoritatea în Namibia şi Africa de Sud - şi cca. 5.000 de rinoceri negri.

Autorii articolului consideră că, pe piaţă, cererea ar putea fi satisfăcută prin legalizarea comerţului cu coarne, acestea fiind prelevate de la rinoceri prin metode umane; astfel, rinocerii nu ar mai prezenta interes pentru braconieri.

Conducătorul studiului, dr. Duan Biggs de la Universitatea din Queensland, Australia, afirmă că ne confruntăm cu o situaţie de urgenţă: braconajul a scăpat de sub control şi, cu cât aşteptăm mai mult până să legalizăm comerţul cu coarne, cu atât vor fi ucişi mai mulţi rinoceri.

Comerţul cu corn de rinocer este interzis printr-un tratat internaţional, ce condamnă comerţul cu animale aparţinând unor specii periclitate sau cu produse provenite de la astfel de animale (CITES - Convention on the international trade in endangered species).

Însă, în multe ţări, interdicţia a stimulat, de fapt, înflorirea braconajului, din cauza restrângerii ofertei de corn de rinocer şi creşterea preţului acestuia. Dacă în 1993 un kilogram din acest produs se vindea cu aproximativ 4.700 USD, în 2012 a ajuns să se vândă cu 65.000 USD.

De asemenea, nici încercările de a-i convinge pe adepţii medicinei tradiţionale chineze că acest produs nu are niciun efect terapeutic nu au dat rezultate, astfel încât cererea pe piaţa neagră este în continuare foarte mare.

În raportul lor, cercetătorii afirmă că, prin prelevarea coarnelor de rinocer de la animalele vii, sub anestezie, s-ar obţine o cantitate suficientă pentru a satisface cererea la nivel global. De la un rinocer se poate obţine o cantitate de cca. 0.9 kg de corn pe an, iar specialiştii spun că îndepărtarea cornului prezintă riscuri minime pentru animal.

Cercetătorii mai susţin înfiinţarea unei organizaţii centrale care să monitorizeze, prin analize ADN, produsul „recoltat” de la rinoceri şi să controleze piaţa de profil. Cornul de rinocer ar deveni astfel o marfă legală, mai ieftină decât în prezent şi mai uşor de obţinut.

Totuşi, mulţi activişti de mediu se opun ideii, considerând că legalizarea comerţului nu va pune capăt braconajului, ci va înrăutăţi lucrurile, iar existenţa unor mijloace legale de comercializare va face ca marfa procurată ilegal, prin braconaj, să poată fi „spălată” şi să intre pe piaţă în mod legal.

În apărarea ideii lor, dr. Biggs şi colegii săi citează exemplul comerţului cu piei de crocodil, care este legal în anumite condiţii (pieile provin, în principal, de la animale din crescătorii) şi a cărui legalizare a atenuat presiunea asupra populaţiilor sălbatice de crocodili, chiar şi în ţări sărace şi unde nu există politici ferme de protecţie.

Dintre două rele, legalizarea comerţului cu corn de rinocer ar fi răul cel mai mic, spun autorii articolului. În afară de faptul că a stimulat creşterea preţurilor şi dezvoltarea braconajului, interdicţia comercializării face ca fonduri importante să fie cheltuite, fără efect, pentru combaterea braconajului, în loc de a fi folosite mai eficient pentru alte acţiuni. În plus, s-a ajuns, practic, la nişte „pseudo-războaie” ale autorităţilor cu oamenii din comununităţile locale implicaţi în braconaj.

Deşi, la întrunirea care va avea loc săptămâna viitoare la Bangkok pentru revizuirea CITES, legalizarea comerţului cu corn de rinocer nu se află pe agenda de lucru, guvernul Africii de Sud - una dintre ţările cel mai mult implicate în problemă - a afirmat că va analiza propunerea, iar discuţiile ce vor avea loc în capitala thailandeză îl vor ajuta să-şi clarifice poziţia.

Sursa: BBC News

cirus
03-March-2013, 03:05 PM
Masacrul din adâncuri: 100 de milioane de rechini sunt ucişi anual

De parcă nu ar fi fost de ajuns faptul că se reproduc rar şi că adesea sunt prinşi în plasele de pescuit, acum rechinii sunt şi vânaţi intens pentru înotătoare şi carne. Recent, cercetătorii au creat prima estimare globală a acestui carnaj.

Combinând informaţii oferite de organizaţii de pescuit şi din literatură de specialitate, oamenii de ştiinţă au concluzionat că, în 2010, 97 de milioane de rechini au fost ucişi. Mai mult, specialiştii estimează că anual sunt vânaţi între 63 de milioane şi 273 de milioane de rechini.

Deşi în unele regiuni, printre care se numără şi statale din Uniunea Europeană, este interzisă comercializare părţilor componente din rechini, înotătoarele şi carnea acestor animale este la mare căutare în toată lumea.

Statisticile subliniază că în prezent, numărul victimelor îl depăşesc cu mult pe cel al naşterilor de rechini, fenomen care pune în pericol exigenţa speciilor.

Singura soluţie pentru salvarea rechinilor ar fi ca 5 dintre cele mai importante specii să fie monitorizare şi protejate conform CITES (Convenţia privind comerţul internaţional cu specii ale faunei şi florei sălbatice).

„Noi suntem prădătorii acum. oamenii au pornit un atac neobosit asupra rechinilor al căror număr scade din ce în ce mai mult”, a declarat Elizabeth Wilson.

Sursa: The Guardian

cirus
13-March-2013, 09:41 AM
RIA Novosti: Armata ucraineana a pierdut in Marea Neagra trei delfini antrenati sa ucida

Potrivit agentiei de presa RIA Novosti, armata ucraineana a pierdut in Marea Neagra trei delfini antrenati pentru atac.

Desi ministerul ucrainean al Apararii a negat aceasta informatie, RIA Novosti sustine ca mamiferele marine au fugit in larg in timpul unui antrenament.

Potrivit ofiterului Iuri Plyachenko, delfinii au plecat probabil ca se sa imperecheze cu altii din salbaticie.

El precizeaza ca asa ceva s-a intamplat si in trecut, iar animalele s-au intors dupa aproximativ o saptamana.

Delfinii au fost antrenati de militari la Sevastolopo inca din anul 1973. Dupa destramarea URSS, acestia au ramas in grija marine ucrainene, care i-a folosit in special in scopuri pasnice: ei inotau alaturi de copiii cu handicap, ajutand la recuperea acestora.

Ucraina a reluat anul trecut programul de antrenament militar al mamiferelor marine.

Acesti delfini sunt invatati sa detecteze minele submarine. Spre deosebire de programe similare folosite de armata SUA, Ucraina si-ar fi dresat animalele si sa ucida scafandrii inamici, fiind dotate cu pistoale legate de cap, precizeaza Ria Novosti, citata de Business Insider.

De asemenea, unele exemplare pot fi pregatite sa amplaseze dispozitive explozive pe navele inamice.

cirus
13-March-2013, 10:06 PM
Nu mai este nevoie să ne despărţim de animalele dragi? Japonezii au produs 26 de generaţii de clone dintr-un singur animal

Cercetătorii japonezi au produs 26 de generaţii de clone dintr-un singur şoarece, a anunţat coordonatorul acestui proiect, ceea ce deschide calea spre reproducerea în masă a exemplarelor de şeptel valoroase.
Până acum, oamenii de ştiinţă japonezi au produs 598 de şoareci care sunt copii genetice ale creaturii originale, experimentul desfăşurându-se de mai bine de şapte ani, a declarat Teruhiko Wakayama de la Centrul Riken pentru Biologie de Dezvoltare.

„Acesta este de departe cel mai mare proiect de clonare a unui mamifer”, a declarat Wakayama.

„Folosind metoda noastră, reproducerea în masă a animalelor preţioase ar trebui să devină posibilă chiar şi după ce aceste exemplare mor”, a adăugat specialistul japonez.

Metodele de încredere ce permit clonarea de-a lungul unui număr extins de generaţii ar putea fi o binecuvântare pentru fermierii care au, de exemplu, o vacă ce produce foarte mult lapte sau un animal despre care se crede că produce carne de calitate înaltă.

Reproducerea naturală nu garantează că urmaşii unui animal vor avea aceleaşi calităţi, însă o clonă este o copie exactă.

Wakayama a îmbunătăţit în mod semnificativ tehnicile existente, ce aveau o rată de succes limitată şi care rezistau doar câteva generaţii.

Cercetătorii au folosit o tehnică denumită „transfer somatic nuclear celular” în cadrul căreia nucleul unei celule, în care se găsesc informaţiile genetice ale animalului original, a fost introdus într-un ovul viu din care fusese extras propriul nucleu.

Ovulul a fost implantat într-un animal surogat ce a produs clona. Clona ce a rezultat din acest proces a devenit apoi donator pentru un alt nucleu celular, care a fost implantat într-o celulă gazdă, continunând astfel ciclul.

Per total, şoarecii clonaţi prezentau trăsături biologice normale, inclusiv longevitate normală şi capacitate de reproducere obişnuită.

Analizele genetice amănunţite au arătat câteva anomalii limitate în cazul unor aspecte non-esenţiale, cum ar fi o placentă mărită, dar numărul anomaliilor înregistrate de fiecare clonă nu creştea de la o generaţie la alta.

„Rezultatele noastre au arătat că este posibilă reclonarea repetată. Cred că putem continua acest ciclu pentru totdeauna. Vom continua să desfăşurăm acest studiu până când nu se mai poate”, a concluzionat Wakayama.

Cercetarea a fost publicată în jurnalul ştiinţific Cell Stem Cell.

Sursa: AFP

cirus
13-March-2013, 10:10 PM
A fost identificată originea castraveţilor şi a pepenilor galbeni

Oamenii de ştiinţă au descoperit că pepenele galben şi castravetele îşi au originile în India, la poalele munţilor Himalaya.

Cercetarea publicată în jurnalul PhytoKeys arată că „regiunea din jurul fluviului Gange este locul în care castraveţii sălbatici au fost pentru prima dată cultivaţi în India”, a declarat profesorul Arun Pandey de la Universitatea din Delhi.

Datele moleculare au arătat că atât castraveţii (Cucumis sativus), cât şi pepenele galben (Cucumis melo) sunt plante indigene în India, fiind cultivate pentru prima dată la poalele munţilor Himalaya. Studiul efectuat de Pandey şi Susanne Renner de la Universitatea din Munchen a analizat speciile din familia Cucurbitaceae ce îşi au originile în India. Cercetarea a identificat 94 de specii (dintre care 10 endemice în India) din 31 de genuri.

„Actualizarea datelor referitoare la familia Cucurbitaceae din India, sintetizarea acestora şi efectuarea unor legături cu datele moleculare şi cu imaginile plantelor vor ajuta la concentrarea cercetărilor filogenetice şi floristice asupra unor specii mai puţin cunoscute, îmbunătăţind totodată eforturile de conservare”, a comentat Renner.

„De asemenea, efortul nostru va oferi informaţii genetice preţioase care vor putea duce la îmbunătăţirea varietăţilor actuale de dovleci, castraveţi şi ale celorlalte plante din această familie”, a concluzionat cercetătorul.

Cucumis ritchiei este una din „rudele sălbatice” ale castravetelui şi ale pepenelui galben / Foto: Dr. Susanne Renner

Sursa: ZeeNews

giumbusluc
13-March-2013, 10:57 PM
A fost identificată originea castraveţilor şi a pepenilor galbeni

Oamenii de ştiinţă au descoperit că pepenele galben şi castravetele îşi au originile în India, la poalele munţilor Himalaya.

Cercetarea publicată în jurnalul PhytoKeys arată că „regiunea din jurul fluviului Gange este locul în care castraveţii sălbatici au fost pentru prima dată cultivaţi în India”, a declarat profesorul Arun Pandey de la Universitatea din Delhi.

Datele moleculare au arătat că atât castraveţii (Cucumis sativus), cât şi pepenele galben (Cucumis melo) sunt plante indigene în India, fiind cultivate pentru prima dată la poalele munţilor Himalaya. Studiul efectuat de Pandey şi Susanne Renner de la Universitatea din Munchen a analizat speciile din familia Cucurbitaceae ce îşi au originile în India. Cercetarea a identificat 94 de specii (dintre care 10 endemice în India) din 31 de genuri.

„Actualizarea datelor referitoare la familia Cucurbitaceae din India, sintetizarea acestora şi efectuarea unor legături cu datele moleculare şi cu imaginile plantelor vor ajuta la concentrarea cercetărilor filogenetice şi floristice asupra unor specii mai puţin cunoscute, îmbunătăţind totodată eforturile de conservare”, a comentat Renner.

„De asemenea, efortul nostru va oferi informaţii genetice preţioase care vor putea duce la îmbunătăţirea varietăţilor actuale de dovleci, castraveţi şi ale celorlalte plante din această familie”, a concluzionat cercetătorul.

Cucumis ritchiei este una din „rudele sălbatice” ale castravetelui şi ale pepenelui galben / Foto: Dr. Susanne Renner

Sursa: ZeeNews


http://www.youtube.com/watch?v=ww6Lpl8F4wE:D:D:D:D O lectie folositoare!Si predata cu mult talent!

cirus
30-March-2013, 03:09 PM
Gigantice meduze-robot vor patrula prin oceane


Un robot autonom de forma unei meduze şi de dimensiunile unui om adult va monitoriza oceanele, colectând date de interes pentru marina militară.
Robo-meduza, numită Cyro, a fost construită la Virginia Tech, SUA, de către aceeaşi echipă care realizase în anul precedent (2012) un prototip al unei alte meduze robotice mai mici (de mărimea mâinii unui om), denumită RoboJelly.

Ambele dispozitive fac parte dintr-un proiect naţional în valoare de 5 milioane $, finanţat de U.S. Naval Undersea Warfare Centre şi Office of Naval Research.

Meduzele sunt surse bune de inspiraţie pentru astfel de roboţi, deoarece consumă puţină energie comparativ cu alte organisme marine, graţie ratei lor metabolice scăzute. În plus, meduzele există într-o mare varietate de forme şi mărimi, ceea ce oferă posibilităţi diversificate de design specialiştilor în robotică.

Cyro este inspirat de specia Cyanea capillata (meduza „coamă-de-leu”). E vorba, deocamdată, de un prototip şi vor mai trece ani până când robo-meduza va începe să colinde oceanele.

Cercetătorii speră ca Cyro să îi ajute să înţeleagă modul în care meduzele îşi adaptează mecanismele de propulsie în funcţie de dimensiuni.

Meduza robotică are o armătură rigidă care serveşte drept suport unei „mezoglee” artificiale (mezogleea este ţesutul moale, gelatinos, care formează corpul meduzelor) şi este propulsată de motoare electrice.

Meduzele nu au un sistem nervos central (un „creier”), ci utilizează un sistem nervos difuz pentru a controla mişcările şi alte funcţii complexe. În urma unui studiu care se desfăşoară, în paralel cu construirea robotului, asupra sistemelor de control inspirate din lumea vie, modul în care este controlată mişcarea robo-meduzei va putea fi îmbunătăţit.

La exterior, meduza artificială este acoperită cu un strat gros de silicon (ce imită învelişul moale al meduzelor), aşezat peste o structură în formă de cupolă ce conţine „măruntaiele” electronice ale robotului. Când robo-meduza se deplasează, membrana pluteşte şi se mişcă odată cu corpul, părând ciudat de vie.

Robo-meduzele vor trebui să opereze autonom timp de luni în şir, timp în care vor realiza, concomitent, colectarea, stocarea, analiza şi transmiterea datelor înregistrate de senzori.

Sursa: Mail Online

cirus
31-March-2013, 09:11 PM
Misterul „ţipetelor” copacilor: de ce emit arborii sunete de 140 de decibeli asemănătoare urletelor?


Puţină lume cunoaşte că arborii însetaţi lansează apeluri de ajutor, aceste sunete ascuţite atingând uneori nivelul de 140 decibeli. Motivul pentru care oamenii nu aud aceste „ţipete” ce au drept sursă copacii este faptul că zgomotele sunt într-o frecvenţă prea înaltă pentru a putea fi detectate de urechea umană.
Alexandre Ponomarenko, un cercetător de la Universitatea Grenoble din Franţa specializat în mecanica fluidelor ce a studiat acest fenomen, afirmă că „ţipetele” produse de copaci pot atinge acelaşi nivel de zgomot ca un motor cu reacţie.

Cercetătorul a analizat acest fenomen cu ajutorul unor instrumente sofisticate şi a ajuns la concluzia că sursa sunetelor misterioase este seva copacilor. Seceta provoacă uscarea sevei, reducând astfel presiunea pe care aceasta o exercită asupra copacului. Această presiune negativă poate provoca transformarea sevei în anumite porţiuni din lichid în gaz, la fel cum temperaturile înalte pot duce la transformarea apei lichide în vapori. Aceste „bule de gaz” ce se formează în interiorul sevei reprezintă sursa zgomotelor misterioase.

Dincolo de rezolvarea acestui mister, reuşita cercetătorilor ar putea duce la conceperea unor noi tehnologii. Descoperirea cercetătorului francez arată că, prin ascultarea plantelor, oamenii pot obţine informaţii preţioase fără a apela la metode invazive.

Oamenii de ştiinţă afirmă că folosirea microfoanelor pentru a asculta copacii ar putea ajuta la diagnosticarea arborilor uscaţi. „Îmi pot imagina un sistem automatizat care ar uda copacii atunci când identifică zgomotele prin care copacii anunţă că au devenit prea uscaţi”, concluzionează Ponomarenko.

Surse: Science News, Inside Science, EchoSciences

cirus
04-April-2013, 04:34 PM
Descoperire de coşmar: tarantula mare cât faţa ta


Un nou tip de tarantulă a fost descoperită în nordul insulei Sri Lanka. Oamenii de ştiinţă au descoperit păianjenii, cu o anvergură a picioarelor de 20 de centimetri, trăind în copaci.
Păianjenii, decoraţi într-un mod ingenios, aparţin ordinului Poecilotheria. Ei mai sunt numiţi şi păianjenii tigru, un grup arboricol originar din Insia şi Sri Lanka cunoscuţi pentru faptul că sunt coloraţi, rapizi şi veninoşi. Ca grup, păianjenii sunt înrudiţi cu o clasă de tarantule din America de Sud care îl include şi pe Theraphosa blondi, ce mai mare tarantulă din lume.

Aceşti locuitori ai insulei Sri Lanka, nou descoperiţi, au fost botezaţi Poecilotheria rajaei, după inspectorul de poliţie care i-a ajutat pe cercetători să exploreze teritoriile nordice ale insulei după războiul civil. Păianjenii în cauză diferă de speciile similare, ei având marcaje diferite pe picioare şi o bandă abdominală roz.

Modelul unic de pe picioarele acestor păianjeni includ modele geometrice de culoare galbenă şi alte ornamente verzi pe primul şi al treilea picior.

Descoperire de coşmar: tarantula mare cât faţa ta

Noul tip de tarantulă a fost observat pentru prima oară în urma unui sondaj realizat de Ranil Nanayakkara asupra arahnidelor din Sri Lanka. În octombrie 2009, un locuitor i-a prezentat lui Nanayakkara un exemplar masculin de păinjen, dar care nu se mai afla în viaţă. Aşa s-a hotărât Nanayakkara să plece împreună cu colegii săi şi cu Michael Rajakumar Purajah în căutarea acestor păianjeni.

„Sunt destul de rari. Ei preferă copaci solizi şi bătrâni, însă din cauza defrişărilor, numărul acestora a scăzut şi ca urmare a distrugerii habitatului au început să trăiască în clădiri”, a declarat Nanayakkara.

Aşa se explică de ce oamenii de ştiinţă au găsit grupuri de păianjeni într-un spital din Mankulam.

Sursa: Wired

cirus
17-April-2013, 06:59 PM
Ce fac rechinii când e lună plină? Oamenii de ştiinţă au descoperit cum îşi schimbă prădătorii comportamentul


Luna şi temperatura apei afectează modul în care se scufundă rechinii, susţine un nou studiu care i-ar putea ajuta pe pescari să nu îi mai prindă accidental pe marii prădători în plasele de pescuit.
O echipă de oameni de ştiinţă de la University of Western Australia's Oceans Institute şi Australian Institute of Marine Science au petrecut 3 ani studiind rechinii cenuşii de recif din Palau, Pacific.

Folosind telemetri acustică, specialiştii au monitorizat 39 de rechini şi astfel au aflat că atunci când este lună plină ei preferă să îşi petreacă timpul în ape adânci, dar că în fazele de lună nouă străbat apele mai puţin adânci.

Astfel de patternuri s-au observat anterior şi la peştele spadă şi alte două specii de ton (Thunnus obesus, Thunnus albacares), lucru care sugerează că sugerează că acest comportament al rechinilor de recif este legat de hrană.

De asemenea, cercetătorii au notat că ar putea fi vorba de un răspuns anti-prădător, prin care rechinii de recif încearcă să evite zonele luminoase care le-ar permite rechinilor mai mari să îi vâneze.

„Am descoperit şi că acest comportament de cufundare al rechinilor cenuşii de recif este asociat cu temperatura apei”, a declarat autorul studiului Gabriel Vianna. În general, femelele adulte se scufundă la o adâncime medie de 35 de metri iarna şi la 60 de metri primăvara atunci când apa se încălzeşte. Specialiştii explică faptul că din cauza că ei sunt creaturi cu sânge rece, rechinii ar putea prefera ape mai calde pentru a-şi putea conserva energia.

Mai mult, rezultatele cercetării indică şi faptul că rechinii înoată la adâncuri diferite în funcţie de momentul zilei. „Am fost surprinşi să vedem rechini cum dimineaţa rechinii încep să navigheze până după-amiază când au tendinţa de a urca în straturile superioare ale oceanului. Din câte ştim noi, este pentru prima dată când se observă astfel de modele la rechinii de recif”, a adăugat Vianna.

Acum, cercetătorii susţin că aceste observaţii ar putea ajuta la conservarea speciei, având în vedere că pescarii vor putea afla cu uşurinţă la ce adâncime se găsesc rechinii în funcţie de momentul zilei şi de fazele lunii.

Sursa: AFP

cirus
09-May-2013, 05:48 PM
Un „monstru marin” lung de 9 metri a fost descoperit pe o plajă din Noua Zeelandă (VIDEO)


Un „monstru marin” lung de 9m a fost descoperit pe o plajă din Noua Zeelandă http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10867201/3/creatura2.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10867201-un-monstru-marin-lung-de-9-metri-a-fost-descoperit-pe-o-plaja-din-noua-zeelanda-video) Galerie foto (4) (http://www.descopera.ro/galerii/10867201-un-monstru-marin-lung-de-9-metri-a-fost-descoperit-pe-o-plaja-din-noua-zeelanda-video)


Cadavrul putrezit al unui „monstru marin” misterios a fost găsit pe o plajă din Noua Zeelandă.
Un clip video realizat de Elizabeth Ann ne arată craniul creaturii pe jumătate îngropat de nisipul de pe plaja Pukehina. Se pare că osemintele creaturii lungi de peste 9 metri au ajuns la mal în urma unei furtuni de luna trecută.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10867201/2/creatura1.jpg?width=635&height=358
Descoperirea a antrenat o serie de discuţii în rândul localnicilor legate de originea creaturii. Ei au sugerat că ar putea fi vorba de un un crocodil de mare, delfin sau dinozaur.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10867201/1/creatura-cover.jpg?width=635&height=370
Cu toate acestea, Anton van Helden, specialist în studierea mamiferelor marine, a respins toate aceste ipoteze explicând că structura înotătoarelor animalului este similară cu cea a balenelor ucigaşe, des întâlnite în apropierea insulei Fiji şi a Golfului Plenty. În prezent, oamenii de ştiinţă realizează totuşi o serie de teste pentru a stabili cu exactitate despre ce animal este vorba.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10867201/4/plaja.jpg?width=635&height=847

Sursa: Daily Mail (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2321269/Mysterious-rotting-sea-monster-carcass-New-Zealand-beach-jagged-teeth-30-FEET-long.html?ico=sciencetech)

cirus
17-May-2013, 08:19 PM
97% dintre oamenii de ştiinţă sunt de acord: schimbările
Peste 97% dintre oamenii de ştiinţă sunt de acord: încălzirea globală cauzată de oameni este o realitate http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10881860/1/iceberg-topic.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10881860-97-dintre-oamenii-de-stiinta-sunt-de-acord-schimbarile-climatice-sunt-reale-si-sunt-cauzate-de-oameni) Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/10881860-97-dintre-oamenii-de-stiinta-sunt-de-acord-schimbarile-climatice-sunt-reale-si-sunt-cauzate-de-oameni)


O analiză a câtorva mii de studii publicate de-a lungul a 21 de ani arată că există un consens „copleşitor” între oamenii de ştiinţă: oamenii sunt principala cauză a încălzirii globale.
Rezultatele acestei analize contrazic o perspectivă răspândită în rândul publicului – aceea că oamenii de ştiinţă sunt împărţiţi în ceea ce priveşte acest subiect – eroare ce complică eforturile de a obţine susţinerea publicului pentru politici care să ajute la rezolvarea acestei probleme.
„Percepţia corectă a gradului de consens ştiinţific este esenţială pentru obţinerea susţinerii publicului în ceea ce priveşte politicile referitoare la climat”, scriu cercetătorii în studiul publicat în jurnalul Environmental Research Letters.
„Comunicarea gradului de consens ştiinţific duce, de asemenea, la creşterea acceptării de către public a faptului că schimbările climatice au loc”, mai spun cercetătorii.
Oamenii de ştiinţă din SUA, Australia şi Canada au analizat peste 4.000 de lucrări ştiinţifice ce exprimau o poziţie referitoare la rolul oamenilor în cauzarea încălzirii globale. Studiile au fost publicate între 1991 şi 2011 şi au fost scrise de peste 10.000 de oameni de ştiinţă.
Peste 97% dintre studii au ajuns la aceeaşi concluzie: încălzirea globală cauzată de oameni este o realitate.
„Analiza noastră arată că numărul lucrărilor ştiinţifice care resping această concluzie reprezintă o proporţie foarte mică din totalul cercetărilor publicate”, se arată în analiza ştiinţifică.
În schimb, sondajele de opinie efectuate în SUA între 1997 şi 2007 arată că aproximativ 60% dintre americani cred că există un conflict semnificativ între oamenii de ştiinţă pe această temă.
„Oamenii de ştiinţă, în majoritate covârşitoare, sunt de acord că Terra se încălzeşte din cauza activităţii umane”, subliniază autorii, care anunţă că analiza lor reprezintă cel mai comprehensiv efort de acest tip realizat vreodată.
„Există o diferenţă uriaşă între percepţia publicului şi realitatea”, mai spun cercetătorii.
Organizaţia Naţiunilor Unite ţinteşte o creştere maximă a temperaturii globale de 2 grade Celsius faţă de nivelul pre-industrial, cercetătorii fiind de părere că acesta este pragul maxim la care schimbările climatice ar fi gestionabile.
În acest scop, ţările negociază reduceri de emisii ale gazelor cu efect de seră care sunt eliberate în atmosferă în urma arderii combustibilor fosili.
Săptămâna trecută, nivelul dioxidului de carbon din atmosfera Pământului a atins pragul de 400 de părţi per milion (http://www.descopera.ro/dnews/10870990-anunt-sumbru-omenirea-a-trecut-de-un-prag-temut-nemaivazut-de-milioane-de-ani-pe-terra) – un nivel nemaivăzut de-a lungul existenţei omenirii şi are este considerat a fi pragul maxim care permite atingerea pragului de 2 grade Celsius.
Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5jm1hpMj6U_1ccauMwdNWltloHgIw?docId=CNG.79913 55b8e00f4b68c8182a30408d35c.351)

cirus
26-May-2013, 09:26 AM
Un meteorit gigant, nu vanatoarea in exces, este cauza disparitiei mamutilor de pe Terra
In urma cu 12.800 de ani, un meteorit a lovit Pamantul, gazele toxice emise in urma impactului blocand razele soarelui si schimband fauna si flora planetei.


Nu doar dinozaurii au disparut din cauza meteoritilor, chiar si extinctia mamutilor fiind pusa pe seama impactelor corpurilor ceresti cu Terra. Marele meteorit s-a "maruntit" in fragmente care au ajuns pe toate continentele.

Oamenii au reusit sa se adapteze noului mediu si datorita migratiei pe cand mai multe specii de animale si plante au disparut pentru totdeauna de pe Terra. Printre animale se afla si mamutul, stramosul elefantului, care se gasea in acele vremuri atat in Europa, cat si in America de Nord si in Asia.http://a1.a4w.ro/assets/yoda/2013/05/24/image_galleries/14600/un-meteorit-gigant-nu-vanatoarea-in-exces-este-cauza-disparitiei-mamutilor-de-pe-terra_1.jpgRamasite ale meteoritului care a cauzat schimbarea faunei si florei s-au gasit pe patru continente, sferulele (cum sunt denumite acestea) avand varsta de 12.800 de ani. Perioada in care Terra a fost lovita de imensul corp ceresc coincide cu cea in care au disparut mamutii dar si alte specii, printre acestea aflandu-se si tigrul cu colti lungi.
Yoda.ro (http://www.yoda.ro/)

cirus
28-May-2013, 10:45 AM
Oamenii de ştiinţă au reuşit să citească minţile şoarecilor
Oamenii de ştiinţă de la Stanford au creat un sistem prin care pot observa în timp real activitatea cerebrală a şoarecilor. Dispozitivul s-ar putea dovedi util în studierea noilor tratamente pentru bolile neurodegenerative. Mai exact, specialiştii au creat o tehnică pentru observarea a sute de neuroni activi din zone cerebrale implicate în stocarea informaţiilor pe termen lung. Iniţial, oamenii de ştiinţă au folosit o abordare ce presupunea utilizarea terapiei genetice pentru a determina neuronii să exprime o proteină verde fluorescentă, modificată astfel încît să fie sensibilă la prezenţa ionilor de calciu. Cînd un neuron este activ, celula se inundă în mod natural cu ioni de calciu. Calciul stimulează proteina, determinînd celula să strălucească într-o nuanţă de verde. Un mic microscop implantat deasupra hipocîmpului şoarecelui (parte a creierului importantă pentru memoria spaţială şi episodică), capturează lumina venită de la aproape 700 de neuroni. Microscopul este conectat la o cameră foto care transmite varianta digitală a imaginii către un computer. Apoi, computerul afişa, aproape în timp real, activitatea cerebrală a şoarecelui, în timp ce acesta alerga în „arenă”, o incintă de mici dimensiuni. Astfel, activitatea neuronală monitorizată este redată sub forma unor mici artificii de culoare verde. Deşi pare a fi un haos, oamenii de ştiinţă deja au reuşit să identifice tipare specifice acestei activităţi. „Uitîndu-ne la aceste lumini ne putem da seama în ce loc se află şoarecele. Hipocîmpul este foarte sensibil în ceea ce priveşte localizarea animalului în mediu şi celule diferite răspund la părţi distincte din arenă. Imaginaţi-vă că vă plimbaţi prin birou. unii dintre neuronii din hipocîmpul dvs. se aprind cînd sînteţi în apropierea biroului, în timp ce alţii se activează atunci cînd vă apropiaţi de scaun. Asta se întîmplă în momentul în care creierul dvs. face o hartă reprezentativă a spaţiului”, a explicat Mark Achnitzer, coordonatorul lucrării publicate recent în „Nature Neuroscience“. Mai mult, oamenii de ştiinţă au constatat că aceste patternuri continuă să se observe chiar şi la o lună după experiment. „Capacitatea de a reveni asupra patternurilor şi de a observa aceleaşi celule este foarte importantă pentru studierea bolilor cerebrale progresive”, a adăugat Schnitzer.

cirus
09-June-2013, 06:55 PM
Atlasul creaturilor ciudate: 13 animale despre care nu ştiai că există


Gazela-girafă (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/18/shutterstock-86888293.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10937019-atlasul-creaturilor-ciudate-13-animale-despre-care-nu-stiai-ca-exista)
Galerie foto (19) (http://www.descopera.ro/galerii/10937019-atlasul-creaturilor-ciudate-13-animale-despre-care-nu-stiai-ca-exista)

Uneori viaţa capătă cele mai ciudate forme şi de multe ori noi nici nu aflăm asta. De cele mai multe ori nu reuşim să observăm, să ne informăm sau să fim atenţi la ea şi trecem cu vedea vietăţile uimitoare alături de care trăim pe Terra. De fapt, nici dacă am avea timpul şi resursele necesare, tot nu am avea posibilitatea să ne întâlnim cu toate speciile de animale cunoscute. Tocmai de aceea am creat această listă a unor animale pe care nu toată lumea le ştie şi pe care nu prea avem şanse să la întâlnim. Fie că sunt bizare şi au comportamente ce nu ne permit să le observăm în libertate, fie că sunt pe cale de dispariţie, fiecare dintre animalele amintite mai jos au ceva unic şi cu adevărat fascinant.
1. Babirusa
Babirusa (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/19/babirusa.png?width=635&height=963

Babirusa face parte din familia Suidae (din care fac parte şi porcii) şi poate fi găsit în pădurile din Indonezia, mai exact în insulele Sulawesi, Togian, Sula şi Buru.
Numit şi porcul cerb, Babirusa este cunoscut mai ales pentru colţii săi spectaculoşi. La masculi, caninii superiori cresc în sus pătrunzând prin piele şi curbându-se înapoi către frunte. Şi caninii inferiori sunt destul de dezvoltaţi şi cresc în sus. În schimb, în rândul femelelor caninii fie lipsesc, fie au dimensiuni reduse.
În cazul în care masculii nu îşi rup colţii, lucru care se poate realiza în timpul activităţilor cotidiene, aceştia vor continua să crească până când le vor face răni sau le vor penetra craniul.
Din cauză că babirusa nu are os rostral, el nu poate săpa cu râtul în pământ ci doar noroi. Pentru că babirusa este un omnivor, dieta sa include frunze, nuci, fructe, rădăcini şi resturi animale.
În general, masculii sunt solitari, spre deosebire de femele care, împreună cu puii lor, pot forma grupuri de peste 80 de indivizi.
În Indonezia, înfăţişarea lui babirusa a inspirat folclorul şi confecţionarea unor măşti demonice care le seamănă. Deşi porcul cerb este protejat prin lege, braconajul continuă să îi ameninţe existenţa.
2. Tatuul pitic argentinian
Tatuul pitic argentinian http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/2/pink-fairy-armadillo-cropped.jpg?width=635&height=374

Dacă îi excludem coada, acest mic animăluţ are o lungime între 9 şi 11,5 centimetri. În ciuda aspectului său fragil, graţie ghearelor sale mari, el se poate îngropa sub pământ în câteva secunde. De fapt, ca animal nocturn solitar, el petrece cel mai mult timp sub pământ, de preferat în apropierea muşuroaielor de furnici pentru a beneficia continuu de surse de hrană. Pe lângă furnici şi larve, dieta lui mai conţine şi viermi, şerpi, rădăcini şi plante.
Se crede că tatuul pitic argentinian este pe cale de dispariţie, însă oamenii de ştiinţă ştiu atât de puţine lucruri despre el încât nu se ştie sigur în ce stare se află populaţia.
3. Fossa
Fossa http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/1/fossa.jpg?width=635&height=480


Fossa (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/13/shutterstock-116590708.jpg?width=635&height=425


Fossa (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/7/shutterstock-50882671.jpg?width=635&height=912

Cryptoprocta ferox este un mamifer endemic din Madagascar. De fapt, Foss este cel mai mare mamifer carnivor de pe insulă. Masculii pot atinge o lungime de 70–80 cm şi o greutate între 5,5–8,6 kg, fiind ceva mai mari decât femelele.
Peste 50% din dieta sa este alcătuită din lemuri, primate endemice, şopârle, rozătoare sau păsări.
Fossa este unul dintre acele animale care sunt active şi ziua şi noaptea şi care nu revin să se odihnească de două ori în acelaşi loc, excepţie făcând mama cu puii.
Deşi specia este considerată solitară, o publicaţie din 2009 raporta un eveniment mai puţin obişnuit: un grup format din trei masculi au cooperat pentru a vâna un lemur, iar după captură au împărţit prada.
Fossele comunică folosind mirosul şi semnale sonore sau vizuale. Ele torc şi produc strigăte atunci când se simt ameninţate, iar în timpul împerecherii (care de obicei se realizează în copaci) femelele miaună, iar masculii emit un sunet specific atunci când îşi găsesc partenere.
De asemenea, folosind glandele din zona posterioară, ele îşi marchează teritoriul, pietrele şi copacii din apropiere. În plus, s-a constat că aceste animale comunică prin limbajul corpului şi al feţei, însă oamenii de ştiinţă încă realizează cercetări în acest domeniu cu scopul de a desluşi misterele din spatele acestui tip de comunicare.
4. Gazela-girafă
Gazela-girafă (Foto:Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/3/shutterstock-22583386.jpg?width=635&height=860


Gazela-girafă (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/18/shutterstock-86888293.jpg?width=635&height=370

Această antilopă cu aspect de gazelă uimeşte şi încântă pe toată lumea cu urechile şi ochii ei mari, dar şi gâtul său lung ca de girafă. Corpul său nu este foarte mare, masculul având o lungime de 90 - 140 cm şi o masă de 45 - 50 de kilograme, în timp ce femela măsoară în jur de 80-100 cm lungime şi cântăreşte cam 31 kg.
Ea trăieşte în zonele aride din sudul şi centrul Etiopiei, în Somalia, Kenya şi nord-estul Tanzaniei.
Aparte este modul în care Litocranius walleri îşi procură hrana. Mai exact, pentru a ajunge la frunze (în general cele de acacia) ea se ridică pe membrele posterioare, luând poziţia verticală.
Pe de altă parte această gazelă pare să nu aibă nevoie de apă, fiindu-i suficientă cea pe care o primeşte din plantele pe care le consumă. Ca urmare a acestui lucru, uimitorul animal poate supravieţui în medii foarte uscate.
5. Şobolanul-cârtiţă golaş
Şobolanul-cârtiţă golaş (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/9/shutterstock-92428243.jpg?width=635&height=423

Heterocephalus glaber este un rozător mic (de dimensiunea unei ceşcuţe de cafea) originar din Africa de Est. Pentru că el este lipsit de blană, dar nu şi de mustăţi, putem spune că seamănă cu un fel de morsă în miniatură.
Aceste mamifere locuiesc în colonii mari, precum insectele. La fel ca la furnici, câţiva zeci de şobolani-cârtiţă golaşi locuiesc împreună în colonii şi se „închină” unei regine, un animal dominant. Aşa cum bănuiţi deja, doar regina este purtătoare de pui, restul membrilor fiind lucrători care sapă viziuni cu ajutorul dinţilor proeminenţi, asigurând totodată necesarul de alimente (rădăcini). De asemenea, spre deosebire de restul membrilor din colonie, care cântăresc aproximativ 30-35 de grame, regina este mult mai mare, cântărind peste 50 de grame. Spre deosebire de ei, alte tipuri de şobolani-cârtiţă locuiesc în grupuri restrânse, ca nişte familii.
Altă caracteristică interesantă a acestor mici mamifere este longevitatea. Potrivit oamenilor de ştiinţă, un şobolan-cârtiţă golaş are o viaţă extrem de lungă, supravieţuind uneori timp de 28 de ani. Mai mult, se pare că aceste vieţuitoare nu sunt niciodată atinse de cancer.
6. Markhor
Markhor (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/15/shutterstock-132533651.jpg?width=635&height=635


Markhor (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/11/shutterstock-98432732.jpg?width=635&height=733

Cu adevărat o apariţie spectaculoasă este cea a Markhor-ului, un splendid membru al familiei de capre sălbatice. Capra falconeri este un animal care se găseşte în zonele muntoase puţin accesibile din Afganistan, Pakistan, nordul Indiei, Uzbekistan şi Tajikistan.
Potrivit rapoartelor publicate de IUCN (International Union for Conservation of Nature), specia este pe cale de dispariţie. Acum, se speculează că în sălbăticie ar mai exista doar 2.500 de indivizi maturi, însă populaţia scade de la o generaţie la alta cu 20%.
Trăind în grupuri restrânse de aproximativ 3 membri, ei sunt activi mai mult dimineaţa foarte devreme sau seara târziu. În general, masculul este solitar, excepţie făcând perioadele de împerechere. Aspectul lor fizic este de-a dreptul impunător şi uimitor, ei având coarnele spiralate şi blana lungă în zona bărbiei, a pieptului şi a cozii.
Totodată, Markhor-ul este animalul naţional al Pakistanului, iar folclorul susţine că el poate omorî şi consuma un şarpe, cu toate că el este un ierbivor (care uneori se suie în arbori pentru a putea mânca multe frunze). Prin urmare, atunci când el mestecă iar mâncarea regurgitată, elimină pe gură o substanţă ca o spumă care ajunge pe pământ şi se usucă. Localnicii caută această spumă întărită considerând că ea poate extrage veninul de şarpe din răni.
7. Maimuţele din genul Rhinopithecus
(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/20/shutterstock-138417644.jpg?width=635&height=423

Aceste maimuţe sunt originare din Asia, iar cea mai nouă specie de maimuţe din acest gen este Rhinopithecus strykeri, care în dialectul local este numită „mey nwoah”, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”. Atunci când plouă, localnicii identifică cu uşurinţă maimuţele deoarece ele stau cu capul între genunchi, pentru a nu le intra picături de ploaie în nas. În cazul în care nu se feresc, ploaia le pătrunde în nas şi le face să strănute.
Maimuţele din genul Rhinopithecus trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 600 de membri şi îşi duc viaţă în copaci. Cât despre comunicare, ele folosesc semnale sonore specifice pe care le produc fie individual, fie în cor.
8. Lupul cu coamă
Lupul cu coamă (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/6/shutterstock-50041396.jpg?width=635&height=422

Lupul cu coamă are un aspect asemănător cu cel al unei vulpi, însă picioarele sale sunt incredibil de lungi ajutându-l să vadă prada peste iarba înaltă din America de Sud.
Ca animale de pradă, ei vânează în special noaptea sau dimineaţa devreme, în timp ce zilele şi le petrec moţăind în desişuri. Spre deosebire de alţi lupi care trăiesc în haite, lupii cu coamă sunt solitari. Chiar dacă masculul şi femela împart acelaşi teritoriu, ei sunt independenţi unul de celălalt, singura excepţie având loc în sezonul de împerechere.
Deşi, mare parte din dieta lui este alcătuită din fructe (preferatele lui fiind lobeira sau fructul lupului, o rudă a roşiei), lupul cu coamă se va mulţumi şi cu păsări atunci când acestea îi ies în cale.
9. Muntiacul roşu sau indian
Muntiacul roşu sau indian (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/10/shutterstock-94488163.jpg?width=635&height=503

Acest animal omnivor din Asia se hrăneşte cu iarbă, fructe, seminţe, ouă, dar şi cu animale mici. De asemenea, există şi cazuri în care adoptă un comportament necrofag.
Atunci când se simte ameninţat sau când se află în situaţii stresante acest animal emite sunete asemănătoare cu un lătrat. Uneori, animalele emit aceste sunete chiar şi timp de o oră şi chiar şi atunci când pericolul a dispărut.
Când vine vorba de teritoriul lor, masculii devin foarte agresivi şi se luptă între ei folosindu-şi coarnele şi caninii.
10. Elaphodus cephalophus sau cerbul „cu ciuf”
Elaphodus cephalophus sau cerbul „cu ciuf” (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/4/shutterstock-23677903.jpg?width=635&height=423

Acest animal ce trăieşte în centrul Chinei şi în nord-estul Birmaniei este un cerb mic caracterizat printr-un „ciuf” proeminent în vârful capului şi canini mari. O rudă apropiată a muniacului, cerbul „cu ciuf” este vegetarian, consumând fructe şi iarbă.
Animalul este extrem de timid şi preferă să trăiască în păduri unde să se poată camufla cu uşurinţă. De asemenea el este solitar, rare fiind ocaziile când sunt observate perechi care convieţuiesc. În ciuda frumuseţii sale, animalul nu a fost studiat suficient de mult şi nu se cunosc prea multe informaţii despre comportamentul său.
11. Centurio senex sau liliacul cu riduri
Centurio senex sau liliacul cu riduri http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/21/centurio-senex.jpg?width=635&height=458

Este o vieţuitoare ce trăieşte în America Centrală. Studiat în ultimii ani de oamenii de ştiinţă, liliacul prezintă o forma a craniului care-i permite să posede cea mai puternică muşcătură dintre toate speciile de lilieci. Deşi el cântăreşte doar 17 grame posedă o muşcătură a carei forţă este cu 20 % mai puternică decât a oricărei alte specii de liliac cu dimensiuni similare. Liliacul Centurio senex are un craniu foarte scurt şi lat, forma capului şi a maxilarelor sale intrigându-i de mult timp pe cercetătorii care l-au studiat.
El poate fi identificat uşor datorită feţei sale lipsită de blană şi a pielii „ridate” care este mai pronunţată în cazul masculilor, decât al femelelor.
12. Pyura chilensis
Pyura chilensis http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/17/pyura.jpg?width=635&height=456

Pyura chilensis este o creatură bizară care trăieşte pe coasta pacifică a Americii de Sud. Animalul este complet imobil ca o piatră, şi se hrăneşte prin absorbţia apei din care filtrează microorganismele. La naştere animalul este mascul, pentru ca la maturitate să devină hermafrodit. În general, reproducerea se realizează prin eliberarea spermatozoizilor şi a ovulelor în apa din jur, unde are loc fecundarea. Totuşi, atunci când sunt alături de alţi indivizi din aceeaşi specie, animalele preferă să adopte fecundarea încrucişată, proces mult mai eficient decât autofecundarea.
13. Mara de Patagonia
(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/12/shutterstock-106290554.jpg?width=635&height=420


(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10937019/14/shutterstock-121925638.jpg?width=635&height=757


Numit şi Marele Mara sau iepurele/porcuşorul de Patagonia, acest rozător semănător iepurelui trăieşte în centrul Argenitinei. Aceşti ierbivori monogami trăiesc în grupuri doarte mari, de până la 70 de membri, presperând astfel departe de prădători.

cirus
10-June-2013, 09:18 PM
Akhal Teke: probabil cel mai frumos cal din lumeNicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog) Akhal Teke cel mai frumos cal din lume (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com) http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/1/cal-akhal-teke-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10940410-akhal-teke-probabil-cel-mai-frumos-cal-din-lume)

Galerie foto (8) (http://www.descopera.ro/galerii/10940410-akhal-teke-probabil-cel-mai-frumos-cal-din-lume)

Republica Turkmenistan din prezent este una dintre republicile ex-sovietice situate în Asia Centrală. Ţară cu o istorie veche şi o cultură originală şi interesantă, Turkmenia sau Turkmenistanul, cum mai este denumită, este cunoscută în rândul iubitorilor de cai pentru rasa ei naţională, superbii cai Akhal Teke. Aceşti cai cu calităţi remarcabile, dublate de o frumuseţe unică, sunt printre cele mai vechi şi mai rase pure de cai din întreaga lume. Contemplarea lor te duce cu gândul la animale aparţinânt altor lumi, altor universuri. După cum spun şi cunoscătorii, caii Akhal Teke sunt probabil cei mai frumoşi din lume.
Caii Massageţilor?


„Atunci au apărut zece dintre caii sacri, cărora li se mai spune şi Nisaeani, toţi împodobiţi cu hamuri strălucitoare. Veneau din marile câmpii Nisaeane din ţinuturile mezilor, unde sunt cai nemaivăzuţi altundeva” (Herodot – Historia)

Considerat de mulţi oameni mai elegant şi chiar mai frumos decât calul pur-sânge arab, Akhal Teke este cu adevărat imaginea unui cal care nu va fi uitat niciodată de cel care îl vede pentru prima dată în realitate. Akhal Teke este o rasă de cai a cărei vechime depăşeşte 3 000 de ani.

Este descendentul direct al cailor de luptă ai temuţilor şi misterioşilor Massageţi (Geţii cei Mari, triburi gete ajunse până în Asia Centrală), Bactrieni şi Alani. În Persia Antică, aceşti cai erau cunoscuţi sub numele de cai Nisaeani, iar romanii le-au spus câteva sute de ani mai târziu, caii parţilor. În secolul doi înainte de Hristos, istoricul roman Oppian scria astfel despre ei:

„Aceşti cai, demni de cei mai puternici regi, au o înfăţişare uluitor de frumoasă, se mişcă lin sub călăreţ, şi nu acceptă uşor pedepsele. Capul lor are un profil aproape roman, iar coamele lor aurii zboară maiestuos în bătaia vântului”.

Armăsar campion din rasa Akhal Teke (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/5/akkkkkk.jpg?width=635&height=956



După studierea celor mai elocvente dovezi arheologice şi istorice, specialişti precum V. Firsov, K. Gorelev, V.Witt, E. Erşova sau M. Belonogov au ajuns la concluzia că rasa de cai Akhal Teke este o ramură a străvechilor cai de galop, care a evoluat independent, izolată în stepele şi deşerturile Turkmeniei de astăzi. Astfel selecţionat de un mediu natural ostil, precum şi de cerinţele oamenilor de atunci, calul Akhal Teke nu se compară cu nicio altă rasă de cai în viteză, rezistenţă, forţă şi frumuseţea înfăţişării.

Mediul în care a fost selecţionat - deşertul şi stepele turkmene, cu mari variaţii de temperatură, a avut un rol important în stabilirea calităţilor sale unice.

Vechimea considerabilă a rasei nu poate face obiectul niciunei dispute în acest sens, dar niciun specialist din trecut sau prezent nu a putut explica apariţia unui astfel de cal în inima Asiei Centrale.

Înfăţişarea sa neobişnuită, nu este deloc asemănătoare cu cea a ecvidelor străvechi precum tarpanul sau calul lui Przewalski. În cazul acesta, teoria conform căreia acest cal provine din afara teritoriului unde a fost descris prima dată în Antichitate, merită luată în consideraţie cu atât mai mult cu cât recent, au fost descoperite în Munţii Altai mai multe fosile ale unor cai asemănători cu Akhal Teke.

Un armăsar tânăr şi nărăvaş din rasa Akhal Teke (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/8/akkkkk.jpg?width=635&height=449



În literatura de specialitate modernă care vizează aceşti cai există numeroase dovezi palpabile conform cărora caii Akhal Teke au fost folosiţi la crearea unor rase cu mult mai celebre precum pur-sângele arab, pur-sângele englez, precum şi la ameliorarea raselor locale de cai din Rusia, Europa şi Orientul Mijlociu.

După cum afirma şi profesorul V. Witt calul Akhal Teke „posedă ultimile picături de sânge valoros din care au fost selectate rasele de călărie de astăzi”.

De la turkmeni la ruşi

În perioada Evului Mediu caii care au adus gloria civilizaţiilor antice care s-au succesat în Asia Centrală, au ajuns treptat să în posesia triburilor turkmene coborâte în regiunea Horezmului dinspre Munţii Altai. Aceste neamuri de călăreţi au înţeles imediat valoarea cailor Nisaeani şi s-au ocupat pentru următoarele secole de creşterea şi de selecţionarea lor după criterii proprii.

După ce Rusia Imperială a anexat hanatul Turkmen în anul 1881, caii turkmenilor au devenit caii Akhal Teke, de la numele turkmenilor din triburile Teke şi oaza Akhal de la poalele Munţilor Kopet Dag. În mod tradiţional, o familie de turkmeni creştea câte un singur cal, acesta având aproape statutul unui membru al familiei.

Calul era ţinut în casă sau în cort, şi încă de când era un mic mânz crestea înconjurat de dragostea şi grija tuturor. Era hrănit numai cu hrană de calitate, lucernă verde, ovăz, miere, curmale şi chiar un fel de găluşte speciale din grâu şi seu de oaie. După cum spune un proverb turkmen:

„Cel care creşte un cal bun şi frumos, ajunge repede jigărit ca un câine”!

Însă calul îşi va răsplăti definitiv stăpânul cu devoţiune maximă. Bănuitor, chiar agresiv cu străinii, calul Akhal Teke îşi va dărui inima doar prietenului şi stăpânului său. Rasa cabalină a demonstrat de-a lungul timpului că posedă cu adevărat calităţi legendare.

Un exemplar de culoare cremello deschis călărit de o persoană în costum tradiţional turkmen (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/2/akal.jpg?width=635&height=757



După cum notează şi un participant la bătălia de la Geok Tepe dintre trupele imperiale ruse şi triburile turkmene:

„Am văzut uimit un superb armăsar Akhal Teke rănit serios de o lovitură de sabie. Totuşi acest exemplar magnific, căra două pături grele şi era călărit de trei războinici Teke. În aceste condiţii armăsarul a reuşit să galopeze în viteză, lăsând cu mult în urmă cetele de cazaci care îl urmăreau călare. Spre admiraţia tuturor, armăsarul a reuşit să-i facă astfel scăpaţi pe cei trei rebeli turkmeni”.

Caii turkmenilor, renumiţi pentru viteza lor excepţională, forţă şi frumuseţe, au atras rapid atenţia aristocraţilor ruşi, în rândul cărora, aceşti argamak, cum erau denumiţi, erau preţuiţi ca nicio altă rasă de cai. Visul oricărui prinţ rus era acela de a avea un armăsar argamak. De fapt, caii turkmenilor au stat la baza ameliorării calului de Don şi a calului Orlov.

În aceste condiţii, exportul cailor din Turkmanistanul anexat a continuat să curgă spre Rusia Ţaristă. În prima jumătate a secolului 19, armăsarii argamak constituiau deja o treime din armăsarii de prăsilă din Rusia. După anexarea hanatului turkmen toţi crescătorii pasionaţi şi colecţionarii de cai rari s-au familiarizat cu noua rasă descoperită, devenind admiratori deschişi ai acesteia.

Un Akhal Teke de culoarea caracteristică cremello (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/4/akkkk.jpg?width=635&height=458



Generalul Kuropatkin, numit guvernator al Turkmenistanului a construit pe cheltuiala proprie Ferma de Stat a Regiunii Transcaspica şi a invitat specialişti ruşi să lucreze acolo. A fost momentul în care Akhal Teke a început să fie selecţionat drept rasă de curse. Caii produşi în grajdurile generalului rus au ajuns să fie remarcaţi în expoziţii de profil din Kiev, Pyatigorsk şi chiar Paris, provocând senzaţie între cunoscătorii care cheltuiau sume enorme pentru cumpărarea armăsarilor şi iepelor de rasă pură.

Un spirit viu şi legendar

„Pare că este o îmbinare dintre un ghepard, un şoim şi un şarpe” Irina Khienkina, expert în rasa Akhal Teke

Comparaţia de mai sus nu este deloc lipsită de temei. Între caii de alte rase, Akhal Teke pare o creatură din altă lume. Impresionează vizual prin rafinamentul liniilor şi supleţe.
Portrul şi descrierea făcut unui armăsar auriu pe nume Sardar, în cadrul unei expoziţii din anul 1882 a rămas parte integrantă a standardului modern al acestei rase:

„Are o conformaţie corporală unică. Un spate lung, umeri înalţi, torace adânc, piept înalt şi îngust, picioare lungi şi subţiri cu tendoane definite, musculatură puternică fără a fi grea. Acest Akhal Teke pare o reminiscenţă cabalină a celui mai iute animal, ghepardul. Flexibilitatea şi netezimea mişcărilor şi gâtul deosebit de înalt trimit cu gândul la un şarpe cobra gata să atace. Maiestuozitatea şi mişcarea sa mândră în galop crează iluzia unui vultur întrupat într-un armăsar. Are o conformaţie şi proporţii corporale nemaiîntâlnite la alte rase. Capul mic şi elegant este aşezat pe gât într-un unghi specific rasei”.

Un armăsar de reproducţie din sasa Akhal Teke (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/6/akh.jpg?width=635&height=467



Originalitatea rasei se datorează în bună măsură formei capului care este uşor şi uscat, cu o fizionomie alungită dar rafinată. Urechile fine şi lungi şi expresia ochilor aduc deseori cu atitudinea unei păsări de pradă.
O altă caracteristică a rasei rezidă în coama scurtă, la unele exemplare fiind aproape inexistentă. Un Akhal Teke tipic măsoară în medie între 147-163 cm. la nivelul umerilor şi se prezintă în mai multe culori precum negru, murg, alb. Cu toate acestea, conform descrierilor autorilor antici, caii Nisaeani erau invariabil de culoare galbenă.

Armăsar Akhal Teke în culoarea originală a cailor Nisaeani (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/3/akhal.jpg?width=635&height=956



Şi în prezent majoritatea exemplarelor de Akhal Teke prezintă numeroase nuanţe de galben şi mai ales acel blond-alb aproape metalizat denumit cremello, culoare întâlnită doar la această rasă.
Turkmenii au fost dintotdeauna interesaţi de cursele de cai. În plus viteza în regim de rezistenţă a fost dintotdeauna cea mai apreciată calitate a unui cal de război.

Un Akhal Teke de culoarea caracteristică cremello (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/4/akkkk.jpg?width=635&height=458



Prin urmare, aceşti războinici nomazi şi-au selecţionat caii pe baza acestei cerinţe. Timpurile moderne au venit pentru caii Akhal Teke cu noi provocări. Astăzi un cal de călărie este în primul rând un cal de cursă sau de obstacole. Cea mai veche rasă de profil excelează din plin la ambele capitole ţinând cont că armăsarii şi iepele de rasă pură ale turkmenilor au stabilit numeroase recorduri în ambele categorii.

Exemplare precum Avsent, Arab, Abakan, Sardar, Arguvan, Dombai, Man, Arslan, Kovum, Karamashal, Tarlan, Maksut, Zabeg, Peikam, Galambiya, Bugar sau Perepel au scris istoria modernă a rasei prin recordurile stabilite şi cursele câştigate.

În anul 1935 un grup de călăreţi turkmeni a străbătut distanţa dintre Ashabad şi Moscova în 84 de zile, incluzând străbaterea în doar 3 zile a unei porţiuni de deşert fără apă, lungă de peste 378 kilometri. În anul 1955, armăsarul Tarlan a câştigat o cursă de anduranţă, lungă de 500 kilometri, cursă la care au participat cai din opt rase diferite.

Exemplar de culoare cremello deschis (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10940410/7/akk.jpg?width=635&height=451



La ora actuală în întreaga lume trăiesc doar 3.500 cai Akhal Teke de rasă pură, majoritatea în Turkmenistan şi Federaţia Rusă. Pentru a păstra puritatea rasei, începând in anul 1975 s-a luat decizia închiderii cărţilor de origine. Astăzi, calul Akhal Teke împarte cu câinele ciobănesc Alabai titlul de animal naţional al Turkmenistanului. Şi pentru mulţi oameni rămâne cu adevărat cel mai frumos cal din lume.

cirus
21-June-2013, 10:44 PM
„Verii” taipani: cei mai veninoşi şerpi din lume




Nicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/8/sarpe-taipan.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10994200-verii-taipani-cei-mai-veninosi-serpi-din-lume)


Numit Oxyuranus de către oamenii de ştiinţă, genul şerpilor taipan din Australia cuprinde fără îndoială cei mai veninoşi şerpi din lume. Şerpi cu un venin mult mai puternic decât al cobrelor, crotalilor şi viperelor. Şerpi care ascund în glandele lor salivare o moarte cruntă şi instantanee. Şerpi care, din fericire, trăiesc la capătul lumii, în zone deşertice şi stâncoase, de regulă departe de aşezări umane. Cu toate acestea, şerpii taipan sunt încă puţin studiaţi şi cunoscuţi, în ciuda reputaţiei lor mortale absolute. Rămân însă nişte reptile interesante şi un exemplu evident al evoluţiei adaptive.

Ce face un şarpe cu veninul său?


Deşi nu sunt singurele reptile veninoase, şerpii cu muşcături mortale au devenit de-a lungul timpului simbolul clasic al unei vieţuitoare veninoase. Temuţi, adoraţi, ocoliţi, uciţi fără cruţare sau studiaţi în detaliu, şerpii veninoşi aparţin mai multor familii precum Elapidele, Viperidele, Hydrophiidele, Antractaspididele şi o parte din Colubride.

Spre deosebire de restul şerpilor care sunt constrictori, adică îşi folosesc dinţii doar la prinderea prăzii, după care o imobilizează şi o ucid cu ajutorul puternicilor muşchi ataşaţi de-a lungul întregii coloanei vertebrale, şerpii veninoşi au un mecanism de ucidere al prăzii foarte diferit.

Orice şarpe veninos îşi ucide prada sau se apără de duşmani cu ajutorul salivei cu compoziţie toxică care este injectată la propriu în victime prin intermediul unor dinţi specializaţi, care au rolul unei adevărate seringi vii. În mod eronat, se crede că şerpii veninoşi sunt otrăvitori, cu toate că veninul lor nu se încadrează deloc în termenul de otravă.

Prin definiţie, otrăvurile sunt substanţe toxice care pot fi absorbite în organism şi prin intermediul pielii, ochilor sau sistemului digestiv, în timp ce pentru a-şi face efectul, veninul trebuie introdus direct în ţesuturi sau fluxul sangvin prin penetrare sau străpungere.

Cu alte cuvinte, dacă un om înghite veninul celor mai periculoşi şerpi, acesta nu va păţi nimic în condiţiile în care nu prezintă răni sau chiar laceraţii minore ale aparatului bucal sau sistemului digestiv.

Muşcătură tipică de şarpe (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/3/taip.jpg?width=635&height=454



Cu două excepţii notabile: anume şerpii din genul Rhabdophis al cărui venin conţine toxine extrem de puternice provenite de la speciile de broaşte veninoase cu care se hrăneşte, şi o specie de şarpe-jartieră din Oregon care reţine toxinele de la tritonii care-i cad deseori pradă.

Până la ora actuală, herpetologii (biologi specializaţi în studierea reptilelor şi amfibienilor) au descoperit circa 600 specii de şerpi veninoşi, adică un sfert din totalul speciilor de şerpi care trăiesc în prezent.

Un criteriu după care este etichetată puterea veninului şerpilor, este aşa numit-ul indice LD50. Este un indice destul de nesigur, dar cumva unanim acceptat în rândul comunităţii internaţionale a herpetologilor. Indicele LD50 ia în consideraţie mai mulţi factori precum vârsta şi perioda de timp a victimelor muşcate, numărul speciilor analizate, metodele de testare a veninului şi scala toxicităţii folosită.

În mod obişnuit, indicele LD50 se măsoară şi prin injectarea intramusculară, intraperitonală, intravenoasă şi subcutanată cu venin a rozătoarelor folosite în acest tip de experimente ştiinţifice şi medicale. Ultimul tip de injectare fiind de altfel cel mai relevant pentru determinarea gravităţii muşcăturii de şarpe la om.

Cu toate acestea, gradul de toxicitate al veninului nu este hotărâtor în stabilirea periculozităţii unei anume specii de şarpe pentru om. Alţi factori importanţi în această situaţie sunt reprtezentanţi de temperamentul şi comportamentul speciilor de şerpi, precum şi de frecvenţa populaţiei umane din arealul reptilelor. Spre exemplu, specii precum mamba neagră (extrem de agresivă) sau cobra indiană şi krait-ul (foarte răspândite în zonele locuite), ucid anual mult mai mulţi oameni decât şerpii taipani, care au un venin mai puternic decât al acestor şerpi, dar trăiesc de regulă în zone puţin frecventate de om.

Cei trei taipani şi secretele lor

Deloc întâmplător, taipanii trăiesc exclusiv pe continentul de la antipozi, Australia remarcându-se astfel încă o dată prin multitudinea de vietăţi veninoase care-i compun fauna. Micul dar redutabilul grup al şerpilor taipan este compus din trei specii, una dintre ele fiind recent descoperită, iar alta fiind nimeni alta decât deţinătoarea titlului de cel mai veninos şarpe.

Cel mai rar dintre ei, taipanul regiunii centrale a Australiei (Oxyuranus temporalis), a fost descoperit foarte recent, în anul 2007 de către cercetătorii Paul Doughty, Brad Maryan, Stephen Donelan şi Mark Hutchinson, ultimul dintre ei fiind şi cel care a descris în premieră specia. Taipanul regiunii centrale australiene diferă de „verii” săi, taipanul de coastă (Oxyuranus scutellatus) şi taipanul de deşert (Oxyuranus microlepidotus) prin faptul că îi lipseşte solzul temporolabial şi are un număr de şase solzi infralabiali în loc de şapte, cum au celelalte specii de taipani.

Taipanul de coastă din Australia http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/7/taipan-costier.jpg?width=635&height=477



Taipanul de coastă este în schimb cea mai agresivă specie dintre cele trei, fiind în acelaşi timp şi cel mai mare şarpe veninos din Australia. În medie atinge între 1,2-1,5 metri lungime, dar se întâlnesc deseori şi exemplare de 1,8-2,5 metri. Trăieşte în zona costieră de nord-vest a Australiei şi sudul Insulei Papua-Noua Guinee, şi are un comportament preponderent diurn. Conform specialiştilor, taipanul de coastă ocupă locul trei în topul celor mai veninoşi şerpi de pe mapamond.

Moartea din deşert

Cunoscucut pe meleagurile sale natale şi sub denumirile de şarpe neînfricat şi şarpe cu solzi mărunţi, taipanul de deşert este o adevărată minune a evoluţiei. Deţinătorul celui mai puternic venin între toate speciile de şerpi care se târăsc pe suprafaţa Pământului, este o specie endemică pentru zonele aride şi stâncoase din centrul şi sudul Australiei.

Acolo, trăieşte îndeosebi în comitatul Channel, sud-vestul statului Queensland şi nord-estul statului South Australia. Habitatul său cuprinde zone cu dune de nisip, stânci, tufişuri, eucalipţi stingheri de-a lungul albiilor secate ale râurilor şi în special porţiuni accidentate de teren, cu multe crăpături şi crevase în sol.

Este un şarpe veninos de talie mare, care atinge la maturitate o lungime cuprinsă între 1,5-2 metri. În mod obişnuit, are o culoare maronie, cu tonuri mai închise în zona capului şi a primei treimi din corp. Taipanul de deşert şi-a adaptat coloritul în funcţie de sezon şi anotimpuri, astfel încât în lunile toride este mai deschis la culoare decât în cele relativ „reci” (vorbim de Australia, totuşi). Această termoreglare adaptivă ajută şarpele să absoarbă mai multă căldură în lunile mai răcoroase şi să piardă mai uşor căldura în cele fierbinţi.

Este un şarpe frumos, în accepţiunea crescătorilor de reptile şi a iubitorilor de şerpi, per general. Zona ventrală este întotdeauna mai deschisă la culoare indiferent de anotimp, cu tonuri de gălbui-portocaliu. Solzii săi au aproximativ forma unui diamant, iar taipanul de deşert priveşte lumea înconjurătoate prin nişte ochi neobişnuit de mari şi rotunzi pentru un şarpe. Pupila este rotundă, iar irisul foarte întunecat la culoare.

Taipan de deşert (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/4/taipaaa.jpg?width=635&height=423



În sălbăticie, dieta sa este compusă aproape în exclusivitate din mamifere mici. Vânează îndeosebi rozătoare introduse de om în fauna australiană, precum şobolani cu blană lungă (Rattus villosisimus), şoareci de casă (Mus musculus) precum şi alte câteva specii de marsupiale din grupul dasyuridelor. Prada este de obicei încolţită într-o vizuină sau fisură din sol, unde este atacată cu o serie de muşcături rapide, succedate în mare viteză.

Veninul său este atât de puternic şi acţionează atât de rapid, încât taipanul de deşert îşi permite să-şi menţină cât timp doreşte muşcătura pe trupul victimei, fără a se teme de o eventuală ripostă din partea acesteia. Din acelaşi motiv, taipanul nu se retrage deloc după ce a muşcat în caz de auto-apărare, conştient parcă de puterea aproape incredibilă a veninului său.

De fapt, pe baza acestui comportament dârz şi brav, taipanul de deşert a mai primit numele şarpele neînfricat, din partea primilor colonişti europeni care l-au întâlnit în pustiurile Australiei. În condiţii de captivitate, taipanii de deşert pot fi hrăniţi fără probleme cu şoareci şi şobolani de laborator, precum şi cu pui de găină. Victimele sale mor instantaneu înainte de a simţi orice senzaţie de durere.

Mortal, dar calm şi relaxat

Taipanul de deşert este asemenea rudelor sale, un şarpe cu comportament preponderent diurn. Este deosebit de activ în special în primele ore ale dimineţii, când îşi caută prăzile în preajma vizuinelor acestora. Când apare căldura toridă, şarpele se retrage precauta la umbra unui adăpost unde aşteaptă nemişcat domolirea vipiei.

În anotimpurile mai reci, este activ pe tot parcursul zile, când, în afara perioadelor de vânătoare, poate fi observat cum stă la soare aşezat fără griji pe porţiunile pietroase ale habitatului său. Prada sa cea mai frecventă o constituie şobolanii cu blană lungă. Această specie de rozător trece frecvent prin cicluri de creştere-descreşterea populaţiilor. Deseori, când numărul lor explodează asemenea lemingilor din nordul îndepărtat, aceşti şobolani provoacă adevărate invazii în mediul ambiant.

Numărul lor tinde să fie excedentar în anii ploioşi, când au ce mânca, pentru a scade foarte mult în perioadele lungi de secetă. Când numărul şobolanilor creşte foarte mult, taipanii îi vânează frecvent, ajungând să-şi dubleze astfel greutatea, şi să acumuleze depozite de grăsime necesare perioadelor când prăzile sunt rare.

Taipan de deşert în mediul său natural http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/5/taipan.jpg?width=635&height=477



În cadrul perioadelor de împerechere, masculii de taipani de deşert se luptă în mod caracteristic lovindu-şi capetele şi părţile anterioare ale trupului. În mod evident, masculii se luptă fără a se muşca reciproc, iar luptele nu durează mai mult de o jumătate de oră.

La maturitate, o femelă depune între 12-20 ouă, 16 fiind media, iar puii apar pe lume după o incubaţie cuprinsă între 55-65 zile, în funcţie de factori precum temperatura şi umiditatea.

În momentul eclozării micii taipani au o lungime de 45-47 centimetri. Ouăle au în medie 6x3,5 centimetri şi au nevoie de o temperatură constantă de 27-30 grade Celsius. Ouăle sunt depuse în timpul primăverii australe, adică într-a doua jumătate a lunii noiembrie.

Oricât ar fi de redutabil, taipanul de deşert nu este deloc scutit de duşmani naturali. Cei mai de temut fiind varanul perentie (Varanus giganteus) şi şarpele mulga (Pseudechis australis), specii de reptile cumva imune la veninul taipanului de deşert, muşcăturile acestuia neprovocându-le decât paralizii temporare.

Recoltarea veninului unui şarpe taipan (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/2/taiii.jpg?width=635&height=423



Referitor la veninul taipanului de deşert, această salivă specializată este deosebit de periculoasă şi pentru organismul uman, care reacţionează instantaneu la el. Neurotoxinele din venin sunt de circa 50 de ori mai puternice decât cele ale cobrei regale. O singură muşcătură a taipanului de deşert poate ucide aproximativ 250.000 şoareci, iar un om muşcat nu trăieşte mai mult de 45 minute. Veninul conţine neurotoxine cu efect rapid ( prezintă o enzimă hialuronidază care măreşte rata absorbţiei veninului) care acţionează asupra sistemului nervos şi paralizează sistemul respirator.

Victimele se sting pe loc, incapabile să mai respire. Din fericire, conform propriilor declaraţii, cercetătorii australieni au reuşit să creeze un ser împotriva muşcăturilor de taipan.

La o muşcătură obişnuită, şarpele injectează în trupul victimei sale o cantitate de circa 44 miligrame de venin. Cu toate acestea, s-au întregistrat puţini oameni muşcaţi.

Din fericire, taipanul de deşert trăieşte în regiuni izolate, la mare distanţă de zonele locuite de om.

În plus, spre deosebire de taipanul de coastă, vărul său zurbagiu şi agresiv, taipanul de deşert are un comportament relativ timid, şi, conform declaraţiilor crescătorilor sau îngrijitorilor de şerpi, este un şarpe placid şi relaxat mai tot timpul.

Zonele de răspândire ale taipanului de deşert http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/10994200/6/taipan-areal.jpg?width=635&height=523



Cu toate acestea, se apără îndârjit atunci când este atacat, dar nu fără a avertiza în prealabil. Atunci îşi ridică partea superioară a corpului şi încearcă să-şi intimideze inamicul. Care ar fi mai bine să se îndepărteze...
La ora actuală, în ciuda faptului că se cunosc puţine despre viaţa şi biologia sa, taipanul de deşert, este din motive evidente, unul dintre cei mai căutaţi şerpi exotici. Atât de grădinile zoologice, cât şi de crescătorii şi colecţionarii particulari.

O singură condiţie se impune:

Anume asigurarea unor terarii cât mai sigure posibil care să împiedice evadarea accidentală a oricărui exemplar. Cu atât mai mult cu cât serul anti-venin de taipan este extrem de rar în afara Australiei...

cirus
22-June-2013, 03:08 PM
Patru animale care sunt dotate cu superputeri


(Foto:Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10999223/5/cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/10999223-patru-animale-care-sunt-dotate-cu-superputeri-foto)

Galerie foto (5) (http://www.descopera.ro/galerii/10999223-patru-animale-care-sunt-dotate-cu-superputeri-foto)

Aşa cum Clark Kent părea un om normal până să îşi pună costumul bine-cunoscut şi să salveze lumea, la fel şi unele animale par să nu aibă nimic ieşit din comun, la prima vedere.
Cu toate acestea, există animale care simt impulsurile electrice în apă, creaturi care pot bloca sonarul unui liliac şi vieţuitoare care au un sistem de navigare mai bun decât cel de pe smarthphone.
1. Supermustăţile tigrului

Patru animale care sunt dotate cu superputeri (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10999223/2/shutterstock-20450716.jpg?width=635&height=657

Departe de a fi obişnuite, mustăţile tigrului sunt mult mai utile şi mai folositoare decât am putea crede. Nervii de la baza mustăţilor îi ajută pe tigrii să estimeze distanţe şi să identifice schimbări din mediu. Atunci când vânează, tigrii ţintesc punctul cel mai sensibil al prăzii: artera carotidă de la nivelul gâtului. După ce caninii tigrului perforează artera, mustăţile se mişcă spre înainte, înconjurând gâtul prăzii şi determinând dacă aceasta mai are puls.
2. Busola porumbelului

Patru animale care sunt dotate cu superputeri (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10999223/3/shutterstock-63668464.jpg?width=635&height=421

Porumbeii au un ceas interior care îi ajută să îşi găsească drumul spre casă. Din moment ce porumbeii domestici nu îşi caută singuri hrana, ei realizează călătorii lungi şi spontane, ghidându-se în funcţie de poziţia soarelui pe cer şi de busola magnetică pe care o au ei în interior şi despre care se spune că ar fi de fapt un mecanism prin care animalele se orientează în funcţie sunetele de frecvenţă joasă (http://www.descopera.ro/dnews/10534473-un-fenomen-misterios-triunghiul-bermudelor-porumbeilor-voiajori-a-fost-in-sfarsit-elucidat).
3. Nenumăratele talente ale ornitorincului

Patru animale care sunt dotate cu superputeri (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10999223/1/shutterstock-109281905.jpg?width=635&height=457

Acest animal drăguţ, dar cu aspect neobişnuit, are o serie de „superputeri”. În primul rând el este dotat cu electrorecepţie, motiv pentru care poate simţi impulsurile electrice în ape. Pe lângă faptul că el este unul dintre puţinele mamifere care depun ouă, ornitorincul mai are o caracteristică inedită: masculul are un canal de scurgere plin cu venin localizat sub pielea membrelor inferioare. Veninul este secretat de o glandă, atunci când animalul de simte ameninţat de prezenţa unei alte specii. Mai mult, veninul său este deosebit de periculos în perioada de împerechere, producând dureri intense la oameni şi câini.
4. Salvarea moliei Bertoldia trigona

Patru animale care sunt dotate cu superputeri (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/10999223/4/shutterstock-133422560.jpg?width=635&height=955

Molia tigru are o caracteristică specială pe care oamenii de ştiinţă au identificat-o de curând: ea poate prezice atacul unui liliac, cel mai mare duşman al său. Liliecii folosesc ecolocaţia, un timp de determinare cu ajutorul sonarului, în scopul de a-şi găsi prada noaptea. Uimitor este că, molia tigru are capacitatea de a auzi semnalele emise de liliac. De fapt, molia eliberează 4500 de clicuri pe secundă, având un efect de bruiaj asupra ecolocaţiei. Potrivit unui studiu publicat în PLOS ONE, tehnica folosită de molie funcţionează în proporţie de 93%. În aceste condiţii, molia tigru este singurul animal cunoscut care poate identifica şi bloca ecolocaţia folosită de prădător.
Sursa: Sierra (http://sierraclub.typepad.com/greenlife/2013/06/4-ordinary-animals-with-superhero-abilities.html)

cirus
22-June-2013, 03:17 PM
Cel mai rar tip de balenă ucigaşă dezvăluie lucruri noi despre aceste formidabile animale




Cel http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11002579/1/orca-tip-d.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11002579-cel-mai-rar-tip-de-balena-ucigasa-dezvaluie-lucruri-noi-despre-aceste-formidabile-animale)


Deşi multă vreme biologii s-au referit la balena ucigaşă ca la o singură specie omogenă, larg răspândită în oceanele globului, studii mai recente au sugerat că ar putea fi vorba, în realitate, de 4 specii distincte sau, cel puţin, de 4 subspecii. Cea mai rară dintre aceste forme a fost studiată recent, cu ajutorul analizelor genetice.
De câţiva ani, biologii bănuiau că balenele ucigaşe sau orcile (Orcinus orca) nu formează o specie omogenă şi că există mai multe tipuri, care ar putea fi subspecii ori chiar specii distincte, în funcţie de cât de mari sunt diferenţele dintre ele.
Pe baza unor mici deosebiri în ceea ce priveşte aspectul şi comportamentul, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că există 4 tipuri de balene ucigaşe. http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11002579/3/killer-whale-types.jpg?width=635&height=880 Cel mai rar este aşa-numitul tip D; aceste orci, care au un cap "umflat" şi pete albe mici în zona ochilor, au fost observate în libertate abia recent, la 50 de ani după ce fuseseră vazute pentru prima dată în fotografiile făcute cu ocazia unui naufragiu în masă, pe ţărmul Noii Zeelande.

Scheletul unei astfel de orci de tipul D, eşuate pe plajă 1955, este păstrat la Muzeul din Wellington, Noua Zeelandă. Folosind metode moderne de analiză genetică, oamenii de ştiinţă au putut studia ADN-ul extras din oase. Au ajuns astfel la concluzia că, într-adevăr, tipul D este o formă distinctă de orcă, fie o subspecie, fie chiar o specie. (Speciile sunt izolate reproductiv una de alta, adică nu se pot încrucişa cu uşurinţă între ele pentru a produce urmaşi viabili şi fertili; subspeciile sunt populaţii aflate în procesul de speciaţie , adică pe drumul spre diferenţierea în specii distincte, dar care nu au ajuns încă să fie complet izolate reproductiv una de alta.) Studiul, ale cărui rezultate au fost publicate în jurnalul Polar Biology, sugerează că tipul D s-a desprins de celelalte tipuri de balene ucigaşe în urmă cu cca. 390.000 de ani, fiind astfel al doilea ca vechime dintre tipurile de orci. Sursa: Live Science (http://www.livescience.com/37580-dna-sheds-light-on-rare-killer-whale.html) / Foto: Andrew Bishop

cirus
24-June-2013, 10:16 PM
Pisica Poodle, o nouă rasă de feline domestice recunoscută oficial de oamenii de ştiinţă
Pisica Poodle, o nouă rasă de feline domestice recunoscută oficial de oamenii de ştiinţă + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11011869/1/pisica.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11011869-pisica-poodle-o-noua-rasa-de-feline-domestice-recunoscuta-oficial-de-oamenii-de-stiinta)



Oamenii de ştiinţă de la Universitatea de Medicină Veterinară, din Viena, au identificat o nouă rasă de pisică, cunoscută sub numele de „pisica poodle”.
Potrivit Asociaţiei Internaţionale pentru Pisici, originea rasei datează din 1987, când o pisică sălbatică din Montana a dat naştere la cinci pui. Atunci, oamenii au observat că unul dintre pui, o femelă, este diferit de ceilalţi, având o blană ondulată.
Când femela „ciudată” a ajuns la maturitate, ea a devenit partenera unui mascul de rasă Persană. Puii acestei perechi au făcut parte dintr-o nouă rasă, pe care stăpâna pisicilor a numit-o Selkirk, după numele bunicului ei. Astfel, aceste pisici mai au ceva deosebit de alte rase, fiind prima al cărui nume a fost inspirat de numele unei persoane.
Aşa cum oamenii de ştiinţă au notat în studiu, noua rasă este rezultatul unei mutaţii genetice spontane, care face ca părul ondulat să fie o trăsătură dominantă a acestei pisici. Totuşi, spre deosebire de alte rase similare precum Devon Rex şi Cornish Rex, la care blana ondulată este rezultatul unei gene recesive, Selkirk Rex are un strat mai gros de blană, motiv pentru care ea mai este numită şi „pisica cu blana de oaie”.
Chiar dacă pisicile din această rasă există de ceva ani, abia acum oamenii de ştiinţă le-au identificat drept distincte din punct de vedere genetic, iar rasa a lor a fost recunoscută oficial.

Sursa: Huffington Post (http://www.huffingtonpost.com/2013/06/23/poodle-cat-new-breed_n_3486573.html?utm_hp_ref=green)

cirus
29-June-2013, 05:55 PM
Invadatorul asiatic: un mamifer venit din Orient a ocupat, în câteva decenii, întrega Europă
Câinele-enot - o specie de carnivor întâlnită în majorittatea ţărilor europene . + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11041632/1/enot.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11041632-invadatorul-asiatic-un-mamifer-venit-din-orient-a-ocupat-in-cateva-decenii-intrega-europa)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11041632-invadatorul-asiatic-un-mamifer-venit-din-orient-a-ocupat-in-cateva-decenii-intrega-europa)

Câinele enot, o specie originară din Asia, se răspândeşte cu repeziciune în Europa. În România s-a stabilit de o jumătate de secol, iar acum a ajuns deja la marginea de nord-vest a continentului nostru.
Câinele enot (Nyctereutes procyonoides) este o specie primitivă de canid (din aceeaşi familie cu câinii, lupii, şacalii, vulpile), originară din estul Asiei, dar care a avut un destin remarcabil, extinzându-şi arealul până în ţările scandinave.
În Japonia, câinele enot este numit tanuki, este asociat cu un animal mitologic din folclorul japonez şi este adesea reprezentat în sculpturi, înfăţişat cu testicule foarte mari - un simbol al norocului.
În prima jumătate a secolului XX, a fost introdus în partea europeană a fostei URSS, ca să fie vânat pentru blana sa. Găsind condiţii prielnice de viaţă, s-a răspândit mai departe spre vest. În România s-a aclimatizat cel mai bine în Delta Dunării.
În momentul de faţă, există populaţii stabile în centrul şi estul Europei, iar expansiunea speciei continuă spre nord şi vest; deja au fost observate câteva exemplare în Franţa şi în Finlanda.
Secretul succesului acestei specii constă în faptul că este foarte adaptabilă, putându-se acomoda în diferite medii de viaţă, cu diferite posibilităţi de hrănire. Alimentaţia cîinilor enot este foarte variată: nevertebrate, broaşte, ouă şi pui de păsări. În Europa, se caţără chiar în copaci, pentru a prinde insecte, în timp ce în Japonia mănâncă şi gunoaie. O altă trăsătură care le explică răspândirea spectaculoasă este faptul că exemplarele tinere pot călători zeci de kilometri în căutarea unui teritoriu propriu, pe care să se stabilească pentru a-şi întemeia o familie.
De asemenea, rezistă bine la frig, pot trăi mult timp cu hrană puţină şi uneori, când condiţiile sunt foarte grele, pot hiberna.
Aşa se explică faptul că, într-un timp relativ scurt, s-au răspândit pe arii atât de extinse. Acum 20.000 de ani, în timpul ultimei glaciaţiuni, câinii enot trăiau doar pe o arie restrânsă din estul Asiei; azi, pot fi întâlniţi în cea mai mare parte a Eurasiei.
Un grup de cercetători de la Universitatea Naţională din Seul, Coreea de Sud, a studiat fenomenul răspândirii acestei specii, colectând 147 de exemplare din Rusia, Coreea, China, Vietnam şi Japonia şi analizându-le ADN-ul.
Rezultatele au arătat că populaţiile asiatice de câini enot se împart în două grupuri distincte: cele din Japonia se deosebesc de cele din Asia continentală. Aceste rezultate sugerează că specia a supravieţuit ultimei glaciaţiuni refugiindu-se în Japonia şi Coreea, iar cele două gruprui par să fi trăit izolate unul de celălalt.
Genomul mai prezintă şi semnele unei expansiuni recente a speciei, ce sugerează că populaţia s-a restrâns, la un moment dat, ajungând la un efectiv scăzut, după care a „explodat”, multiplicându-se rapid. Se pare că, odată glaciaţiunea încheiată, când calotele de gheaţă au început să se retragă, câinele enot a prosperat şi s-a răspândit în tot estul Asiei. Dacă ar fi fost lăsat în pace, ar fi ajuns, în prezent, în Asia centrală, însă datorită intervenţiei umane din partea fostei URSS, a ajuns până în centrul Europei şi este în drum spre marginea occidentală a continentului eurasiatic.
Iar întrucât clima se încălzeşte şi gheţarii se tot retrag, este de aşteptat ca această specie să colonizeze rapid noi şi noi teritorii.
Sursa: New Scientist (http://www.newscientist.com/article/dn23766-zoologger-invasion-of-the-sleepy-raccoon-dogs.html#.Uc1rbTtHIUU)

cirus
05-July-2013, 04:24 PM
Planta care ucide şi mănâncă oi a înflorit pentru prima dată pe continentul european

Oile au un inamic de temut în planta Puya chilensis (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11085607/1/oaie-tipa.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11085607-planta-care-ucide-si-mananca-oi-a-inflorit-pentru-prima-data-pe-continentul-european-foto)
Galerie foto (3) (http://www.descopera.ro/galerii/11085607-planta-care-ucide-si-mananca-oi-a-inflorit-pentru-prima-data-pe-continentul-european-foto)

O plantă gigantică, ce capturează oile şi apoi se hrăneşte cu substanţele nutritive din corpul lor după ce acestea mor, a înflorit pentru prima dată de când a început să crească, acum 15 ani, într-una din grădinile Royal Horticultural Society.
Planta, cunoscută sub numele ştiinţific de Puya chilensis, se găseşte în serele Royal Horticultural Society aflate în apropiere de Londra. Planta se înalţă la 3 metri deasupra solului şi este dotată cu ţepi mari.
În Munţii Anzi, unde trăieşte această plantă, Puya chilensis îşi foloseşte ţepii pentru a captura oile şi alte animale. Animalele capturate mor de foame, iar apoi planta absoarbe toate substanţele nutritive din cadavrele acestora. Din acest motiv habitatul său se micşorează, fermierii din regiune dând foc plantelor pentru a-şi proteja turmele.
Planta se remarcă prin faptul că este foarte dificil de ţinut în captivitate din cauza dietei sale neobişnuite. Grădina britanica a reuşit în cele din urmă să convingă planta să înflorească după ce specialiştii săi au hrănit-o cu îngrăşământ lichid.
Fiecare floare măsoară aproximativ 7 centimetri în diametru, conţinând „suficient nectar pentru o persoană”, spun specialiştii RHS.
„Sunt încântată că am reuşit, în sfârşit, să convingem planta să înflorească. Merită să vizitaţi grădinile noastre pentru a o vedea pe Puya chilensis, iar părinţii nu trebuie să fie îngrijoraţi: planta se găseşte la o distanţă suficient de mare de copii”, a comentat Cara Smith, angajată a RHS Garden Wisley.
Iată cum arată planta Puya chilensis:

Puya chilensis (Foto: Royal Horticultural Society)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11085607/2/img-0989-20-20copyright-20e-20grant-jpg-jpg-jpg-1.jpg?width=635&height=847


Puya chilensis (Foto: Royal Horticultural Society)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11085607/3/img-0986-20-20copyright-20e-20grant-jpg-jpg-jpg-1.jpg?width=635&height=847

Surse: Business Insider (http://www.businessinsider.com/sheep-eating-puya-chilensis-plant-flowers-for-the-first-time-2013-6), RHS (http://press.rhs.org.uk/RHS-Gardens/Press-releases/Sheep-Eating-Plant-Flowers-for-the-First-Time-at-R.aspx)

cirus
08-July-2013, 06:50 PM
Antarctica ascunde secretele vieţii din lacul Vostok
Antarctica ascude secretele vieţii din lacul Vostok (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11108560/1/antarctica.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11108560-antarctica-ascunde-secretele-vietii-din-lacul-vostok)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11108560-antarctica-ascunde-secretele-vietii-din-lacul-vostok)

Lacul Vostok, cel mai mare şi mai adânc lac de suprafaţă din Antarctica, ar putea conţine mii de tipuri diferite de mici organisme şi poate chiar peşti, au declarat oamenii de ştiinţă.
Se presupune că lacul îngropat sub mai bine de 3,7 kilometri de gheaţă a fost „deconectat” de la lumea exterioară pentru mai bine de 15 milioane de ani. Cu toate acestea, ultimele cercetări publicate în PLOS ONE, sugerează că lacul nu este atât de steril pe cât au considerat unii oameni de ştiinţă.
Mai bine de 3.500 de secvenţe diferite de ADN au fost identificate în probele extrase din gheaţa care se formase chiar la suprafaţa lacului. Aproximativ 95% dintre ele au fost asociate cu tipuri de bacterii, în timp ce 5% par să provină de la organisme ceva mai complexe precum eucariotele. Dintre acestea 5 procente, 2 % sunt asociate cu o clasă de organisme unicelulare numite archaea.
Secvenţele genetice pe care le-au inclus oamenii de ştiinţă sunt foarte similare cu mai multe tipuri de ciuperci, artropode, purici de apă, moluşte şi Collembola. Mai mult, unele dintre bacteriile descoperite aici trăiesc, în mod normal, în intestinele peştilor, ceea ce sugerează că peştii de la care provin ar putea să înoate prin lac.
Despre lacul Vostok, care se situează la 1.300 de kilometri de Polul Sud, se crede că a intrat în contat cu aerul şi că a fost înconjurat de un ecosistem de păduri acum 35 de milioane de ani, când clima era mai caldă. „În acea perioadă, lacul (care probabil atunci era un golf) conţinea, probabil, o reţea complexă de organisme”, au notat autorii studiului.
Mai mult, ei susţin că formele de viaţă ar fi putut fi transportate din atmosferă în lac, până în momentul în care acesta a fost acoperit de gheaţă, acum 15 milioane de ani.
Astăzi, lacul are o lungime de 250 de kilometri şi o lăţime de 50 de kilometri, în timp ce se presupune că adâncimea lui ar fi de aproximativ 344 metri.
„Deşi condiţiile actuale sunt diferite de cele anterioare din istorie, lacul oare să îşi fi menţinut o comunitate surprinzător de diversificată de organisme. Este posibil ca aceste organisme să se fi adaptat încet la schimbările ce s-au petrecut în lac în ultimii 15-35 de milioane de ani, când sistemul lacului s-a schimbat din unul terestru, în unul subglaciar”, au notat specialiştii.
În plus, cercetarea a scos la iveală o serie de secvenţe ADN asociate cu organisme care trăiesc în adâncuri, în apropierea izvoarelor hidrotermale, lucru care sugerează că aceste creaturi ar putea fi descoperite şi în lacul Vostok . „Izvoarele hidrotermale ar putea asigura surse de energie şi substanţe nutritive vitale pentru organismele care trăiesc în lac”, au mai explicat oamenii de ştiinţă.
Sursa: NBC News (http://www.nbcnews.com/science/antarcticas-hidden-lake-vostok-found-teem-life-6C10561955)

cirus
09-July-2013, 10:35 PM
Calcul: Adevărata vârstă în ani umani a unui câineDe Dan Arsenie | Yahoo! News




http://l1.yimg.com/bt/api/res/1.2/Hu.uxUOWFc5uBqSk.OnQng--/YXBwaWQ9eW5ld3M7Y2g9MzM4O2NyPTE7Y3c9NTA3O2R4PTA7ZH k9MDtmaT11bGNyb3A7aD0xMjc7cT04NTt3PTE5MA--/http://media.zenfs.com/ro_RO/News/Yahoo%21News/cainesicopil.jpgVizualizare foto (http://ro.stiri.yahoo.com/photos/inmulti-varsta-cainelui-cu-sapte-este-o-tactica-photo-174235557.html)A inmulti varsta cainelui cu sapte este o "tactica" gresita pentru a afla varsta in ani umani. Daca tot …




Se spune adesea că vârsta unui câine poate fi mai bine înţeleasă dacă o transformăm în "ani umani", multiplicând cu şapte. Dar este aceasta o formulă bună?
Recent, Meg, câinele de talie mică al unui jurnalist BBC, a murit la vârsta de 19 ani şi patru luni. Dacă am înmulţi această vârstă cu şapte, am obţine impresionanta etate de 135 de ani. Se pare că Meg a fost o norocoasă, deoarece niciun om nu a reuşit, arată statisticile, să treacă de 122 de ani.

Adevărul este însă că regula înmulţirii cu şapte este greşită. Câinii sunt una dintre cele mai diverse specii de pe această planetă. Pot varia enorm în greutate: de la rasele în care exemplarele cântăresc doar trei kilograme la maturitate, la cele în care exemplarele ajung la 90 de kilograme. Forma corpului lor variază de asemenea foarte mult, ca şi tipurile de păr. Aceste amănunte fac ca această specie să fie una dintre cele mai interesante de pe planetă, spune un profesor de genetică, Daniel Promislow, de la University of Georgia (SUA).

Promislow spune că diferenţa de talie influenţează şi speranţa de viaţă a raselor. Surprinzător, câinii mici, cum a fost şi Meg, trăiesc mai mult decât cei mari. Astfel, speranţa de viaţă a unui câine din rasa Marele Danez este cu mult inferioară unuia din rasa Chihuahua. De ce surprinzător?

"În general, la mamifere, animalele mari - precum gorilele, elefanţii şi balenele - trăiesc mai mult decât animalele mici - precum şoarecii sau veveriţele", arată profesorul american într-un interviu acordat BBC.

Un alt profesor al universităţii americane, Kate Creevy, arată cum îmbătrânesc câinii. "Câinii mici ajung la maturitatea fizică şi reproductivă mult mai repede decât cei mari. Interesant este că, deşi ajung mai devreme la maturitate, aceste animale (câinii mici - n.r.) reuşesc să trăiască mai mult", spune Creevy. Cu alte cuvinte, perioada juvenilă a câinilor mici este mai mică, dar perioada matură este cu mult mai lungă decât a câinilor mari.

Viaţă scurtă de Bulldog

La câinii mari, pot trece chiar şi doi ani până să ajungă la maturitatea fizică. Însă, din momentul în care sunt maturi, ei mai trăiesc doar 4-5 ani. Bulldog-ul, de exemplu, trăieşte, în medie, doar şase ani. În schimb, un Border Terrier, câine mult mai mic decât Bulldog-ul, trăieşte în medie 14 ani.

Deşi pare complicat de înţeles, adevărul este următorul: câinii mici îmbătrânesc mult mai repede decât cei mari în primii ani de viaţă şi mult mai încet după ce au atins maturitatea.

Cum a apărut formula celor şapte ani

Nimeni nu ştie cum a apărut aceasta formulă, deoarece nimeni nu a "revendicat-o". A apărut pentru prima dată într-un manual pentru copii din anii '60, în care copiii erau îndemnaţi să calculeze vârsta în ani umani a unor câini înmulţind anii de viaţă ai acestora cu şapte.

De fapt, mult mai bine ar fi să înmulţim cu şase

Potrivit specialiştilor, fiecare rasă de câini îmbătrâneşte diferit, iar, pentru fiecare, factorul de multiplicare pentru a obţine vârsta în ani umani ar fi diferit. Pentru câini nici foarte mici, dar nici foarte mari un factor de multiplicare potrivit ar fi şase, spun profesorii consultaţi de BBC. Pentru Chow Chow, celebrul câine cu limbă albastră şi blană superbă, multiplicarea cu şase este potrivită. Astfel, un câine de zece ani ar avea 60 de ani în ani umani.

Jurnalistul BBC a făcut, ajutat de specialişti, propriile calcule. Şi a aflat că, în ani umani, câinele său a murit la vârsta de 109 ani. Nu-i rău deloc!

cirus
10-July-2013, 05:27 PM
De ce sunt pisicile o ameninţare mai mare decât se credea până acum

Aveţi mare grijă data viitoare când curăţaţi litiera pisicii: fecalele felinelor poartă un parazit periculos care s-ar putea să fie mult mai răspândit decât se crede, spun oamenii de ştiinţă.
Fecalele de pisică conţin un parazit numit Toxoplasma gondii, un organism unicelular care poartă agenţi infecţioşi cunoscuţi sub numele de oochişti. Aceştia pot infecta femeile însărcinate, cauzând probleme congenitale la făt, precum surzirea, leziuni oculare, convulsii sau retard mental. Mai mult, parazitul îi infectează şi pe indivizii cu sistem imunitar compromis, precum cei care au HIV.

După ce au reanalizat studii anterioare realizate pe acest parazit, o echipă de cercetători cred că Toxoplama reprezintă o problemă publică de sănătate, infectând oameni sănătoşi. Mai mult, unele studii au asociat parazitul chiar şi cu schizofrenia, depresia, comportamentul suicidar şi performanţe slabe la şcoală.

În ultimii 10 ani, cercetătorii au studiat durata de timp în care Toxoplasmoochiştii rămân viabili. „Ce se întâmplă cu oochistii în locurile de joacă?” s-a întrebat cercetătorul E. Fuller Torrey de la Johns Hopkins University Medical Center in Chevy Chase, Md. „Am pus informaţiile cap la cap, iar rezultatele sunt îngrijorătoare”.

Rezultatele cercetării indică faptul că cel puţin 1% dintre pisici împrăştie parazitul. Deşi pare un risc minim trebuie să lăm în considerare faptul că parazitul poate supravieţui cel puţin 18 luni, că un singur parazit este suficient pentru infectarea unui om şi că numărul pisicilor este în creştere.

Parazitul poate infecta şi alte animale, precum oile, sau bovinele care ingerează fecalele pisicilor. La oameni, parazitul poate ajunge şi atunci când oamenii consumă carnea crudă sau puţin fiartă a animalelor infectate. În ţări precum Etiopia sau Franţa, acolo unde se consumă carne crudă, incidenţa este mult mai mare. Mai mult, oamenii se pot infecta şi de la surse de apă contaminate. Totodată, se ştie deja de ceva timp că paraziţii supravieţuiesc în litieră, acolo unde oochiştii devin aerosoli după 24 şi până la 48 de ore. În mod similar, copiii se pot infecta jucându-se în nisip.

„Este un parazit remarcabil de complex. Este mult mai complicat decât un virus şi are mult mai multe gene”, a explicat Torrey.

Până acum s-a observat şi că atunci când parazitul infectează şoareci le schimbă comportamentul, determinându-i să se teamă mai puţin de mirosul urinei de pisică lucru care îi face să devină o pradă mai uşoară. Atunci când ei sunt mâncaţi de felină, parazitul se reîntoarce la gazda sa.

Din fericire există tratamente împotriva acestui parazit, însă niciunul nu este foarte eficient. La majoritatea oamenilor nu se întâlnesc efecte pe termen lung, dar există şi indivizi la care efectele nu dispar în scurt timp.

Pentru a preveni infectarea, specialiştii susţin că locurile de joacă cu nisip ar trebui acoperite pentru a împiedica accesul pisicilor, grădinarii ar trebui să poarte mănuşi, legumele de grădină ar trebui spălate foarte bine, litierele ar trebui curăţate periodic iar fecalele nu ar trebui aruncate în vasul de toaletă, ci puse în gunoi. Mai mult, femeile însărcinare nu ar trebui să se apropie de litieră.

Sursa: Live Science

cirus
22-July-2013, 03:46 PM
Cea mai rară felină din lume va dispărea în următorii 50 de ani. Azi mai trăiesc doar 250 de exemplare
Doar 250 de exemplare de râs iberic mai trăiesc în sălbăticie, în două regiuni din sudul Spaniei + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/2/ras-iberic.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11137607-cea-mai-rara-felina-din-lume-va-disparea-in-urmatorii-50-de-ani-azi-mai-traiesc-doar-250-de-exemplare-foto)
Galerie foto (7) (http://www.descopera.ro/galerii/11137607-cea-mai-rara-felina-din-lume-va-disparea-in-urmatorii-50-de-ani-azi-mai-traiesc-doar-250-de-exemplare-foto)

În următorii 50 de ani, schimbările climatice vor duce, cel mai probabil, la dispariţia celei mai ameninţate feline de pe Terra: râsul iberic. Felina va dispărea chiar dacă omenirea îşi va atinge ţelul de reducere a emisiilor cu efect de seră, afirmă biologii.
Prognoza sumbră a fost publicată în jurnalul Nature Climate Change de o echipă de biologi care afirmă că soarta felinei sălbatice este pecetluită în cazul în care strategiile de conservare nu vor fi schimbate.
Râsul iberic (Lynx pardinus) atinge o înălţime de un metru, o greutate de 15 kilograme şi este caracterizat de blana pătată, urechile cu smocuri şi ochii deschişi la culoare.
Doar 250 de exemplare mai trăiesc în sălbăticie, în două regiuni din sudul Spaniei – Sierra Morena şi Parcul Naţional Donana, conform celor mai recente estimări.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/1/poblaci-c3-b3n-lince-1.jpg?width=630&height=271
În doar jumătate de secol, suprafaţa pe care putea fi întâlnit acest animal a scăzut de la 40.600 de kilometri pătraţi la doar 1.200 de kilometri pătraţi, ca rezultat al eforturilor de a eradica iepurele, principala sa sursă de hrană, şi ca urmare a braconajului şi a fragmentării habitatului său.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/5/3590150-afp-mediafax-foto-ho.jpg?width=635&height=428
Studiul publicat în jurnalul Nature Climate Change a fost efectuat de Miguel Arauja de la Muzeul Naţional de Ştiinţe ale Naturii din Madrid. Cercetătorii a modelat impactul pe care temperaturile tot mai mari şi schimbările în tiparul ploilor îl vor avea asupra iepurelui, râsului şi asupra habitatului acestora.
Cercetarea sugerează că, dacă tendinţele actuale se menţin, schimbările vor avea loc prea repede pentru a permite râsului să se adapteze.
„Schimbările climatice vor avea o influenţă rapidă şi severă asupra abundenţei râsului iberic, depăşind capacitatea sa de a se adapta sau de a pleca în regiuni mai favorabile din punct de vedere a climei, unde densitatea prăzii este suficientă pentru a susţine populaţii viabile”, afirmă cercetătorii.

Râs iberic (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/4/ras-iberic-trist.jpg?width=635&height=662

„Estimăm că timpul rămas până la dispariţia speciei este mai mic de 50 de ani, chiar şi în cazul în care se vor înregistra reduceri masive şi rapide ale emisiilor de gaze cu efect de seră”, mai spun cercetătorii, referindu-se la stabilizarea nivelului de dioxid de carbon din atmosferă la 450 de părţi per milion (450 ppm). Ţinta de 450 ppm ar permite limitarea încălzirii globale la 2 grade Celsius peste nivelul pre-industrial, fiind obiectivul stabilit în cadrul negocierilor ONU pe teme de climă.
Cercetătorii spun că există, totuşi, o posibilitatea prin care dispariţia acestei specii să fie amânată: modificarea strategiilor de conservare.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/6/pui-ras.jpg?width=635&height=481
În prezent, planul de conservare constă în eliberarea anuală a 20-40 de râşi crescuţi în captivitate, scopul fiind ca aceştia să fie eliberaţi în zonele în care obişnuiau să trăiască aceste feline – o zonă vastă ce include zone din vestul şi centrul Spaniei şi din estul Portugaliei.
Oamenii de ştiinţă afirmă în cadrul acestui studiu nou că există o tactică mai inteligentă decât reintroducerea generală a râşilor. Cercetătorii recomandă ţintirea exclusivă a celor mai bune habitate, cele ce sunt mai puţin fragmentate şi care oferă o şansă mai mare de a supravieţui schimbărilor climatice.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/7/ras-guler.jpg?width=635&height=369
Acest lucru ar putea fi realizat cu eliberarea anuală a şase masculi şi a şase femele cu vârste între 1 şi 4 ani. Modelele realizate pe computer sugerează că „această metodă ar preveni dispariţia râsului iberic în cursul acestui secol”, concluzionează cercetătorii.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11137607/3/3155328-afp-mediafax-foto-antonio-rivas.jpg?width=635&height=423
Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5gGq_6qWzVv714wLTrjjDDiNwE_kA?docId=CNG.a5261 72caf5d307cfd5dc06b1622ad35.101)

cirus
23-July-2013, 11:32 PM
Titanul: cel mai mare gândac din lume (FOTO)
Titanul: cel mai mare gândac din lume + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11142951/3/gandac.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11142951-titanul-cel-mai-mare-gandac-din-lume-foto)
Galerie foto (4) (http://www.descopera.ro/galerii/11142951-titanul-cel-mai-mare-gandac-din-lume-foto)

În aceste imagini a fost surprins Titanus giganteus, cea mai mare insectă din ordinul coleopter şi una dintre cele mai misterioase creaturi de pe planetă.
Potrivit oamenilor de ştiinţă, insecta, cunoscută sub numele de gândacul titan, poate avea o lungime de aproximativ 18 centimetri şi un maxilar atât de puternic încât este capabil să rupă un creion de lemn fără nicio problemă. Totuşi, în ciuda acestor caracteristici teribile, animalul nu prezintă un pericol pentru oameni.

Titanul: cel mai mare gândac din lume (Foto: Ville-ge) (http://www.ville-ge.ch/mhng/images/coleoptere_03_300.jpg)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11142951/2/titan-beetle3.jpg?width=635&height=422

Insecta se ascunde în selva din America de Sud, însă până acum nu au fost găsite larve ale acestei creaturi. Totuşi, specialiştii presupun că larvele au diametrul de 5 cm şi lungimea de până la 30 de cm şi judecând după găurile găsite în arborii morţi, ei cred că înainte să atingă maturitatea acestea stau în subteran unde se hrănesc cu lemn aflat în descompunere.
Ciudat este şi faptul că masculul matur nu se hrăneşte în timpul vieţii, însă are nevoie de energie pentru a putea zbura şi a-şi găsi o parteneră. Cercetătorii spun că această energie este asigurată de rezervele pe care insecta le adună când este se află în stadiul de nimfă.
Pentru că dimensiunile insectei sunt foarte mari, ea nu poate să îşi ia zborul direct de la sol, motiv pentru care se urcă în arbori de unde se lansează în zbor.

Titanul: cel mai mare gândac din lume http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11142951/1/titan-beetle2.jpg?width=635&height=497

Femelele sunt observate extrem de rar tocmai din cauză că ele stau şi aşteptă să fie găsite de masculi care să le fertilizeze ouăle. Pentru a se apăra femela scoate un sunet asemănător cu un şuierat, cu scopul de a intimida atacatorul. În cazul în care această strategie nu funcţionează, ea îşi foloseşte maxilarul în luptă.
De asemenea, gândacul titan are picioare incredibil de lungi şi ghiare ascuţite care pot sfâşia carnea animalelor şi a oamenilor. Cu toate acestea, până acum nu s-au înregistrat astfel de cazuri.

Titanul: cel mai mare gândac din lume (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11142951/4/shutterstock-117792853.gif?width=635&height=670

Aceste creaturi trăiesc în selva din Brazilia, Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Guyanele, acolo unde locuitorii încearcă noaptea să le prindă pentru a le vinde sau a le arăta turiştilor. De fapt, ciudatele animale se vând cu aproximativ 400 de lire bucata, iar în ultimul an au stimulat turismul în zonă.
Surse: Daily Mail (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2373811/Worlds-biggest-beetle-Titanus-Giganteus-grows-seven-inches-long.html?ico=sciencetech%5Eheadlines), Oddity Central (http://www.odditycentral.com/animals/bugs-the-size-of-your-hand-the-titan-beetle.html)

cirus
24-July-2013, 05:56 PM
Delfinii sălbatici se strigă pe „nume” pentru a comunica între ei


Florin Badescu (http://www.descopera.ro/autor/florin-badescu)


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11148252/1/delfin.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11148252-delfinii-salbatici-se-striga-pe-nume-pentru-a-comunica-intre-ei)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11148252-delfinii-salbatici-se-striga-pe-nume-pentru-a-comunica-intre-ei)

Delfinii care trăiesc în libertate folosesc un fel unic de a "fluiera", pentru a fi recunoscuţi de apropiaţii lor şi pentru a răspunde atunci când un exemplar din aceeaşi specie îl strigă "pe nume", afirmă autorii unui studiu publicat în Statele Unite.
Acest studiu, realizat pe 200 de delfini sălbatici din largul coastelor Scoţiei, a evidenţiat faptul că aceste vieţuitoare sunt singurele mamifere în afară de om care sunt capabile să "se strige" pe nume.
"Este prima dovadă reală a existenţei unor nume în regnul animal", afirmă Stephanie King, cercetătoare la Universitatea St. Andrews din Scoţia, coordonatoare acestui studiu publicat în revista americană Proceedings of the National Acadmey of Sciences (PNAS).
Acest studiu "face o paralelă foarte interesantă între modalităţile de comunicare ale oamenilor şi cele ale delfinilor: toată lumea ştia că aşa stăteau lucrurile, dar acest fapt nu fusese încă dovedit niciodată printr-un experiment", a adăugat ea.
Oamenii de ştiinţă descoperiseră deja în trecut faptul că delfinii îşi dezvoltă propriul fluierat, ca o semnătură personală sau ca un nume, în primele luni de viaţă.
Aproape jumătate din totalul fluierăturilor utilizate de un delfin sălbatic sunt efectuate pentru a-şi comunica propriul nume sau pentru a-şi anunţa sosirea într-o anumită zonă, precizează Stephanie King. Această cercetătoare a dorit să afle ce ar face un delfin dacă un alt defin ar fluiera numele său.
Alături de Vincent Janik, coautor al studiului, cercetătoarea scoţiană a înregistrat un grup de delfini şi a difuzat apoi sunetele corespunzătoare fluierăturilor lor personale, unele după altele, modificând uşor înregistrarea, pentru a-i face pe delfini să creadă că îşi aud propriul nume "pronunţat" de un alt delfin.
"Animalele au reacţionat atunci când au auzit (înregistrarea) fluierătura lor. Fiecare delfin a răspuns, de fiecare dată, şi foarte repede, chiar de mai multe ori. Ei nu au reacţionat în acest fel la alte fluierături difuzate. Aceste rezultate sunt frapante", a declarat autoarea studiului.
Se ştie deja că şi alte animale, precum păsările cântătoare, liliecii şi papagalii, sunt capabile să copieze sunete din mediul în care trăiesc şi să dezvolte un fel de repertoriu cu "prenume".
Însă doar papagalii şi delfinii folosesc nume pe care le-au învăţat pentru a-şi striga semeni sau spre diverse obiecte.
Sursa: Mediafax (http://mediafax.ro)

cirus
03-August-2013, 07:13 PM
Cea mai mare insectă de apă din Europa suprinsă în timp ce devora un peşte
Cea mai mare insectă de apă din Europa suprinsă în timp ce devora un peşte (VIDEO) (Foto:Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11197145/1/gandac-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11197145-cea-mai-mare-insecta-de-apa-din-europa-suprinsa-in-timp-ce-devora-un-peste-video)
Galerie foto (2) (http://www.descopera.ro/galerii/11197145-cea-mai-mare-insecta-de-apa-din-europa-suprinsa-in-timp-ce-devora-un-peste-video)
Insectele se află cam la coada lanţului trofic, însă puţini ştiu că există şi insecte care răstoarnă situaţia hrănindu-se cu alte animale precum peştii sau amfibienii.
Recent, oamenii de ştiinţă au surprins un clip video în care un gândac de apă capturează şi mănâncă un peşte.
Deosebitul prădător feroce este un Lethocerus patruelis, cea mai mare insectă de apă din Europa. La maturitate, creatura, cunoscută sub numele de gândacul uriaş de apă, poate atinge o lungime de 8 centimetri. Ea face parte din familia de insecte Belostomatidae, iar muşcătura ei este considerată de oameni drept una dintre cele mai dureroase. Cu toate acestea, atacul ei nu are efecte medicale ce afectează oamenii.
Gândacii Lethocerus patruelis sunt suficient de mari încât să poată devora crustacee mici, peşti şi amfibii. Până acum mai mulţi oameni au declarat că au surprins insectele în timp ce se hrăneau cu broaşte ţestoase sau şerpi.
Când atacă, gândacii injectează în victimă salivă digestivă caustică. În acest fel ei îşi lichefiază prada din interior în exterior, înainte de a extrage conţinutul din corp.
Lethocerus patruelis este des întâlnit în Peninsula Balcanică, Anatolia şi părţi din Orientul Mijlociu.
Acest clip video a fost surprins de oamenii de ştiinţă în timp ce studiau sistemul reproducător masculin al speciei.

Sursa: Business Insider (http://www.businessinsider.com/water-bug-stalks-and-devours-fish-2013-8)

cirus
16-August-2013, 09:31 PM
Care sunt plantele care pun în pericol viaţa animalelor de companie?
Ai grijă ce plante mănâncă pisica sau câinele tău! + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11255978/2/pisica.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11255978-care-sunt-plantele-care-pun-in-pericol-viata-animalelor-de-companie)
Galerie foto (2) (http://www.descopera.ro/galerii/11255978-care-sunt-plantele-care-pun-in-pericol-viata-animalelor-de-companie)

Unele specii de plante de grădină şi de apartament, cultivate în mod obişnuit, reprezintă o mare ameninţare pentru animalele de casă. Dacă sunt consumate de câini sau pisici, aceste plante le pot fi fatale. Specialiştii lansează un avertisment în privinţa celor mai comune şi mai periculoase specii .
Crinii, de exemplu, le pot fi fatali pisicilor; în Marea Britanie s-au înregistrat peste 250 de cazuri de intoxicare a felinelor cu asemenea plante. Simpla expunere la polenul acestora poate duce la insuficienţă renală şi moarte.
Iar poinsettia, sau steaua-Crăciunului (în imaginea de mai jos), plantă decorativă adesea aşezată în case în perioada sărbătorilor de iarnă, este şi ea toxică, putând provoca vărsături şi diaree atât câinilor, cât şi pisicilor; seva ei este iritantă şi, dacă ajunge în ochi, poate cauza orbirea.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11255978/3/poinsettia.jpg?width=635&height=693
Alte plante care pot otrăvi animale de casă sunt bulbii de narcise, rododendronii şi tisa, cultivată în grădină sub formă de boschete sau gard viu.
Chiar şi plante alimentare pe care omul le consumă în mod obişnuit, precum ceapa, usturoiul şi prazul - toate din familia aliaceelor - sunt toxice pentru animalele de casă: în Marea Britanie, între anii 1994 şi 2008, s-au înregistrat 69 de cazuri de otrăvire a câinilor cu asemenea plante (două cazuri fiind fatale) şi 4 cazuri la pisici.
Guy Barter, din cadrul Royal Horticultural Society, recomandă ca stăpânii să-şi înveţe animalele să nu consume plante din grădină sau apartament şi să evite să aducă în locuinţă crini sau poinsettia dacă au pisci care trăiesc mai mult în casă.
Dacă proprietarii bănuiesc că animalul a ingerat o plantă toxică, trebuie să-l ducă imediat la veterinar, înainte de a fi prea târziu.
Sursa: Mail Online (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2394071/The-garden-flowers-kill-pet-Owners-warned-legged-friends-away-lilies-poinsettias.html)

cirus
16-August-2013, 09:40 PM
Descoperire extraordinară: olinguito, prima specie de mamifer carnivor identificată în ultimii 35 de ani! (GALERIE FOTO)
Olinguito este cel mai mic membru din familia ratonilor (Foto: Mark Gurney) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11255685/4/olinguito.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11255685-descoperire-extraordinara-olinguito-prima-specie-de-mamifer-carnivor-identificata-in-ultimii-35-de-ani-galerie-foto)
Galerie foto (4) (http://www.descopera.ro/galerii/11255685-descoperire-extraordinara-olinguito-prima-specie-de-mamifer-carnivor-identificata-in-ultimii-35-de-ani-galerie-foto)

Oamenii de ştiinţă din SUA au descoperit un animal nou ce trăieşte în pădurile tropicale din Columbia şi Ecuador. Noul animal a primit numele de „olinguito”, fiind prima specie de carnivor identificată în emisfera vestică în ultimii 35 de ani.
Eforturile ştiinţifice de identificare a mamiferului au durat mai bine de 10 ani, iar oamenii de ştiinţă afirmă că o astfel de descoperire este extrem de rară în secolul al XXI-lea. Meritul îi aparţine unei echipe de cercetători de la Smithsonian Institution.
Totul a început atunci când zoologul Kristofer Helgen a descoperit câteva oase şi piei de animale în depozitul unui muzeu din Chicago.
„Am rămas blocat”, relatează Helgen. „Pieile erau de o culoare roşie aprinsă, iar când am privit craniile nu am recunoscut anatomia. Erau diferite de orice animal pe care îl văzusem în viaţa mea, şi imediat m-am gândit că ar putea fi o specie neştiută de ştiinţă”, spune zoologul.
Dr. Helgen este custodele mamiferelor de la National Museum of Natural History din Washington DC, instituţie ce găzduieşte cea mai mare colecţie de mamifere din lume.
Peste 600.000 de specimene sunt stocate în tăviţe, pentru a câştiga spaţiu. Oasele lor sunt curăţate de carne cu ajutorul unor gândaci crescuţi special în acest scop, fiind ulterior stocate în cutii alături de pielea animalelor.
Multe au fost colectate acum mai bine de un secol, fiind de multe ori etichetate greşit. De curând, progresul ştiinţific şi dezvoltarea tehnologică a permis oamenilor de ştiinţă să extragă ADN chiar şi din cele mai vechi rămăşiţe.
Olinguito, un animal ce măsoară 35 de centimetri în lungime şi cântăreşte 900 de grame, este cea mai recentă completare a familiei de animale ce include ratonii. Comparând mostrele ADN cu cele ale altor 5 specii cunoscute, dr. Helgen a putut să confirme că este, într-adevăr, vorba despre o nouă descoperire.
„Îmi este greu să explic lumii cât de entuziasmat sunt”, spune Helgen.
„Olinguito este un carnivor - acel grup de mamifere ce include pisicile, câinii, urşii şi rudele lor. Mulţi dintre noi credeam că această listă este completă, dar iată că acesta este un carnivor nou - primul carnivor descoperit pe continentul american în mai bine de trei decenii”, a mai comentat specialistul.

(Foto: Mark Gurney)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11255685/3/oli-2.jpg?width=635&height=676

Dr. Helgen a folosit aceste colecţii de mamifere pentru a identifica numeroase alte specii, inclusiv cel mai mare liliac din lume. Cu toate acestea, Helgen spune că olinguito reprezintă cea mai importantă descoperire pe care a făcut-o până acum. Numele ştiinţific al acestui animal este Bassaricyon neblina. Ultimul carnivor descoperit în Americi a fost nevăstuica de Columbia.
Identificarea acestui carnivor nu a fost ultimul pas al cercetării, căci oamenii de ştiinţă mai aveau o curiozitate: oare olinguito mai trăieşte în sălbăticie?
„Am folosit indiciile oferite de specimene pentru a ne da seama de unde ar putea proveni şi pentru a prezice în ce tip de pădure am putea să-l găsim pe olinguito -- şi l-am găsit!”, exclamă Helgen.
Acum, cercetătorii ştiu că olinguito trăieşte în câteva zone protejate ce se întind din zona centrală a Columbiei până în partea de vest a Ecuadorului. Deşi este un animal carnivor, el mănâncă în cea mai mare parte fructe. Olinguito iese la iveală noaptea şi trăieşte de unul singur, producând câte un urmaş o dată.

Zonele în care trăieşte olinguito (Imagine: BBC News)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11255685/1/69305615-olinguito-map-464-1.gif?width=465&height=350

Mai mult, oamenii de ştiinţă cred că un olinguito a fost arătat publicului în mai multe grădini zoologice din SUA între 1967 şi 1976. Reprezentanţii grădinilor zoologice l-au confundant cu un olinga, o rudă apropiată, şi nu înţelegeau de ce nu se înmulţeşte. Animalul a fost trimis la mai multe grădini zoologice, murind înainte să i se descopere adevărata identitate.
„Vasta majoritate a descoperirilor noilor specii sunt făcute în colecţiile muzeelor”, explică Chris Norris, de la Yale Peabody Museum of Natural History şi totodată preşedintele Society for the Preservation of Natural History Collections.
„De multe ori, oamenii care munceau acum 70 de ani sau mai mult aveau idei complet diferite în ceea ce priveşte cum să clasifici o specie nouă. Poate că nu recunoşteau un element care astăzi nouă ne pare distinct, sau nu aveau acces la tehnologii precum cele de astăzi, ce ne permit să extragem şi să secvenţiem ADN-ul”, mai spune Norris.
Cu toate acestea, nu există o bază de date centralizată care să detalieze conţinutul colecţiilor muzeelor, astfel că oamenii de ştiinţă nu cunosc ce se găseşte în fiecare colecţie. Multe organizaţii depun eforturi de a publica pe Internet catalogul colecţiilor lor, ceea ce va accelera procesul de cercetare şi îl va face mai accesibil.
O altă provocare este menţinerea specimenelor în condiţii bune. Multe datează de acum câteva sute de ani, fiind predispuse la infestaţii cu molii şi insecte.
Cea mai veche colecţie ce a supravieţuit până în zilele noastre a fost alcătuită în secolul al XVII-lea de John Tradescant. Cel mai cunoscut specimen din colecţie este un dodo care este astăzi expus la Oxford University Museum of Natural History. „Dar nu în întregime, ci doar capul şi piciorul stâng, pentru că toate celelalte părţi au fost mâncate”, explică dr. Norris.
„Este un exemplu util pentru cei ce lucrează astăzi în colecţiile muzeelor. Ai şansa de a desfăşura eforturi ştiinţifice entuziasmante, dar trebuie să ai grijă de colecţii, altfel ele nu vor mai fi acolo în viitor pentru cercetătorii ce vor dori să le folosească”, a explicat specialistul.
Oamenii de ştiinţă au catalogat doar mică parte din formele de viaţă ce trăiesc pe planeta noastră. Cercetătorii descoperă în mod regulat specii noi de insecte, viermi, bacterii şi virusuri, însă descoperirea unei specii noi de mamifere este un eveniment rar.

(Foto: Mark Gurney)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11255685/2/oli-3.jpg?width=635&height=575

„Acest lucru ne reaminteşte că lumea noastră nu este încă explorată, iar epoca descoperirilor este departe de a fi încheiată. Olinguito ne face să ne întrebăm «oare ce altceva mai există încă nedescoperit?”, a concluzionat dr. Helgen.
Surse: BBC News (http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-23701151), SI (http://smithsonianscience.org/2013/08/olinguito/)

cirus
19-August-2013, 03:54 PM
Balaurul dobrogean: cel mai mare şarpe din România şi monştrii din basmele noastre




Nicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog)



Exemplar adult de balaur dobrogean Sursa foto: Shutterstock + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/1/balaur-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11238032-balaurul-dobrogean-cel-mai-mare-sarpe-din-romania-si-monstrii-din-basmele-noastre)
Galerie foto (8) (http://www.descopera.ro/galerii/11238032-balaurul-dobrogean-cel-mai-mare-sarpe-din-romania-si-monstrii-din-basmele-noastre)

Cel mai mare şarpe care trăieşte pe meleagurile noastre se străduieşte să reziste presiunii exercitate de om, alături de provocările recente ale schimbărilor climatice. Reptilă cvasi necunoscută majorităţii românilor, aşa numitul balaur dobrogean, sau şarpe balaur (Elaphe sauromates) prin dimenisiunile şi aspectul său unic în herpetofauna autohtonă, pare un demn urmaş al balaurilor din basmele care ne-au încântat copilăria. Atât reptila, cât şi uriaşele personaje mitologice au de partea lor poveşti deosebit de interesante
Regele şerpilor din România


Denumit în popor şarpe balaur sau balaur dobrogean pe baza taliei sale maxime între şerpii autohtoni, Elaphe sauromates este cu adevărat cel mai mare şarpe pe care îl putem întâlni pe teritoriul ţării noastre. Taxonomic, uriaşul şerpilor româneşti aparţine Subclasei Lepidosauria, Ordinului Squamata şi Familiei Colubridae.

Specia a fost descrisă ştiinţific pentru prima oară în anul 1814, şi a purtat denumirea iniţială de Elaphe quatuorlineata sauromates până recent, când s-a hotărât redenumirea ei cu Elaphe sauromates. Simplu!

Comparativ cu marii şerpi constrictori din zonele tropicale, balaurul nostru dobrogean are o talie mai mult decât modestă, cu toate acestea, rămâne nu doar cel mai mare şi mai masiv şarpe de la noi, ci şi din întreaga Europă. Adulţii au o talie medie cuprinsă între 120-180 centimetri, cu toate că au fost măsuraţi indivizi care au depăşit lejer lungimea de 2 metri. Oricum, astfel de exemplare sunt rare.

Un exemplar de balaur dobrogean fotografiat în Grecia http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/9/balauroi.jpg?width=635&height=421



Este un şarpe predominant terestru, care se urcă rar în copaci, iar atunci când o face este pentru a căuta ouă şi pui de păsări.
Specia iubeşte zonele calde, având un larg areal de răspândire în sudul Europei şi vestul Asiei. Se întâlneşte mai ales în Iran, Kazahstan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Siria, Liban, Israel, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Grecia, Bulgaria şi România.

De fapt, în ţara noastră este limita nord-vestică a arealului său. Şarpele balaur se întâlneşte până la altitudinea de maxim 2.500 metri (evident în Caucaz) şi iubeşte în special zonele aride, cu vegetaţie stepică, stâncării şi nisip, păduri de foioase şi maluri de răuri.

Istoria sa răspândirii sale în ţara noastră este deosebit de interesantă deoarece balaurul dobrogean este o mărturie vie despre modul în care accelerarea fenomenului de încălzire globală din ultimele decade de ani a influenţat arealul său de răspândire.
După cum îi spune şi numele cel mai des folosit de specialiştii români, adică acela de balaur dobrogean, acest şarpe era întâlnit la începului secolului 20 doar în zona Dobrogei.

Cu toate acestea, expediţiile de teren din ultimii ani l-au confirmat în mai multe judeţe ale ţării precum Iaşi, Galaţi, Vrancea şi Buzău, fapt care indică o mărire a arealului de răspândire, mărire fără doar şi poate influenţată de verile tot mai calde şi intensificarea fenomenului de aridizare a solului. Cea mai recentă identificare este cea din judeţul Buzău, în Rezervaţia Naturală Vulcanii Noroioşi.

Cu toate acestea, şarpele balaur sau şarpele rău, cum i se mai spune popular în mod eronat (evident şarpele nu este nici mai rău, nici mai bun decât alte specii de şerpi), pe baza faptului că odată atacat se apără vajnic, este un şarpe rar. Beneficiază şi el de protecţie prin Legea 13 din 1993, prin care ţara noastră ratifică Convenţia de la Berna.

Exemplar tânăr de balaur dobrogean http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/6/balaur-2.jpg?width=635&height=477



Vina rarităţii sale în teren o poartă optica negativă pe care o au oamenii din mediul rural la adresa tuturor speciilor de şerpi, care sunt ucişi pe loc odată de sunt observaţi, precum şi faptul că balaurul dobrogean este un şarpe retras care se ascunde rapid odată de observă vreun om.

Balaurul dobrogean este totuşi un şarpe frumos colorat. Puii şi exemplarele juvenile au un colorit diferit de al adulţilor, fiind brun-gălbui cu 4-5 şiruri longitudinale de pete brun închise. Adulţii au o culoare de fond alb-gălbuie, iar pe partea dorsală a corpului prezintă patru mari şiruri longitudinale de pete mari brune. Pe abdomen este galben, cu pete mici şi sporadice de culoare maron.

Se hrăneşte în special cu rozătoare precum şoareci de câmp, şobolani, popândăi, hârciogi, dar şi păsări sau şopârle. Nu este deloc un şarpe veninos, dar se apără cu mult curaj muşcând fără frică. Vânează de dimineaţă până la apusul soarelui. Sezonul de împerechere este în lunile iunie-iulie, după care femelele depun între 6-10 ouă. Incubaţia durează între 40-68 zile, iar temperatura optimă pentru ouă este de 25-29 grade Celsius.


Balaurii uitaţi ai basmelor noastre


În miturile şi poveştile noastre populare, balaurii împart cu zmeii rolurile celor mai negative personaje. Dacă zmeul este un personaj caracteristic doar poveştilor noastrte, balarul este un simbol arhetipal de mare persistenţă şi cu o larie largă de răspândire în miturile şi basmele din întreaga lume. Balaurii au multiple semnificaţii şi forme variate, cele mai comune reprezentării fiind cele de dragoni, şerpi, basilisc, behemoth, leviathan.

Adesea este reprezentat ca o colosală fiinţă fantastică de forma unui şarpe uriaş, cu unul sau mai multe capete, cu aripi şi gheare ascuţite, care varsă foc pe gură şi este mai mereu oponentul forţelor binelui. În mentalul arhaic popular românesc, balaurul întruchipează (precum monstrul Typhon din mitologia greacă) forţele haotice ale universului, combinate cu instinctele primordiale nesublimate ale fiinţei omeneşti. Are uneori şi un aspect benefic, în special când este asociat apei, fertilităţii şi bogăţiei, căci să nu uităm: balaurul este principalul paznic al comorilor.

Balaur mitologic pe un vârf de munte Sursa foto: Shutterstockhttp://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/2/balaur3.jpg?width=635&height=409



Prevalează totuşi faţeta malefică, întunecată, balaurul fiind cumva întruchiparea răului universal, al diavolului, al forţelor obscure şi pulsaţiilor inconştientului.

Balaurul poveştilor, este deci o făptură groaznică la vedere, foarte crudă şi periculoasă. După cum constată şi etnograful şi cercetătorul Marcel Olinescu, balaurul din poveste avea înfăţişarea înspăimântătoare, pentru că în el se reunea tot ce era mai groaznic şi mai urât la celelalte făpturi. Avea un cap mare, dar cu 12 limbi otrăvite, ce cele mai multe ori avea totuşi şapte capete.

Balaur cu trei capete http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/4/balaur6.jpg?width=635&height=333



Fălcile erau mari şi largi, de putea înghiţi un om întreg, şi semănau cu cele de şerpi sau crocodili. Ochii şi privirea erau crunte, iar nările largi şi prin ele fiara mitologică azvârlea foc şi pară asupra cutezătorului cu care se lupta. Avea trupul lung ca de şopârlă, acoperit cu solzi tari ca fierul. Trăiau întotdeauna în locuri retrase, sălbatice, prin păduri, peşteri sau fântâni părăsite. Se hrăneau cu carne de om, după care dormitau zile în şir.

Balaur în luptă cu cavaleri http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/3/balaur4.jpg?width=635&height=831



În mitologia românească balaurii se nasc întotdeauna din şerpi. Basmele ne spun că într-o anumită zi de primăvară, se strângeau la un loc mulţi şerpi, veniţi de departe. Locul transformării spectaculoase este în creierii munţilor, printre pietre şi stânci, înconjurat de bălării şi ascuns cu totul ochiului omenesc. Când se apropie acea zi, care cade întotdeauna o dată la şapte ani, toţi şerpii intră într-o neliniste aparte şi pornesc spre acel loc tainic.

Balaur din poveşti http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/8/balaur-5.jpg?width=635&height=418



Acolo, toţi şerpii îşi varsă balele într-un loc ferit, în timp ce şarpele cel mai vârstnic sâsâie un descântec numai de el ştiut. Din balele amestecate şi vrăjite, se formează o piatră preţioasă cu sclipiri de rază de soare. Pentru ea încept toţi şerpii să se ia la bătaie. Învingătorul se apropie de nestemată şi o înghite. Şarpele acesta fuge apoi prin păduri şi stâncării şi, dacă şapte ani de-a rândul nu vede faţă de om, atunci din şarpe se face balaur. În vechime, când oamenii erau puţini şi sălbăticia nestricată, şarpelui învingător îi era mai uşor să se ascundă. Astăzi, spun cei bătrâni, rar şarpe care să mai poată ajunge balaur.

Lupta balaurului cu cavalerul http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11238032/5/balaur7.jpg?width=635&height=423



Uciderea balaurului (dragonului, monstrului primordial) era înfăptuită de zeul solar sau eroul civilizator (Indra, Marduk, Siegfried, Apollo etc.) şi semnifica începutul cosmicizării haosului şi instaurarea ordinii sociale. Balaurii ucişi de eroii basmelor româneşti de tipul lui Făt Frumos, Prâslea, Feciorul Văduvei şi-au continuat rolul fabulos, trecând în creştinism, unde sunt ucişi de Sfântul Gheorghe sau alungaţi de alţi sfinţi.

Cât despre balaurul dobrogean, acesta îşi continuă existenţa, nederanjat decât accidental de oamenii care ar trebui să ştie că cel mai mare şarpe de la noi rămâne un animal extrem de periculos...doar pentru şoareci şi şopârle.

cirus
19-August-2013, 04:49 PM
Eleganţă, explozie şi spectaculozitate: frumosul linx caracal


Nicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog)


Caracal în savană + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/1/caracal-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11254463-eleganta-explozie-si-spectaculozitate-frumosul-linx-caracal)
Galerie foto (7) (http://www.descopera.ro/galerii/11254463-eleganta-explozie-si-spectaculozitate-frumosul-linx-caracal)

Vastele stepe aride ale Asiei şi Africii sunt încă străbătute de silueta atletică a unui animal superb şi deopotrivă spectaculos. Paşii săi elastici poartă un felin redutabil, care chiar dacă nu atinge talia leului, leopardului sau ghepardului, este un prădător cu nimic mai prejos decât rudele sale mai impozante. Probabil cel mai frumos şi mai elegant felin de categorie mică, linxul caracal, căci despre el este vorba, rămâne un animal asupra căruia merită să zăboveşti cu privirea.


Domnul Urechi Negre

Caracalul este fără îndoială o felină. Una sălbatică, temperamentală şi perfect adaptată la mediul său ambiant, cum îi stă bine oricărui prădător sălbatic. Doar că nu este vreo specie de pisică sălbatică obişnuită, ci aparţine sub grupului lincşilor sau râşilor cum le spunem noi pe româneşte, fiind rudă apropiată cu râsul din pădurile bătrâne ale Carpaţilor.

Recent, pe baza studierii bagajului genetic, a reieşit că s-ar înrudi mai mult cu pisica africană aurie (Profelis aurata) şi servalul (Leptailurus serval).

Fie că oamenii l-au numit linx african, linx de deşert sau linx persan, linxul caracal (Caracal caracal) nu are, evident, nicio legătură cu oraşul Caracal de la noi (!). Numele de caracal provine de la populaţiile turcice din Asia Centrală care îl numeau Karakulak şi semnifică într-o traducere aproximativă – Urechi Negre, cu trimitere directă la smocurile lungi şi negre de păr aspru care cresc în vârful urechilor acestei feline, şi sunt una dintre caracteristicile sale fiziologice.

Linx caracal cu grimasă facială agresivă http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/2/carac2.jpg?width=635&height=586



Cu toate că nu atinge talia râşilor din pădurile sălbatice ale Eurasiei (cei mai mari reprezentanţi ai genului, printre care se numără şi râşii din Carpaţi) linxul caracal este un animal mai mare decât orice pisică sălbatică. Lung de aproximativ un metru de la bot la baza cozii, caracalul atinge cuprinsă între 7-20 kilograme. Femelele sunt mai mici şi au o constituţie corporală mai gracilă.

Spre deosebire de orice altă specie de linx, caracalul are o blană de culoare roşcat cenuşie, mai deschisă pe abdomen, şi fără nicio pată. La prima vedere, caracalul are cumva coloritul uniform al leilor şi pumelor. La fel, o altă deosebire faţă de restul râşilor constă în coada lungă a linxului de deşert, comparativ cu rudele sale care prezintă cozi neaşteptat de mici între toate felinele.

Linxul caracal are un colorit asemănător leilor şi pumelor http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/4/carac4.jpg?width=635&height=531



O caracteristică izbitoare a acestui felin sunt ochii săi mari şi verzi cu tăietură oblică, a căror privire tăios –seducătoare este puternic accentuată de petele alungite de deasupra ochilor şi de pe obraji. Trupul este suplu, musculos şi elegant.

Ca o adaptare în plus la stilul de viaţă prădător, felina prezintă smocuri de blană şi între degetele labelor, smocuri care au calitatea de a atenua zgomotele făcute de felină când se furişează spre pradă pe nisipul şi pietrişul stepelor aride.

Un adevărat prinţ al deşerturilor

Este un animal foarte rezistent şi la sete, pe baza studiilor de teren a reieşit că îşi poate suplini nevoia de apă din sângele prăzilor sale. Adaptat perfect la mediul ostil al zonelor calde, caracalul trăieşte într-o serie de habitate diverse precum semideşertul, savana, ba chiar şi pădurile montane din Africa de Sud, unde a fost recent identificat.

În Africa este întâlnit îndeosebi în savanele deschise, cu vegetaţie puţină din partea sub-sahariană, precum şi în estul şi sudul Continentului Negru. Arealul său din Asia, cuprinde întreg Orientul Mijlociu, Turkmenistanul, Kazahstanul, până în Amu Daria, Iranul, Pakistanul şi India.

Preferă îndeosebi zonele aride presărate cu tufişuri şi pietre, la adăpostul cărora se poate furişa spre prăzi fără să fie detectat de acestea. Studierea detaliată a mai multor exemplare de caracal din zona Deşertului Negev din Israel, a scos la iveală faptul că felinele preferă ca pe timpul zilei să stea ascunse în micile crevase dintre stânci, sau în desimea vegetaţiei, pentru a deveni active de la lăsarea întuneriului până în primele ore ale dimineţii.

Caracal relaxat http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/3/carac3.jpg?width=635&height=953



Fiind un mamifer carnivor cu un areal de răspândire atât de mare de-a lungul a două mari continente, cercetătorii au reuşit să identifice numai puţin de opt subspecii de caracal, care nu prezintă însă deosebiri majore între ele. De obicei, sunt animale solitare în afara sezonului de împrerchere.

Perioada de fertilitate a femelelor durează între 5-6 zile, răstimp în care masculii duc lupte îndârjite şi sângeroase, la sfârşitul cărora doar cei mai puternici şi agresivi indivizi obţin privilegiul de a-şi transmite mai departe bagajul genetic. Gestaţia durează între 69-81 zile, după care femelele aduc pe lume 1-6 pisoi irezistibili.

Caracal care îşi supraveghează teritoriul de la înălţime http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/6/carac6.jpg?width=635&height=415



Aceştia se nasc în scorburi de copac sau vizuini adânci, la adăpost de orice potenţial pericol. După o lună de zile, pisoii de caracal încep să facă primele explorări ale lumii înconjurătoare, supravegheaţi de ochii mereu atenţi ai mamelor extrem de agresive şi devotate.

Micuţii mai rămân lângă mamele lor până la vârsta de un an, răstimp în care trebuie să înveţe toate tainele vânătorii alături de arta de a evita pericolele, noţiuni vitale pentru viitoarea supravieţuire pe cont propriu în lumea aspră a savanelor şi deşerturilor.

Cel ce prinde pasărea din zbor

Prăzile caracalului depind în mare măsură de tipul de habitat în care trăieşte felina. Cercetătorul Adam Weisberg a determinat că dieta populaţiilor de caracal din Israel constă în 62 % maimifere, 6,1 reptile, 24% păsări şi 1,4 insecte. Caracalii care trăiesc în stepele turkmene sunt specializaţi în vânătoarea iepurelui tolai (Lepus tolai).

Oricare le-ar fi prada, caracalii sunt vânători de ambuscadă care se strecoară tiptil spre pradă până când ajung la distanţa de aproximativ 5 metri de aceasta, după care ţâşnesc exploziv. Prăzile mici sunt ucise instantaneu printr-o muşcătură precisă de ceafă, pe când animalele mai mari sunt muşcate de beregată în aceeaşi manieră precum o fac leii, leoparzii şi tigrii.

Dacă a avut norocul să doboare o pradă mai mare, obişnuieşte să o acopere cu crengi, nisip şi pietriş, pentru a se hrăni din ea şi în zilele următoare. Dacă teritoriul său de vânătoare este presărat cu copaci, îşi urcă restul prăzii pe crengi pentru a o ţine departe de şacali şi hiene. Majoritatea prăzilor sale nu depăşesc greutatea de 5 kilograme şi constau din iepuri, hiracşi, gerbili, şoareci, păsări şi reptile.

Linxul caracal este un abil căţărător în copaci http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/5/carac5.jpg?width=635&height=422



Sunt însă vânători temerari care nu se dau în lături de a ucide animale mai mari decât ei. Caracalii au fost observaţi în mai multe rânduri atacând în stepele kazahe gazele cu guşă (Gazella subgutturosa). În Algeria, cercetătorul Kevin de Smet a observat un caracal care a atacat o gazelă dorcas (Gazella dorcas). La fel, locanicii din tribul Toubou care trăieşte în nord-estul Lacului Ciad susţin că lincşii caracal atacă uneori gazele dorcas, motiv pentru care-i denumesc „pisici de gazelă”.

Încă şi mai remacabil, Cercetătorii John Harrison şi Armand Bates au observat în Arabia Saudită un caracal care a atacat o antilopă oryx rănită, care a reuşit însă să se apere cu succes şi să împungă mortal temerara felină.

Însă cele mai spectaculoase secvenţe de vânătoare în care este implicat un caracal, sunt cele în care felina vânează păsări. Este pur şi simplu neîntrecut la asta. Experţii îl consideră pe bună dreptate felina sălbatică cu specializare maximă în doborârea zburătoarelor. Puţine păsări îi scapă, căci nici zborul care le pune la adăpost de celelalte mamifere carnivore, nu este de ajuns pentru a scăpa de reflexele şi salturile incredibile ale caracalului.

Felina cu ochi verzi şi moţuri în vârful urechilor este capabilă să sară la peste 2 metri înălţime de pe loc, fără să-şi ia avânt. Păsările se tem în asemenea grad de caracali, încât personalul specializat care deserveşte câteva aeroporturi din Africa de Sud se foloseşte de aceşti lincşi dresaţi pentru a goni păsările de pe piste şi a preîntâmpina accidente grave.

Existenţa sa este afectată într-o măsură mai mică decât a altor specii de feline de acţiunile distructive ale omului, deoarece caracalul trăieşte în zone aride, puţin propice dezvoltăriii marilor aşezări umane. Câteodată, unele exemplare care se nărăvesc la fermele de păsări sau de iepuri sunt supuse persecuţiilor.

Linx caracal http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11254463/7/carac7.jpg?width=635&height=477



Cu toate acestea, caracalul este un adversar extrem de dificil şi un supravieţuitor admirabil, după cum declară şi păstorii nomazi din Sahel, care susţin că este foarte dificil să vânezi un caraca deoarece nu vin la momeli, şi trebuie hăituiţi cu câini până se urcă în copaci de unde pot fi împuşcaţi. Oricum, genul acesta de vânătoare este foarte dificilă şi solicitantă atât pentru oameni cât şi pentru câini, fapt care nu poate fi decât îmbucurător.

Superbul prinţ arămiu cu ochii verzi-aurii al deşerturilor şi stepe merită şi trebuie să supravieţuiască.

cirus
21-August-2013, 07:50 PM
Eveniment rar în lumea animală: o transfuzie de sânge de la un câine a salvat viaţa unei pisici
Un câine labrador a permis salvarea vieţii unei pisici cu ajutorul unei transfuzii rare interspecii (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11263770/1/labrador-pisica.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11263770-eveniment-rar-in-lumea-animala-o-transfuzie-de-sange-de-la-un-caine-a-salvat-viata-unei-pisici)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11263770-eveniment-rar-in-lumea-animala-o-transfuzie-de-sange-de-la-un-caine-a-salvat-viata-unei-pisici)

Rivalităţile tradiţionale dintre animale au lăsate la o parte în Noua Zeelandă cu ocazia unei operaţii speciale, în cadrul căreia sângele unui câine a fost folosit pentru a salva viaţa unei pisici, în cadrul unei rare transfuzii interspecii.
Kim Edwards, proprietara lui Rory, un motan portocaliu, s-a dus în grabă la cabinetul veterinar vinerea trecută după ce pisica sa a rămas fără vlagă după ce a mâncat otravă de şobolani.
Kate Heller, doctorul veterinar, a observat că pisica se stingea repede şi a realizat că avea nevoie de o transfuzie imediată pentru a supravieţui, însă a conştientizat că nu era suficient timp pentru a colecta o mostră de sânge pe care să o ducă ulterior la laborator pentru a stabili grupa de sânge a pisicii.
O pisică va muri dacă primeşte chiar şi un mililitru de sânge de pisică dintr-o altă grupă decât a sa, a explicat Heller. „Rory ar fi murit înainte să apucăm să-i obţinem grupa de sânge. Viaţa i se scurgea în faţa ochilor noştri”, a mai spus doctorul.
Doctorul i-a vorbit lui Kim despre riscurile unei transfuzii de sânge de la un câine la o pisică, iar în cele din urmă au decis să încerce această metodă inedită, pe care doctorul veterinar nu o mai încercase niciodată.
„Există riscuri semnificative asociate acestei proceduri. Ar fi putut să moară din cauza ei, dar ar fi murit sigur dacă nu o încercam”, explică Heller.
Proprietara lui Rory cunoştea pe cineva care avea un câine Labrador, iar persoana respectivă a sosit în grabă la cabinetul veterinar alături de câinele său.
După ce a efectuat transfuzia, Heller l-a monitorizat pe Rory preţ de o oră, iar apoi a plecat acasă să mânănce cina.
„Am revenit după o oră, iar pisoiul era treaz, mânca şi torcea. Chiar a reacţionat foarte repede la transfuzie”, explică doctorul.
Edwards afirmă că motanul pare să fi scăpat fără niciun efect secundar.
„Veterinarul a făcut ceva extraordinar. Este uluitor că a funcţionat această transfuzie. Rory a revenit la normal, fără efecte secundare; nu avem un motan care latră sau care aduce ziarul”, a concluzionat Edwards.
Surse: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5hlJQkVBo6_hrbQZh2qIBv7-wo0gA?docId=CNG.d53368b090d94714622c81896354a2e1.1 31&hl=en), Stuff (http://www.stuff.co.nz/life-style/cutestuff/9064703/Dogs-blood-saves-cats-life)

cirus
26-August-2013, 11:05 PM
De ce animalele de la oraş sunt mai deştepte decât cele de la ţară?
De ce animalele de la oraş sunt mai deştepte decât cele de la ţară? (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11271967/1/veveritz-gri.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11271967-de-ce-animalele-de-la-oras-sunt-mai-destepte-decat-cele-de-la-tara)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11271967-de-ce-animalele-de-la-oras-sunt-mai-destepte-decat-cele-de-la-tara)

Creierii şoarecilor şi ai altor mamifere mici care trăiesc aproape de noi au înregistrat o creştere semnificativă în ultimii ani, iar specialiştii susţin că oamenii sunt responsabili pentru acest lucru.
Mamiferele mici care fie au mulţi pui, fie consumă multe insecte au o mai mare capacitate craniană. Mai mult, aceasta pare să fie cauzată de schimbările de mediu provocate de oameni de-a lungul ultimului secol.
„Mamiferele mici care au un nivel mare de fecunditate (precum şoarecii din genul Peromyscus) au arătat cele mai mari diferenţe în ceea ce priveşte mărimea creierului. Mai exact, indivizii care trăiesc în mediul urban au crieri mai mici decât cei care locuiesc în mediul rural, a explicat autorul studiului Emilie Snell-Rood.
„Speciile care se hrănesc cu insecte, precum liliecii, au arătat cel mai pronunţat răspuns la mediul rural. În ultimii 90 de ani, populaţiile din mediile rurale (care consumă insecte) au înregistrat o creştere a capacităţii craniene”, a adăugat Snell-Rood, de la Universitatea din Minnesota.
Emilie Snell-Rood şi Naomi Wick au examinat variaţiile de la nivelul dimensiunilor craniene înregistrate de 10 specii de mamifere mici în ultimul secol. Animalele alese pentru studiu erau originare din Minnesota şi au cuprins diferite specii de veveriţe, lilieci şi şoareci. Oamenii de ştiinţă au ales să studieze doar mamifere deoarece acestea sunt des întâlnite în muzee şi astfel ei au putut măsura volumul cranian al acestora.
Cele mai dramatice creşteri ale creierului au fost observate în rândul şoarecilor cu picioare albe (Peromyscus leucopus) şi a şoarecelui de câmp (Microtus pennsylvanicus). Mai exact, animalele din zona urbană aveau creieri cu 6% mai mari comparativ cu cele din mediul rural.
În schimb, s-a constatat că veveriţele şi liliecii din mediul rural aveau o capacitatea craniană mai mare decât indivizii din mediul urban.
În ceea ce priveşte mamiferele mici care în mediul urban au dezvoltat creieri mai mari, oamenii de ştiinţă presupun că fenomenul poate fi explicat de adaptarea cognitivă la schimbările asociate cu traiul la oraş. Studii anterioare realizate pe păsări au scos la iveală faptul că speciile care au creierii mai mari se descurcă mai bine în zone urbane.
În schimb, despre adaptarea animalelor din zonele rurale, Snell-Rood susţine că „schimbările în mediul rural sunt cauzate de creşterea spaţiilor în care animalele se pot hrănii cu insecte (fenomen datorat dezvoltării umane), lucru care îi favorizează pe cei cu o capacitate cognitivă mai mare (de exemplu pe acei indivizi cu o mai bună memorie spaţială)”.
De aceea unii lilieci par să fi dezvoltat creieri mai mari, cu scopul de a face faţă teritoriilor mai mari. Cu toate acestea, această adaptare are costul ei pentru că „din punct de vedere metabolic aceştia sunt costisitori, necesitând mult timp şi energie pentru a se dezvolta şi menţine”, a explicat Drew Bailey de la Universitatea Missouri-Columbia.
Sursa: NBC News (http://www.nbcnews.com/science/humans-may-be-causing-some-animals-grow-bigger-brains-8C10988418)

cirus
27-August-2013, 03:56 PM
Ce este „coilupul”, animalul care cucereşte estul Americii de Nord?
Stan Gehrt, un specialist în ecologie de la Ohio State University, inspectează un coilup capturat în zona oraşului Chicago (Foto: Stan Gehrt) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11274294/1/coilup.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11274294-ce-este-coilupul-animalul-care-cucereste-estul-americii-de-nord)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11274294-ce-este-coilupul-animalul-care-cucereste-estul-americii-de-nord)

Coilupul („coywolf” în limba engleză) este un hibrid între coiot şi lup ce poate fi întâlnit în estul Americii de Nord, de la Canada până în Virginia.
Timp de câteva decenii, oamenii etichetau în mod eronat coilupii drept „coioţi de est”. Cu toate acestea, dimensiunile neobişnuite ale coilupilor – mai mari decât coioţii de vest, dar mai mici decât lupii – au semănat confuzie atât în rândul oamenilor de ştiinţă, cât şi în rândul publicului, încă de când cercetătorii au descris pentru prima dată aceste animale în 1969.
De-a lungul anilor, oamenii de ştiinţă au propus mai multe ipoteze pentru a oferi o explicaţie pentru dimensiunile neobişnuite ale acestui animal. Recent, mai multe studii au arătat că aceşti „coioţi de est” au ca strămoşi atât coioţii (Canis latrans), cât şi lupii de est (Canis lycaon). În 2010, un studiu publicat în jurnalul ştiinţific Northeastern Naturalist argumenta că numele corect pentru „coioţii de est” ar fi „coilupi”, această denumire reflectând originea lor hibridă.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă recunosc acum coilupul drept una din cele patru specii de canide sălbatice din America de Nord, celelalte trei fiind lupul cenuşiu (C. lupus), lupul de est (C. lycaon) şi lupul de vest (C. latrans).
Cercetătorii cred astăzi că această nouă specie, coilupul, a apărut undeva în partea de sud a provinciei canadiene Ontario, în Algonquin Provincial Park. Evenimentul ar fi avut loc la începutul secolului al XX-lea, atunci când coioţii care colonizau regiunea venind dinspre vest s-au înmulţit cu ultimele exemplare de lupi estici sau cu o subspecie de lupi cenuşii.
Acum, aceste animale se extind de-a lungul estului Americii de Nord, devenind un motiv de îngrijorare pentru specialiştii în conservare, care subliniază că hibridizarea reprezintă o ameninţare importantă la adresa revenirii lupilor.
Pe lângă faptul că au un corp mai mare decât coioţii de vest, coilupii au totodată fălci mai mari şi mai puternice şi cranii mai mari, ceea ce le permite să vâneze mai bine cerbul cu coadă albă (Odocoileus virginianus), specie foarte răspândită în partea de est a Americii de Nord.
De asemenea, la fel precum coioţii de vest – dar spre deosebire de lupi – coilupii se pot adapta în orice habitat, descurcându-se atât în zonele rurale, cât şi în suburbii sau în oraşe.
Sursa: LiveScience (http://www.livescience.com/39184-what-is-a-coywolf.html)

cirus
29-August-2013, 09:07 PM
De ce au murit sute de delfini în ultima lună? Cercetătorii au descifrat misterul
+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11277492/1/delfin.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11277492-de-ce-au-murit-sute-de-delfini-in-ultima-luna-cercetatorii-au-descifrat-misterul)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11277492-de-ce-au-murit-sute-de-delfini-in-ultima-luna-cercetatorii-au-descifrat-misterul)

Un virus similar pojarului este suspectat de moartea a sute de delfini în ultima lună, au anunţat autorităţile americane.
Cunoscut sub numele de „morbillivirus”, acesta infectează plămânii şi creierul şi provoacă pneumonie şi comportamente ciudate, provocând de foarte multe ori decesul delfinilor, anunţă experţii de la National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA).
Epidemia a ucis 333 de delfini din Oceanul Atlantic începând cu luna iulie, iar autorităţile avertizează că virusul ar putea continua să se răspândească timp de un an, fiind posibil să depăşească în gravitate ultima epidemie majoră, ce a avut loc acum 25 de ani şi a ucis 740 de animale.
„Am declarat o epidemie de morbillivirus”, a anunţat Teri Rowles, specialist implicat în programul Fisheries Marine Mammal Health and Stranding Response din cadrul NOAA.
Din cei 33 de delfini testaţi până acum, în cazul a 32 a fost obţinută confirmarea că suferă sau mor din cauza morbillivirus, ce provoacă leziuni pe piele, gură, articulaţii şi plămâni.
Rowles afirmă că numărul deceselor ar putea fi mai mare decât în cazul epidemiei de morbillivirus din 1987-1988, ce s-a întins din New York până în Florida, fiind ultima problemă majoră de acest tip înregistrată pe coasta de est a SUA.
„Ne aşteptăm ca în cazul în care această epidemie va avea aceeaşi traiectoria ca cea din '87-'88 să fie înregistrate mai multe decese şi ca virusul să se răspândească mai la sud, epidemia urmând să continue până în primăvara lui 2014”, a declarat specialista.
În vara aceasta, specialiştii au descoperit că pe plajele de pe coasta de est a SUA au fost descoperiţi de 9 ori mai mulţi delfini decât de obicei. Majoritatea delfinilor erau deja morţi atunci când ajungeau pe plajă.
Virusurile din aceeaşi familie pot provoca pojar oamenilor, boala Carré la câini şi lupi şi pestă bovină la vite. Virusul se răspândeşte, de regulă, între animalele aflate în contact apropiat.
Deşi este neclar ce a provocat această epidemie, oamenii de ştiinţă cred că anumite creaturi ale oceanelor au o imunitate naturală la morbillivirus, iar altele nu au. Atunci când aceste două populaţii intră în contact, animalele mai slabe pot avea parte de îmbolnăviri în serie şi de decese.
„Principala ipoteză este că delfinii de pe coasta de est pur şi simplu nu au reacţia imunitară necesară pentru a lupta împotriva acestui virus”, a comentat Stephanie Venn-Watson de la National Marine Mammal Foundation.
Pe coasta atlantică a SUA există patru populaţii distincte de delfini, dintre care 22.000 care trăiesc aproape de ţărm şi 82.000 care trăiesc în ape mai adânci. „Una dintre provocări este identificarea populaţiei afectate de această boală”, a comentat Lance Garrison de la Southeast Fisheries Science Center.
Experţii afirmă că nu există nicio metodă prin care să poată fi oprită răspândirea virusului în rândul delfinilor ce trăiesc în sălbăticie.
Cu toate acestea, specialiştii afirmă că este improbabil ca boala să se răspândească la oameni.
„Toate morbillivirusurile descoperite până acum infectează un număr redus de specii înrudite”, explică Jerry Saliki, virolog în cadrul Universităţii Georgia.
„Până acum nu avem niciun motiv să credem că acest virus ar putea afecta oamenii, dată fiind distanţa dintre mamiferele marine şi oamenii”, a mai spus specialistul.
Până acum, în 2013 au fost descoperiţi 488 de delfini pe coasta de est a SUA, faţă de 167 anul trecut, a anunţat NOAA.
Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5jTfBOTdZwoaGdJtrVdRs45wHv9YQ?docId=CNG.61510 0118ba4ec0baa0f84102a2f404b.21&hl=en)

cirus
01-September-2013, 09:03 PM
Animale bizare: rechinul care “păşeşte” pe fundul mării!
Hemiscyllium halmahera - rechinul care îşi suprinde prada apropiindu-se de ea cu paşi furişaţi. + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11284696/1/hemiscyllium-halmahera.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11284696-animale-bizare-rechinul-care-paseste-pe-fundul-marii-video)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11284696-animale-bizare-rechinul-care-paseste-pe-fundul-marii-video)

Rechinul – o specie nouă pentru ştiinţă – a fost descoperit în Indonezia. O filmare recentă documentează ciudatul său comportament de vânătoare: rechinul merge pe fundul oceanului, păşind cu ajutorul înotătoarelor – o metodă eficientă de a se apropia pe furiş de prada sa.
Rechinul a fost denumit de către oamenii de ştiinţă Hemiscyllium halmahera – după numele insulei Halmahera din arhipelagul indonezian, unde a fost descoperit - şi face parte din grupul rechinilor-bambus; este o specie de mici dimensiuni (poate ajunge la cca. 70 cm lungime), inofensivă pentru om, şi se hrăneşte cu peşti şi nevertebrate marine mici.
Oamenii de ştiinţă speră că această descoperire va fi utilă pe mai multe planuri. În primul rând, “mersul” neobişnuit al rechinului ar putea ajuta la elucidarea modului în care s-a realizat, în cursul evoluţiei, “cucerirea uscatului (http://www.descopera.ro/stiinta/10538475-iesirea-din-ape-cum-au-cucerit-animalele-uscatul)” - trecerea unor animale de la viaţa în mediul acvatic la cea în mediul terestru - un pas evolutiv uriaş, care a implicat mari transformări morfologice şi fiziologice şi care nu este în întregime înţeles.
În al doilea rând, biologii speră că această descoperire să ajute la salvarea populaţiilor de rechini din zonă. Indonezia este binecunoscută pentru pescuitul şi exportul masiv al multor specii de rechini, din care se obţin produse alimentare şi medicamentoase, dar aceste activităţi pericilitează populaţiile locale de rechini, din cauza supraexploatării. Interesanta specie nou-descoperită ar putea, cred oamenii de ştiinţă, să fie un fel de “ambasador” care să atragă atenţia asupra faunei marine periclitate şi asupra necesităţii protejării ei, cu atât mai mult cu cât descoperirea coincide cu un anunţ al guvernului indonezian, care a declarat că intenţionează să încurajeze turismul marin şi conservarea ecosistemelor oceanice.

Sursa: Mail Online (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2406599/Watch-intriguing-shark-WALKS-beneath-waves-Newly-discovered-species-stalks-prey-sea-floor.html) / Foto: Mark Erdmann

cirus
10-September-2013, 06:08 PM
7 animale confundate cu creaturi fantastice (FOTO)
7 animale confundate cu creaturi fantastice (FOTO) (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11308412/4/unicorn.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11308412-7-animale-confundate-cu-creaturi-fantastice-foto)
Galerie foto (5) (http://www.descopera.ro/galerii/11308412-7-animale-confundate-cu-creaturi-fantastice-foto)

Big Foot, Yeti, sirenele, fenixul, monstrul din Loch Ness şi multe alte creaturi fantastice par să vi avut ca sursă de inspiraţie animale din lumea reală, multe dintre ele existând şi astăzi.
1. Okapi (http://www.descopera.ro/natura/9329547-okapi-o-misterioasa-creatura-a-junglei)

Masculul de okapi are două coarne care văzute din lateral pot şi de la distanţă mare pot crea impresia unui singur corn (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11308412/5/okapi.jpg?width=635&height=423

Unul dintre animalele despre care s-a crezut că ar fi înrudit cu unicornul este okapi. Aceste mamifere bizare care seamănă cu căprioarele şi care trăiesc în Africa, par să fie o combinaţie între o girafă, o zebră şi o antilopă. Văzute de la depărtare ele pot fi confundate cu zebre sau cai. În plus, masculul de okapi are două coarne care văzute din lateral pot şi de la distanţă mare pot crea impresia unui singur corn. Acest lucru poate explica confuzia legată de originea mitologică a acestei creaturi.
2. Gigantopitecul (http://www.descopera.ro/descopera-preistoria/3860921-gigantopithecus-povestea-adevaratului-king-kong)

Gigantopitecul era cea mai mare maimuţă antropoidă http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11308412/1/gigant-inside-1.jpg?width=364&height=450

Deşi seamănă cu Bigfoot, aceste creaturi au fost maimuţe reale care cutreierau pădurile din Asia acum 300.000 de ani. De fapt, Gigantopitecul era cea mai mare maimuţă antropoidă care a trăit vreodată, având o înălţime de aproximativ 3 metri şi cântărind peste 450 de kilograme.
Unii antropologi sunt de părere că Gigantopitecul ar fi putut influenţa apariţia mitului lui Yeti, iar unii dintre oamenii de ştiinţă nu exclud posibilitatea ca unele dintre exemplarele acestei specii să fi supravieţuit până în timpuri mai apropiate de noi, reprezentând o sursă de inspiraţie pentru legenda lui Bigfoot.
3. Peştele-vâslă uriaş (http://www.descopera.ro/dnews/10955562-sa-fie-acesta-legendarul-sarpe-de-mare-un-animal-marin-ciudat-a-fost-filmat-la-o-adancime-de-peste-100-metri-video) (Regalecus glesne)
Cunoscut şi sub numele de regele heringilor este cel mai lung peşte osos, putând atinge dimensiuni impresionante: au fost studiate exemplare care măsurau 8 metri lungime, dar se crede că poate ajunge până la 15 metri.
Peştele-vâslă este o specie despre care se ştiu destul de puţine lucruri, deoarece trăieşte la adâncimi de câteva sute de metri, departe de ţărm. Mare parte din ceea ce se ştie despre peştel-vâslă îşi are originea în studiul unui mic număr de exemplare eşuate pe ţărm sau care au fost zărite plutind la suprafaţa apei.
Din cauza lipsei de informaţii, în trecut, această creatură a dat naştere unor legende referitoare la un şarpe de mare monstruos.
4. Dugongul şi lamantinul

Potrivit oamenilor de ştiinţă vacile de mare ar fi sursa mitului sirenelor (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11308412/2/dugong.jpg?width=635&height=477

În timp ce navioga în apropiere de Haiti, Cristofor Columb a crezut că se uita la o sirenă, atunci când a văzut primul lamantin. Apoi, când s-a apropiat suficient de mult de creatură a declarat că ea „nu era atât de frumoasă pe cât se spune, întrucât, cumva, ea semănă cu un bărbat”.
Înrudit cu lamantinul, care preferă estuarurile sau apa dulce, este dugongul sau vaca de mare, care este ceva mai slab şi care preferă apa sărată. Potrivit oamenilor de ştiinţă vacile de mare ar fi sursa mitului sirenelor.
5. Păsările flamingo

Păsările flamingo par să fi inspirat legenda fenixului (Foto: Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11308412/3/flamingo.jpg?width=635&height=423

Coloritul penajului de flamingo poate fi atât de strălucitor, încât mulţi specialişti cred că această pasăre a dat naştere legendei fenixului.
Fenixul este o pasăre fabuloasă, care atunci când simţea că sfârşitul îi este aproape se arunca în foc şi renăştea. Confuzia între flamingo şi fenix pare să fi luat naştere ca urmare a faptului că păsările flamingo au obiceiul de a petrece mult timp în zone în care curenţii de convenţie le umflă penele şi le face să pară că ard ca flăcările.
6. Diprotodonul (http://www.descopera.ro/dnews/8454003-a-fost-descoperit-scheletul-celui-mai-mare-marsupial-care-a-trait-vreodata)
Acesta a fost cel mai mare marsupial care a trăit vreodată, având probabil dimensiunile unei maşini 4x4 şi cântărind circa trei tone.
Ursul marsupial trăia pe tot teritoriul Australiei la vremea apariţiei primilor oameni pe acest continent, adică acum aproximativ 40.000. Prin urmare, nu este exclus ca diprotodonul să fie originea monstrului mitologic cunoscut în rândul aborigenilor sub numele de bunyip.
Diprotodonul încă trăieşte în bogata memorie colectivă a aborigenilor, motiv pentru care unele triburi identifică fosile ale creaturii drept „oase de bunyip”.
7. Plesiosaurul
Specialiştii susţin că dintre cele mai faimoase creaturi mitice, monstrul din Loch Ness, ar putea fi, de fapt, un plesiosaur.
Oamenii care susţin că l-au văzut pe Nessie îl descriu ca pe o creatură acvatică cocoşată şi cu gâtul lung, iar aceste caracteristici fac ca misteriosul monstru să semene cu un plesiosaur.
deşi majoritatea experţilor cred că plesiosaurul a dispărut la sfârşitul Cretacicului, există mulţi oameni care sunt convinşi că animalul a supravieţuit până în zilele noastre.
Sursa: Mother Nature Network (http://www.mnn.com/earth-matters/animals/photos/12-animals-mistaken-for-mythical-creatures/related-photos)

cirus
20-September-2013, 03:40 PM
O descoperire neaşteptată despre un parazit al pisicilor schimbă tot ceea ce ştiam despre bolile infecţioase

O echipă de cercetători din SUA a descoperit că şoarecii îşi pot pierde pentru totdeauna frica înnăscută de pisici după ce au fost infectaţi cu parazit microscopic.

Cercetătorii ştiau că parazitul Toxoplasma gondii îi face pe şoareci să nu le mai fie frică de pisici. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă au fost surprinşi să descopere că şoarecii continuau să nu se mai teamă de urina de râs chiar şi după ce infecţia fusese eliminată.

Cercetătorii afirmă în studiul publicat în jurnalul PLoS One că infecţia ar putea provoca o schimbare permanentă în creierele lor.

Wendy Ingram şi colegii săi de la Universitatea California, Berkeley, au măsurat modul în care şoarecii reacţionează la urina unui râs. Felinele îşi marchează de regulă teritoriul cu urină, iar acest lucru îi ajută pe şoareci să detecteze şi să evite zonele în care se găsesc prădători.

Şoarecii care nu fuseseră infectaţi cu Toxoplasma gondii arătau o aversiune faţă de urina felinei, pe când cei infectaţi treceau prin zonă fără probleme.

„Este remarcabil că şi după ce infecţia fusese eliminată schimbarea comportamentală s-a menţinut”, spune Ingram.

„Faptul că o infecţie trecătoare a rezultat în ceea ce ar putea fi o posibilă schimbare permanentă în biologia gazdei ar putea avea implicaţii uriaşe pentru bolile infecţioase”, a comentat cercetătoarea.

La rozătoare, infecţia este de regulă contractată în urma consumării fecalelor de pisică. Parazitul penetrează apoi fiecare organ din corp, mai ales creierul, unde formează chisturi.

Infecţia poate să se răspândească şi la oameni, iar cele mai recente estimări sugerează că 350.000 de persoane contractează toxoplasmoza anual.

Parazitul poate genera complicaţii serioase la naştere şi poate afecta în mod serios persoanele cu un sistem imunitar slăbit. De asemenea, parazitul a fost asociat şi schimbărilor de temperament din tulburări de personalitate precum schizofrenia.

Ingram afirmă că rezultatele acestui studiu subliniază că este nevoie ca perspectivele actuale asupra bolilor infecţioase să se schimbe.

„De regulă, dacă ai o infecţie bacteriană, mergi la doctor, iei antibiotice şi apoi infecţia dispare, iar tu te aştepţi ca toate simptomele să dispară şi ele la rândul lor. Acum avem un exemplu în care nu se vede vreo daună provocată de parazit, şi totuşi rămân schimbări majore în neurobiologia şoarecului după ce parazitul a fost eliminat”, explică cercetătoarea.

În viitor, afirmă specialista, ar trebui ca specialiştii să studieze toţi anticorpii prezenţi în sângele pacientului.

„Acest lucru ar arăta care sunt toţi paraziţii şi bacteriile la care o persoană a fost expusă de-a lungul vieţii şi ar putea juca un rol mult mai mare în explicarea afecţiunilor”, afirmă specialista.

Joanne Webster de la Imperial College London, ce nu a luat parte la acest studiu, afirmă că cercetarea reprezintă o contribuţie valoroasă la literatura ştiinţifică pe această temă. Webster afirmă că studiul ar putea avea implicaţii importante pentru oameni, mai ales în cazul pacienţilor ce suferă de schizofrenie.

„Este foarte util de ştiut că aceste schimbări comportamentale par să fie permanente”, spune profesorul Webster.

Sursa: BBC News

cirus
22-September-2013, 02:21 PM
Descoperirea saptamanii in stiinta. Insecta care a "inventat" roata dintata inaintea oamenilor http://image.stirileprotv.ro/media/images/600x375/Sep2013/61388155.jpg http://aka-cdn-ns.adtech.de/images/ATCollapse.gif (http://ad.dc2.adtech.de/?adlink%7C1088%7C3806362%7C0%7C594%7CAdId=-8;BnId=0;itime=0;key=key1+key2+key3+key4;)
Povestea saptamanii din lumea stintifica vine din partea unei mici lacuste ce poate aduce o "revolutie" in lumea specialistilor.



Issus este numele dat unei specii de lacuste care pana acum nu ieseau atat de mult in evidenta. Acum insa, o echipa de cercetatori de la Cambridge a descoperit un sistem cu roti dintate asa cum pana acum doar omul a reusit sa realizeze.
Impresionanta structura este folosita de lacuste doar in prima faza a vietii, fiind pierduta apoi la maturitate. Dar, atunci cand este folosita, depaseste cu mult orice pot realiza sistemul nervos si creierul.
Si asta pentru ca rotile dintate sunt proiectate incat sa actioneze intr-o singura directe, lacustele fiind astfel capabile de un salt urias. "O asemenea sincronizare ar fi imposibil de reusit prin sistemul nervos" au concluzionat cercetatorii.
Descoperirea exceptionala a fost revendicata imediat atat de evolutionisti cat si de creationisti. Primii o vad ca o dovada a evolutiei si cum anumite caracteristici s-au dezvoltat pentru o mai buna adaptare la mediu. Creationistii spun ca asemenea roti dintate au mai fost vazute doar cand au fost contruite de om si ca astfel avem dovada unui Creator Inteligent care le-a proiectat si in natura.

Sursa: Pro TV (http://www.protv.ro)

cirus
25-September-2013, 08:49 PM
Spectacolul naturii: opt extraordinare ritualuri de împerechere ale păsărilor paradisului (GALERIE VIDEO)




http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11392933/1/paradisaea-raggiana-papua-new-guinea-8.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11392933-spectacolul-naturii-opt-extraordinare-ritualuri-de-imperechere-ale-pasarilor-paradisului-galerie-video)




Poziţii năstruşnice şi mişcări incredibile, penaje cu sclipiri de pietre preţioase, sunete parcă nepământene - ritualurile de curtare ale păsărilor paradisului se numără printre cele mai spectaculoase din întreaga lume animală.
Trăind numai în pădurile dese din Noua Guinee şi pe câteva insule izolate din apele Australiei, păsările paradisului - familia Paradisaeidae - se caracterizează prin dimorfismul lor sexual extrem: există mari deosebiri de aspect şi comportament între masculi şi femele, în asemenea măsură încât uneori masculul şi femela aceleiaşi specii par a fi păsări din specii diferite.
Deoarece au evoluat în medii lipsite de mamifere prădătoare care să fi putut constitui un pericol real pentru ele, la aceste păsări selecţia naturală obişnuită a fost înlocuită de ceea ce specialiştii numesc selecţie sexuală: reprezentanţii unuia dintre sexe au dezvoltat aspecte şi comportamente tot mai spectaculoase pentru a deveni „dezirabili” şi a atrage atenţia membrilor celuilalt sex. Aşa s-a ajuns la uimitoarele dansuri de împerechere şi la penajele extravagante ale masculilor.
Aceste păsări sunt studiate, în cadrul unui proiect foarte amplu (Birds-of-Paradise Project (http://birdsofparadiseproject.org/)), de către biologii de la Universitatea Cornell, SUA, care au dat publicităţii recent o nouă serie de înregistrări video ce prezintă fantasticele comportamente de curtare ale acestor păsări. Iată mai jos, 8 dintre aceste videoclipuri de excepţie.

Sursa: Wired (http://www.wired.com/wiredscience/2013/09/birds-of-paradise-videos/)


http://www.descopera.ro/dnews/11392933-spectacolul-naturii-opt-extraordinare-ritualuri-de-imperechere-ale-pasarilor-paradisului-galerie-video

cirus
26-September-2013, 04:24 PM
Tomato, planta care face și roșii, și cartofidigi24.ro







http://l.yimg.com/bt/api/res/1.2/M7OxAYTQOpOzv3n_m4k4cg--/YXBwaWQ9eW5ld3M7Y2g9NTAwO2NyPTE7Y3c9NTAwO2R4PTA7ZH k9MDtmaT11bGNyb3A7aD0xOTA7cT04NTt3PTE5MA--/http://media.zenfs.com/ro_RO/News/digi24.ro/524404e595f9cf221d000000Vizualizare foto (http://ro.stiri.yahoo.com/photos/tomato-planta-care-face-%C8%99i-ro%C8%99ii-%C8%99i-cartofi-photo-093238436.html)Tomato, planta care face și roșii, și cartofi




Cercetătorii din Marea Britanie revoluţionează agricultura. Au creat o plantă care produce la suprafaţă roşii, iar în pământ, cartofi.
Planta nu este deloc pretenţioasă, poate creşte şi în grădină şi într-un balcon, atât timp cât are la dispoziţie un ghiveci suficient de mare. Savanţii sunt zgîrciţi cu detaliile. Spun doar că au altoit cele două legume, dar nu dau alte detalii despre soiurile folosite, de teamă că munca lor de 20 de ani să nu fie folosită acum de alţii.
Tomato a fost lansată deja pe piață și costă 18 euro bucata.

cirus
30-September-2013, 03:14 PM
Ciudatele creaturi ale mării: ce este acest „văl” străveziu, lung de 18 metri? (GALERIE FOTO)
+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11423190/5/eggveil-monkfish.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11423190-ciudatele-creaturi-ale-marii-ce-este-acest-val-straveziu-lung-de-18-metri-galerie-foto)
Bizara apariţie reprezintă ponta – totalul ouălor depuse într-o “rundă” de reproducere – de către o femelă de peşte-undiţar, de la New England Aquarium, din Boston, SUA. Vălul arată oarecum ca o folie cu bule de aer şi conţine aproximativ 1 milion de ouă.
În natură, masculul eliberează în apă spermatozoizi ce vor fertiliza ouăle; din păcate, această femelă din acvariul din Boston nu are un partener, aşa că ouăle vor rămâne nefecundate.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11423190/2/eggs-monkfish.jpg?width=635&height=420
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11423190/4/eggveil-monkfish-3.jpg?width=635&height=420
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11423190/3/eggveil-monkfish-2.jpg?width=635&height=420
Aceşti peşti–undiţari, ce pot atinge 1,5 m în lungime, sunt prădători; trăiesc pe fundul mării, parţial îngropaţi în nisip, şi îşi ademenesc prada cu ajutorul unei prelungiri a pielii ce arată ca un peştişor. Când victima se apropie, peştele-undiţar deschide o gură enormă şi înghite prada. (Peştele care a depus ouăle este vizibil în fotografia de mai sus, în partea de jos a imaginii, şi, mai detaliat, în poza de mai jos.)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11423190/1/goosefish.jpg?width=635&height=420
Acestă specie de peşte-undiţar face parte dintr-un grup de vertebrate marine cu caracteristici deosebit de interesante (http://www.descopera.ro/stiinta/8442229-ma-topesc-in-tine-sau-dragostea-la-pestii-unditari), mai ales în ceea ce priveşte comportamantul prădător şi reproducerea.
Sursa: Live Science (http://www.livescience.com/39990-monkfish-lays-an-amazing-egg-veil.html) / Credit foto: New England Aquarium

cirus
30-September-2013, 03:18 PM
Confirmat: tehnologia umană este "vinovată" de naufragiul şi moartea a sute de delfini şi balene
Un studiu a confirmat recent că zgomotele submarine produse de sinarele navelor pot determina eşuarea cetaceelor pe plaje. + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11422830/1/cetacee-esuate.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11422830-confirmat-tehnologia-umana-este-vinovata-de-naufragiul-si-moartea-a-sute-de-delfini-si-balene)
Activiştii de mediu au susţinut ani de zile că sonarele – sisteme de detecţie şi comunicare submarine – folosite de nave determină naufragierea cetaceelor pe plaje, deoarece interferă cu sistemul lor de orientare şi comunicare. Un studiu internaţional a confirmat recent că această tehnologie este responsabilă de un astfel de incident major - eşuarea a peste 100 de delfini în Madagascar.
În anul 2008, peste 100 de exemplare din specia delfinului Electra (Peponocephala electra) au eşuat pe o plajă din Madagascar, iar un studiu recent afirmă că dezorientarea produsă de sunetele de înaltă frecvenţă folosite pentru cartografierea fundului mării ar fi fost la originea acestui eveniment.
Sunetele de înaltă frecvenţă ale sonarelor utilizate de navele militare, de transport şi de cercetare împiedică animalele să comunice eficient între ele, le afectează orientarea şi le pot face pe cetacee să înoate spre zone în care, altfel, nu s-ar aventura.
Voluntari din cadrul Wildlife Conservation Society (WCS) şi International Fund for Animal Welfare (IFAW) au salvat o parte dintre animale dar, pentru multe altele, a fost prea târziu pentru a mai putea fi salvate.
Nu este singurul mod în care zgomotul subacvatic produs de om afectează cetaceele marine: un alt studiu, realizat de curând de către Cascadia Research Collective, afirmă că sonarele navelor militare pot duce la moartea balenelor albastre. Aceste sonare emit sunetele cu frecvenţa între 1 şi 10 kHz, care induc la balene modificări ale comportamentului. Printre altele, schimbă comportamentul de hrănire al unor specii de balene, ceea ce face ca acestea să "rateze" prăzi foarte nutritive, balenele devenind malnutrite şi slăbite şi putând chiar să moară de inaniţie, ceea ce decimează populaţiile.
Descoperirile sunt foarte îngrijorătoare, deoarece sistemele sonar sunt foarte larg folosite în marina militară şi pe navele de cercetare, în special pentru cartografierea cu precizie a reliefului submarin.
Organizaţiile de protecţie a naturii speră ca aceste dovezi ştiinţifice ale impactului zgomotului submarin produs de om asupra cetaceelor să ducă la revizuirea modului în care este utilizată această tehnologie, pentru a reduce riscul la care sunt expuse cetaceele marine.
Sursa: Mail Online (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2434769/Underwater-sonar-systems-really-DO-cause-whales-stranded--high-frequencies-disorientate-them.html)

cirus
03-October-2013, 07:08 AM
Întoarcerea sălbăticiunilor: animalele din vremea strămoşilor noştri recuceresc Europa



Mihaela Stănescu (http://www.descopera.ro/autor/mihaela-stanescu)



Zimbrul - o specie readusă la viaţă din pragul dispariţiei. (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/14/imbru-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11434393-intoarcerea-salbaticiunilor-animalele-din-vremea-stramosilor-nostri-recuceresc-europa)
Decenii de-a rândul, ne-am temut pentru ele: specii emblematice ale faunei Europei ameninţau să dispară de pe continent - în multe ţări, chiar au dispărut. Animale care, cândva, împânziseră natura europeană piereau sub asaltul vînătorii excesive, al distrugeri habitatelor, al poluării… Sub teroarea perspectivei de a vedea, într-o bună zi, Europa lipsită de toate aceste animale care însufleţeau cândva pădurile, apele, câmpiile şui munţii continentului nostrui, au fost luate măsuri dure pentru a le ocroti. Şi iată, după o jumătate de secol de eforturi, se arată roadele: zeci de specii ameninţate se întorc de pe marginea prăpastiei.
Bineînţeles, lupta e departe de a se fi terminat; aceste animale şi altele sunt încă sub ameninţare. Dar revenirea remarcabilă a câteva zeci de specii de păsări şi mamifere - analizată şi consemnată ca atare într-un raport cuprinzător, publicat recent - ne îndeamnă să continuăm: în acest mileniu al antropocenului, în care omul trabsformă radical planeta prin însăşi existenţa lui la parametrii modului de trai modern, lupta pentru salvarea naturii nu se termină, de fapt, niciodată.
Din când în când, însă, luptătorii îşi trag sufletul, privind la ceea ce au realizat, se bucură şi fac planuri pentru mai departe. Raportul Wildlife Comeback in Europe este o astfel de oprire pentru evaluarea rezultatelor şi planificarea viitorului.
Realizat de specialişti de la Zoological Society of London, BirdLife International, European Bird Census Council (EBCC) şi Centre for Biodiversity & Environment Research din cadrul University College London, raportul a fost comandat de Rewilding Europe, o iniţiativă ce urmăreşte să transforme Europa într-un loc mai sălbatic în sensul bun al cuvântului - un loc cu mai multă natură, cu o mare diversitate de forme de viaţă, de care să ne bucurăm cu toţii - şi să inspire căutarea şi descoperirea unor moduri noi de a împărţi continentul, în mod paşnic, cu animalele cu care am convieţuit atâta vreme, în mileniile trecute.


Fauna europeană de mamifere cuprinde 219 specii de mamifere terestre (dintre care 59 endemice - adică întâlnite numai aici) şi 41 de specii de mamifere marine. (Alte ţări europene au ieşire la ocean şi, în inventarul faunei lor, includ şi speciile de delfini, balene şi foci care trăiesc în apele lor teritoriale.)
Avifauna (fauna de păsări) a Europei include cca. 530 de specii, reprezentând 5% din biodiversitatea mondială.

Raportul a analizat situaţia a 37 de specii - 18 mamifere, 19 păsări - pentru a afla în ce măsură au dat roade eforturile de conservare susţinute timp de zeci de ani.
Vestea bună este că, într-un mare număr de cazuri, populaţiile europene ale speciilor ameninţate şi-au revenit, uneori chiar în chip remarcabil.


O idee deosebit de interesantă conţinută în raport este aceea că multe specii beneficiază de pe urma strămutării oamenilor de la sate la oraşe; “plecarea de la ţară”, depopularea zonelor rurale, mult timp considerată un fenomen negativ, micşorează presiunea asupra naturii din zonele abandonate de om, dând astfel o şansă de refacere populaţiilor de animale ameninţate, iar acest fenomen este menţionat ca find un factor care a ajutat la ameliorarea situaţiei unor specii ameninţate. Să fie, aşadar, plecarea oamanilor de la sate spre oraşe un fenomen mai puţin nociv decât se credea? Tot ce se poate; în fond, ştim încă atât de puţin despre relaţia incredibil de complexă dintre civilizaţia umană şi natură...

Animale reprezentative pentru natura continentului nostru şi cu importanţă istorică şi culturală pentru europeni dau semne de revitalizare. Urşii, lupii, zimbrii, râşii, vulturii au devenit mai numeroşi, după zeci de ani de trudă din partea conservaţioniştilor. Multe specii încă sunt periclitate, fiind reprezentate printr-un număr mic de exemplare şi refugiate pe teritorii restrânse, iar revenire însemnă că s-a ajuns de la câteva zeci de exemplare la câteva sute. E un pas mic; totuşi, e un pas înainte.
Povestea fiind lungă, propun să rămânem, pentru azi, la mamifere. Iată, aşadar, cele 18 specii de mamifere care, ajutate de om, s-au întors încet-încet din pragul dispariţiei (unde ajunseseră tot datorită omului).


(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/7/shutterstock-106306034.jpg?width=635&height=422

Cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă poveste este, fără nicio îndoială, cea a zimbrului (Bison bonasus), cel mai mare erbivor din Europa şi una dintre puţinele specii supravieţuitoare ale megafaunei - acel ansamblu de specii de mari dimensiuni care au pierit, aproape toate, în cursul ultimei glaciaţiuni sau puţin după sfârşitul ei. Dispărut în stare sălbatică din cea mai mare parte a Europei în secolul al XVIII-le, ca urmare a vânării excesive şi a fragmentării şi reducerii habitatului său, pădurea, zimbrul mai rămăsese reprezentat printr-o singură populaţie sălbatică foarte mică, în Caucaz, la începutul secolului XX, după care n-a mai existat decât în captivitate. A fost, practic, readus la viaţa în natură pornind doar de la un mic număr de exmplare captive. Prin programe laborioase de înmulţirea şi reintroducere, începute în secolul XX şi continuate în secolul XXI, programe la care au luat parte şi specialişti din România), zimbrul reintră, încet, în fauna sălbatică a Europei. Specia este încă vulnerabilă, din cauza efectivelor reduse ale populaţiilor. Azi, conform raportului, ar exista 33 de turme care trăiesc liber; numărul total de exemplare este estimat la 2.759 - puţin faţă de multele mii de exemplare ce trăiau în Europa acoperită de păduri a Antichităţii şi a Evului Mediu, dar mult dacă ţinem seama de situaţia catastrofală în care se găsea specia la începtul secolului trecut. Cele mai multe exemplare se găsesc în Polonia (36% din populaţia totală); România găzduieşte 2% din numărul de zimbri din Europa. Dar, dacă am reuşi să le asigurăm păstrarea habitatului vital pentru ei - păduri extinse, nefragmentate - şi să îi protejăm de braconaj, acest număr ar putea creşte: raportul identifică Munţii Carpaţi drept o zonă-cheie pentru supravieţuirea zimbrului în Europa.
Ibexul alpin (Capra ibex) - o specie de capre sălbatice care endemică în Alpi - ajunsese pe cale de dispariţie la începutul secolului al XVIII-lea, când rămăseseră mai puţin de 100 de exemplare în libertate, în zona unde se află azi Parcului Naţional Gran Paradiso din Italia. Regimul de protecţie şi programele intensive de creştere în captivitate, reintroducere şi translocare (mutarea unor exemplare dintr-o regiune în alta) au făcut ca specia să cunoască un reviriment impresionant: azi, în unele regiuni, numărul de exemplare a ajuns atât de mare încât unii propun limitarea lui prin vânare, pentru a împiedica degradarea mediului datorită densităţii ridicate de erbivore mari.

Şi ibexul iberic (Capra pyrenaica), o specie de ibex endemică în Peninsula Iberică, a suferit un declin asemănător, din cauza braconajului, a infecţiilor şi a competiţiei cu alte specii, dar şi-a reventit şi îşi extinde acum arealul în Spania şi Portugalia, ca urmare a introducerii unui regim strict de protecţie şi a măsurilor de reintroducere şi translocare.
Ambele specii de capre negre, cea sudică (Rupicapra pyrenaica) şi cea nordică (Rupicapra rupicapra - specia care trăieşte şi la noi) au evoluat pozitiv, după înfiinţarea de rezervaţii şi redistribuirea populaţiilor prin translocări. Totuşi, aceste specii rămân vulnerabile, ameninţate cum sunt de braconaj, pierderea habitatului, deranjarea de către oameni (mai ales ca urmare a intensificării turismului), boli, competiţia pentru hrană cu animale domestice ori cu specii nou-introduse, precum şi de schimbările climatice - un pericol major pentru aceste animale care trăiesc în regiuni muntoase şi sunt adaptate la climatul aspru al acestui habitat.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/10/elan.jpg?width=635&height=524
Elanul (Alces alces) cunoaşte azi o perioadă de extindere a arealului, după ce, în secolele XIX şi XX, suferise un declin accentuat. Gospodărirea cu cap a pădurilor şi introducerea unor reguli stricte privind vânătoarea par să fi fost factorii-cheie care au contribuit la revenirea acestei specii, deşi scăderea numărului de prădători precum urşii şi lupii ar fi jucat şi ea un rol. Numărul exemplarelor din Europa este estimat azi la cca. 720.000, grosul populaţiilor aflându-se în ţări nordice ale continentului. Raportul menţionează apariţii sporadice ale acestui animal şi în România, probabil exemplare ce provin din populaţiile mai mici şi izolate ce trăiesc mai la sud, în Europa Centrală.
Alături de elan, cel mai are erbivor din familia cervidelor, şi alte specii din această familie, precum cerbul (Cervus elaphus) şi căpriorul (Capreols capreolus), şi-au exins arealul şi mărit densitatea, deşi în secolele trecute suferiseră extincţii în anumite regiuni. Azi, lucrurile stau mult mai bine, deşi căpriorii se confruntă cu ameninţări specifice; de pildă, sunt uneori victime ale ciocnirilor cu maşini şi pot suferi şi de pe urma competiţiei pentru resurse cu cerbii, animale mai mari, mai viguroase şi care, în urma unor programe de ocrotire riguroase, şi-au făcut reapariţia, spectaculos, în multe regiuni europene din care dispăruseră cu secole în urmă.
Începând de la mijlocul secolului XX, mistreţul (Sus scrofa) a făcut o "carieră" de mare succes, ajungând azi o specie europeană foarte răspândită (până la a deveni chiar păgubitoare pentru oameni, în unele cazuri). Rezistent şi adaptabil, prolific, capabil să prospere nutrindu-se cu o varietate mare de alimente, mistreţul, după părerea autorilor raportului, nu se confruntă azi cu ameniţări majore şi este de aşteptat ca populaţiile să crească în viitor. Preocuparea majoră va fi, în acest caz, cum să prevenim şi să rezolvăm problemele care vor apărea ca urmare a abundenţei de exemplare de mistreţi.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/11/sacal.jpg?width=635&height=610
Un parcurs interesant a avut şacalul (Canis aureus), o specie foarte răspândită în lume (mare parte a Asiei, a a Africii, extinzându-se până în Europa). Pe continentul nostru, distribuţia lui este fragmentară, în populaţii izolate, cea mai mare concentraţie întâlnindu-se în Peninsula Balcanică, multă vreme limita nordică a arealului acestei specii. Dar încălzirea climei îl favorizează pe şacal, care s-a extins în Europa, ajutat şi de alţi factori, precum interzicerea împuşcării, a prinderii lui cu laţuri şi a folosirii momelilor otrăvite. Măsurile de protecţie introduse în anii 1960 şi 1970 au dus la expansiunea populaţiilor acestei specii în Balcani (în România, se estima că ar exista 2045 de exemplare în 2008), dar nu numai. Şacalul, cândva o specie sudică de mamifer, ocupă victorios continentul: exemplare mai aventuroase au fost semnale şi în Germania.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/12/lup.jpg?width=635&height=422
Povestea lupului e deopotrivă tragică şi încurajatoare, depinde de capitolul pe care îl citim. Cândva unul dintre cele mai răspândite mamifere din lume, lupul (Canis lupus) a suferit un declin accentuat în secolul XX, ca urmare a persecuţiilor din partea oamenilor. A fost apogeul manifestării urii ancestrale faţă de acest animal care ameninţa turmele şi putea fi primejdios şi pentru oameni, ură care dura de milenii şi ale cărei efecte au devenit tot mai distructive cu fiecare secol. Recompense pentru împuşcarea cât mai multor exemplare, prinderea cu capcane, uciderea cu ajutorul cadavrelor otrăvite… metode dure de combatere, care au decimat populaţiile. Ca rezultat, în multe părţi ale Europei vestice şi centrale, lupii au dispărut.

Azi, când mulţi oameni au căpătat, din fericire, o altă înţelegere a raporturilor cu acest animal, când nici ameninţarea la adresa animalelor domestice nu mai este atât de mare cum era, lupul, beneficiind şi de măsuri de protecţie şi programe de reintroducere, îşi recapătă treptat mare parte din fostul său regat. Abundenţa populaţiilor europene de lup a crescut de 4 ori între 1970 şi 2005. Fiind vorba despre o specie foarte adaptabilă, este de aşteptat ca lupul să se extindă în Europa occidentală, apărând tot mai multe prilejuri de a intra în contact cu oamenii - o situaţie delicată care va trebui mânuită cu grijă în viitor.

Linxul eurasiatic (Lynx lynx, specia care trăieşte şi la noi), a suferit un regres accentuat în secolul a XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, din cauza despăduririlor şi a vânării lui intense. Dar, de 50 de ani încoace, ca urmare a unor mari eforturi de conservare, specia şi-a mărit de 4 ori efectivele, rămânând totuşi periclitată din cauza mărimii reduse a populaţiilor izolate, ce trăiesc într-un areal tot mai fragmentat. Cele mai mari populaţii, de peste 2000 de exemplare, se găsesc în regiunea finlandeză Karelia şi în Carpaţi. Conform raportului, toate populaţiile de linx euriasiatic sunt stabile sau în creştere.


(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/9/shutterstock-142756021.jpg?width=635&height=956


Mai puţin încurajatoare sunt veştile despre linxul iberic (Lynx pardinus), o specie de dimensiuni mai mici, cândva foarte comună în Peninsula Iberică, dar care a ajuns în pragul extincţiei. A dispărut din Portugalia, iar în Spania mai există doar 2 populaţii izolate, în partea de sud a ţării. Cauza principală a declinului este una foarte specifică - scăderea drastică a numărului de iepuri de vizuină, care reprezintă hrana predilectă a linxului iberic. Datorită unui management riguros al habitatelor şi al speciei, ambele populaţii din Spania au crescut puţin, iar succesul viitor depinde de punerea în contact a populaţiilor fragmentate, reducerea factorilor care constituie o ameninţare şi păstrarea sănătăţii genetice a speciei. Dacă un asemenea program va fi pus în practică şi va avea suces, atunci, cred autorii raportului, linxul iberic - azi una dintre cele mai ameninţate specii europene de mamifere - şi-ar putea extinde arealul în regiuni în care încă mai există condiţii potrivite de viaţă pentru el.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/13/gluton.jpg?width=635&height=384
Uşoare îmbunătăţiri ale situaţiei se constată şi în cazul glutonului (Gulo gulo), un animal din familia jderilor şi care trăieşte în regiunile nordice ale continentului, precum şi în situaţia a două mamifere marine studiate - două specii de foci, cea cenuşie (Halichoerus grypus) şi cea comună (Phoca vitulina), care, după ce suferiseră un declin grav, fiind vânate în număr mare, au început să îşi sporească efectivele odată cu interzicerea vânătorii, fiind totuşi vulnerabile în continuare, din cauza poluării, a bolilor şi a schimbărilor climatice.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/8/shutterstock-107576840.jpg?width=635&height=1029


Încă o specie care rămâne fragilă, în ciuda ameliorării comsiderabile a situaţiei ei în ultimii ani, este ursul brun (Ursus arctos), ursul care trăieşte şi la noi şi care, şi la noi şi în restul Europei, se confruntă cu un număr mare de probleme, una mai greu de rezolvat ca alta: restrângerea continuă a păduriulor care constituie habitatul său, managementul defectuos, persecuţia din partea oamenilor... Teama de acest animal puternic şi periculos, reacţia de respingere din partea oamenilor, constituie cel mai mare obstacol în calea protecţiei acestei specii, mai ales în zonele în care urşii, extinzându-şi arealul şi mărindu-şi populaţiile, ajung să intre mai frecvent în contact cu oamenii.

Cel mai rapid declin al speciei s-a înregistrat în secolul al XIX-lea, din cauza despăduririlor şi a uciderii multor urşi de către om; în a doua jumătate a secolului XX au început să se desfăşoare, în multe ţări, programe de protecţie care au dus la creşterea lentă, dar constantă a efectivelor. În raport se menţionează faptul că în România ar exista o populaţie de urşi bruni de cca. 6000 de exemplare la nivelul anului 2012 (a doua ca mărime din Europa, după cea din Rusia, pe locul 3 fiind Suedia, cu cca. 3.300 de exemplare), şi “se crede” că tendinţa ar fi de creştere. Expresia “se crede” trădează, aş zice, lipsa unor date clare şi complete. Să sperăm că avem într-adevăr 6.000 de urşi, că numărul lor sporeşte şi că programele de management dau rezultatele aşteptate.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11434393/6/shutterstock-98722583.jpg?width=635&height=423

La începutul secolului XX, din marile populaţii de castori europeni (Castor fiber) care împânziseră cândva continentul, trăind pe lângă ape şi înălţându-şi uimitoarele lor construcţii din crengi, mai rămăseseră 1.200 de exemplare. Vânaţi pentru blana şi carnea lor şi pentru castoreum (secreţia unor glande odorante ale castorului, folosită de animal pentru a-şi marca teritoriul, iar de om - în parfumerie şi, în trecut, ca medicament), castorii europeni au început să se împuţineze semnificativ încă din vremurile medievale, iar după introducerea armelor de foc şi a capcanelor de oţel, în secolul al XVII-lea, au fost aproape de extincţia la nivel continetal. Dar iată că un mic număr de exemplare a supravieţuit totuşi şi, pornind de la acestea, programele de reintroducere a acestei specii, cuplate cu cele de protecţie, au dat roade: în ultimii 40 de ani, acest mare rozător a revenit spectaculos în Europa. Raportul menţionează, pentru România, o estimare de peste 170 de exemplare la nivelul anului 2003; pentru acelaşi an, estimările arătau că Suedia ar avea o populaţie de castori europeni de peste 100.000 de exemplare. Iar Lituania, unde castorul fusese vânat până la dispariţie, fiind declarat extinct în 1938, avea, în 2003, 50.000-70.000 de exemplate - rezultat al unor programe de reintroducere de mare succes, la care s-a adăugat imigrarea naturală de exemplare din zonele adiacente, care au găsit aici condiţii bune de trai. Azi, se consideră că acest animal (mult timp socotit păgubitor) are, dimpotrivă, un rol ecologic pozitiv, care ar trebui scos în evidenţă pentru a spoei interesul oamenilor faţă de castori şi a ajuta asztfel la ocrotirea lor. Prin crearea de ochiuri de apă, castorii încurajează stabilirea în ele şi în jurul lor a unor comunităţi de animale variate - insecte, păsări, amfibieni ş.a. - care astfel beneficiază, direct ori indirect, de pe urma prezenţei castorilor în zonă şi contribuie la creşterea biodiversităţii.

Iată, aşadar, pe scut, poveştile a 18 specii de mamifere europene - cândva ameninţate, unele aproape dispărute, azi revitalizate.

De fapt, e o singură poveste - povestea dramatică şi impresionantă a succesului eforturilor omului în ciuda tendinţelor globale care îi stau împotrivă.

Căci, începând din anii 1970 şi până acum s-a înregistrat o scădere alarmantă a biodiversităţi la nivel global - un declin de aproximativ 30%. În acelaşi timp, efectivul populaţiei umane a lumii a crescut, ajungând în 2011 la 7 miliarde. Cu toţii ştim ce înseamnă pentru natură creşterea numărului de oameni: presiunea antropică - manifestată prin efecte variate, precum poluarea, distrugerea habitatelor naturale, supraexploatarea resurselor - apasă copleşitor asupra echilibrului fragil al ecosistemelor. De obicei, natura iese învinsă din această luptă, dar, ca o crudă ironie, nici omul nu poate fi considerat învingător, căci distrugerea naturii se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lui.
Faptul că, în pofida acestui context nefericit şi a tendinţei generale, strădaniile privind ocrotirea unor specii ameninţate au dat roade, este mai mult decât încurajator.
Europa, casa a 740 de milioane de fiinţe umane, ar putea oare să devină şi o casă îndejuns de liniştită şi primitoare pentru milioanele de mamifere şi păsări care şi-ar avea locul aici? Nu putem decât să sperăm că da… şi să mergem mai departe cu strădania. Ceea ce s-a izbutit este puţin şi, în acelaşi timp, e foarte mult: un prim pas (acela cu care, vorba unui proverb oriental, începe orice drum, oricât de lung), dar unul valoros: valoarea lui cea mai mare stă în faptul că demonstrează, înainte de orice, că se poate.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)

cirus
04-October-2013, 04:28 PM
Care este animalul cu cei mai duri dinţi din lume? Răspunsul cercetătorilor este neaşteptat (FOTO)




(Foto: Lyle Gordon/Northwestern University) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11453834/1/chaetopleura-apiculata-dinti.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11453834-care-este-animalul-cu-cei-mai-duri-dinti-din-lume-raspunsul-cercetatorilor-este-neasteptat-foto)


Pentru mai bine de 400 de milioane de ani, moluştele din clasa Poliplacofore au cutreierat mările folosindu-şi dinţii negrii pentru a ronţăi roci acoperite de alge. Un astfel de animal se deplasează graţie unui singur picior muscular. În schimb, el are o cochilie alcătuită din opt plăci, iar unele exemplare pot atinge vâsrta de 20 de ani.
Ceea ce este cu adevărat fascinant, sunt dinţii acestor creaturi, care sunt alcătuiţi din magnetit, cel mai dur material creat de un organism viu.
Recent, profesorul Lyle Gordon, de la Northwestern University din Evanston, Illinois, a reuşit să înţeleagă mai bine modul în care se dezvoltă moluştele din clasa Poliplacofore.
Echipa de cercetători coordonată de Gordon lucrează la sintetizarea unui material super-dur în laborator, motiv pentru care au fost interesaţi de această moluscă. Adesea, crearea substanţelor asemănătoare cu magnetitul (un oxid de fier utilizat în electronică şi pentru dispozitive medicale) necesită temperaturi şi presiune extrem de mari, dar şi de condiţii foarte acide sau foarte bazice.
„Însă, aceste animale care există de milioane de ani au fost capabile să formeze oxid de fier în apa oceanelor, în condiţii benigne, având la dispoziţie doar fierul extras din algele pe care le consumă. Este un proces uimitor”, a explicat Gordon.
Gordon şi colegii lui folosesc un microscop special pentru a studia dinţii animalului numit Chaetopleura apiculata, o moluscă cât o unghie. Dispozitivul extrage dintr-o substanţă atomi încărcaţi, permiţându-le oamenilor de ştiinţă să le identifice locaţia şi identitatea chimică a atomilor din material.

(Foto: Lyle Gordon/Northwestern University)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11453834/2/chaetopleura-apiculata.jpg?width=635&height=847

Folosind această „sondă atomică”, Gordon şi echipa sa de oameni de ştiinţă au reuşit, pentru prima dată, să observe la scară nanometrică ce se întâmplă în interiorul dinţilor de Poliplacofore.
„Ceea ce am descoperit este că există proteine şi zaharuri îngropate în dinţi şi pe care animalele le folosesc pentru a forma oxid de fier” a declarat Gordon explicând că în gelul din centrul unui dinte, fibre de glucide se împletesc pentru a forma o schelă care uneşte ionii încărcaţi pozitiv, precum magneziul sau sodiul. Apoi, aceşti ioni se leagă de proteine încărcate negativ care colectează fierul, asigurând un model detaliat pentru dezvoltarea stratului de magnetit.
Moluştele din clasa Poliplacofore au sute de dinţi pe limbă, cei mai vechi fiind dispuşi pe vârful limbii, iar cel mai noi în partea din spate.
Sursa: New Scientist (http://www.newscientist.com/article/dn24329-zoologger-mollusc-grows-hardest-teeth-in-the-world.html#.Uk6DhtJaXTo)

cirus
07-October-2013, 08:25 PM
Creaturi bizare din trecut: a existat un elefant cu o “lopată” în loc de trompă?




07.10.2013http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11470901/1/platybelodon.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11470901-creaturi-bizare-din-trecut-a-existat-un-elefant-cu-o-lopata-in-loc-de-trompa)


Descris încă din anii 1920, Platybelodon, o rudă dispărută a elefanţilor, avea, în locul trompei tubulare, un bot lăţit sub forma unei lopeţi; falca inferioară, credeau savanţii secolului trecut, ar fi fost folosită pentru a săpa în solul mlăştinos sau în sedimentele acvatice, dezrădăcinând plantele cu care se hrănea animalul. Dar noi cercetări sugerează că animalele trăiau într-un altfel de mediu şi că botul cu formă ciudată avea un mod de funcţionare cu totul diferit.
Mandibula – falca de jos – a lui Platybelodon cuprindea doi fildeşi foarte lăţiţi (fildeşii elefanţilor fiind, de fapt, dinţi incisivi modificaţi).
Se credea că aceste animale trăiau în zone mlăştinoase şi utilizau lopata pentru a săpa în sol sau a draga fundul apei în căutarea hranei.
Dar analize mai recente ale uzurii dinţilor de pe mandibulă sugerează că ea ar fi fost folosită mai curând ca o coasă, pentru tăierea vegetaţiei rigide, şi că animalele ar fi trăit, de fapt, în mediul terestru.
Paleontologul care a propus această teorie în 1992, David Lambert, considera că Platybelodon se hrănea cu plante terestre, apucând ramurile cu trompa sa lăţită şi retezându-le cu incisivii enormi de pe mandibulă. Şi, într-adevăr, studiul dinţilor arată că, în secţiune, ei prezintă o structură care conferă forţă şi rezistenţă la abraziune, ceea ce se sprijină teoria lui Lambert privind modul de hrănire al acestor animale.
Genul Platybelodon cuprinde peste 15 specii cunoscute până în prezent, ceva mai mici decât elefanţii africani moderni, şi face parte dintr-o familie numită Gomphotheriidae, care conţine numeroase specii de pachiderme cu fildeşi modificaţi, de cele mai variate forme. Specii de Platybelodon au trăit în Miocen, în urmă cu 15 – 4 milioane de ani, în Africa, Eurasia şi America de Nord.
Sursa: Wired (http://www.wired.com/wiredscience/2013/10/absurd-creature-of-the-week-spork-elephant/) / Credit imagine: Tomasz Jedrzejowski

cirus
08-October-2013, 06:35 PM
Cum poate un mamifer atât de mic să aibă parte de atât de mult sex şi apoi să moară?
Cum poate un mamifer atât de mic să aibă parte de atât de mult sex şi apoi să moară? (Foto:Shutterstock.com) (http://www.descopera.ro/dnews/www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11476860/1/mamifer-mic.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11476860-cum-poate-un-mamifer-atat-de-mic-sa-aiba-parte-de-atat-de-mult-sex-si-apoi-sa-moara)
Unele mamifere sunt dispuse să moară pentru şansa de a se împerechea, adoptând un comportament observat până acum doar la păianjeni. Mamiferele în cauză, precum cele din genul antechinus, se împerechează până mor. De ce? Pentru că femelele intră în călduri toate odată, animalele trebuie să se împerecheze cât mai mult într-un timp scurt pentru a se asigura că îşi transmit mai departe materialul genetic.
Acest tip de sinucidere reproductivă a mai fost observată la plante, la specii de nevertebrate şi chiar la unii peşti, dar ea a evoluat doar la patru grupuri diferite de mamifere.
Forma rară de sinucidere reproductiva, numită semelparitate, se referă la faptul că hormonul de stres al masculilor explodează, ducând la „prăbuşirea” sistemului imunitar, astfel încât, după împerechere, indivizii se îmbolnăvesc şi mor.
Patru tipuri diferire de marsupiali (din genurile Antechinus, Phascogale şi Dasykaluta), care trăiesc în Australia, papua Noua Guinee şi America de sud şi care se hrănesc cu insecte, folosesc această strategie.
În timpul sezonului de împerechere ei sunt activi toată ziua, iar o întâlnire între doi parteneri poate să dureze şi 12 ore. Aproape toată energia lor metabolică este îndreptată spre împerechere, pentru ca apoi masculii să moară la scurt timp după încetarea sezonului de împerechere.
Pentru a putea face caţă partidelor lungi de împerechere, nivelul lor de testosteron creşte foarte mult, iar sistemul imunitar se dezactivează.
De ce se întâmplă asta? Una dintre teorii sugerează că sinuciderea reproductivă a evoluat deoarece atunci când taţii mor ei nu mai concurează cu mamele şi puii pentru resursele de mâncare. Acest lucru asigură suficientă mâncare pentru supravieţuirea puilor şi a femelelor.
Însă, după ce au analizat cercetări anterioare, oamenii de ştiinţă au constatat că disponibilitatea alimentelor nu are legătură cu acest fenomen. Noul studiu, publicat în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences Oct. 7, sugerează că s-ar putea ca femelele sunt cele care declanşează dezvoltarea comportamentului întâlnit la masculi.
Sezonul de împerechere al marsupialilor pare să vină în momentul din an în care populaţia de insecte atinge vârful maxim, adică atunci când există multă mâncare.
Asta înseamnă că sezonul de împerechere al acestor animale este redus, durând câteva săptămâni, motiv pentru care competiţia între masculi este intensă.
Când resursele de hrană ating punctul maxim, toate femelele intră în călduri în acelaşi timp. Din cauză că sezonul de împerechere este scurt, masculii s-au adaptat astfel încât efortul lor să conteze şi să le asigura urmaşi. Aşa se face că masculii marsupiali sunt gata să se sinucidă pentru sex.
Masculii nu concurează între ei în mod agresiv. Scopul este ca un mascul să producă cât mai mulţi spermatozoizii. Cel mai mare succes par să îl aibă masculii cu testicule mari deoarece ei generează mai mulţi spermatozoizii şi astfel ei pot petrece mai mult timp cu o femelă, ceea ce înseamnă că şansele ei de a se împerechea cu un alt mascul scad.
Strategia sinuciderii reproductive este benefic pentru unele specii, deoarece poate duce la un număr mai mare de urmaşi, comparativ cu alte strategii de împerechere care se realizează în episoade. În plus, cu cât animalul produce mai mult testosteron, cu atât sexul durează mai mult.
Sursa: Business Insider (http://www.businessinsider.com/male-marsupials-kill-themselves-to-mate-2013-10)

cirus
09-October-2013, 08:44 PM
Poate o pasăre să stea în aer 6 luni în şir, fără odihnă?
Drepneau alpină petrece 200 de zile consecutive în zbor, fără a se aşeza o clipă, indică un studiu realizat de cercetătorii elveţieni. + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11483942/1/drepnea-alpina.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11483942-poate-o-pasare-sa-stea-in-aer-6-luni-in-sir-fara-odihna)
Despre păsările numite drepnele se spunea de multă vreme că îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în văzduh, dar faptul nu a fost dovedit până acum. Însă un studiu recent a arătat că, oricât de neverosimil ar părea, o specie din acest grup petrece 200 de zile consecutive în aer, fără a se aşeza să se odihnească nici măcar după lunga migraţie care o duce din Europa până în Africa.

Pasărea capabilă de o astfel de performanţă este drepneaua alpină (Tachymarptis melba), o specie care cuibăreşte în Eurasia şi migrează iarna în Africa.
Biologii de la Institutul Ornitologic Elveţian din Sempach au studiat 3 exemplare de drepnea alpină, ataşându-le acestora dispozitive de înregistrare a datelor, cu greutatea de 1,5 grame, pentrui a înregistra acceleraţia mişcării păsărilor şi localizarea lor geografică.
Rezutatele măsurătorilor sugerează că, timp de 200 de zile, toate cele 3 drepnele alpine au rămas în aer, zburând întruna, în cursul migraţiei şi al iernării lor în Africa.
Specialiştii spun că, până acum, o activitate neîntreruptă atât de îndelungată a mai fost observată doar la unele animale marine.
Drepnelele se hrănesc cu insecte, pe care le prind din zbor, şi aproape sigur dorm tot în aer, cred mulţi oameni de ştiinţă. Despre multe păsări migratoare se crede că ar dormi în timp ce zboară, deşi nu există o explicaţie unanima acceptată a modului în care pot face acest lucru. S-a presupus că păsările dorm doar în perioade de câteva secunde, ori că folosesc doar o jumătate a creierului, în timp ce celalaltă jumătate se odihneşte.
Însă alţi cercetători cred că, de fapt, drepnelele nu dorm deloc timp de mai multe luni; asemenea comportamente au fost, de altfel , înregistrate şi la alte animale. Studii anterioare au arătat că delfinii şi balenele pot fi active timp de 90 de zile, fără să doarmă deloc în acest răstimp, şi că păsări precum fugacii pătaţi pot sta treze săptămâni întregi în perioada împerecherii (http://www.descopera.ro/dnews/9937773-unele-pasari-vara-nu-dorm-dar-fac-sex). Aceşti specialişti cred că, dacă adaptarea impune animalelor să stea treze perioade lungi de timp, atunci acestea pot, prin evoluţie, să atingă astfel de performanţe; în acest caz, ideea că unele păsări ar dormi în zbor este incorectă şi nu este imposibil ca, în realitate, aceste păsări să nu doarmă timp de mai multe luni.
Sursa: New Scientist (http://www.newscientist.com/article/dn24373-swifts-stay-airborne-for-six-months-at-a-time.html#.UlUXAohTtI8)

cirus
10-October-2013, 03:01 PM
Pe vremea când păsările aveau două cozi...
+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11490715/1/jeholornis.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11490715-pe-vremea-cand-pasarile-aveau-doua-cozi)
Una dintre cele mai vechi păsări cunoscute, Jeholornis, care trăia acum 120 milioane de ani pe actualul teritoriu al Chinei, avea două cozi distincte, cu roluri diferite, sugerează un studiu întreprins de specialiştii chinezi.
Iniţial, se crezuse că aceste păsări aveau o singură coadă, de forma unui evantai, dar un studiu mai detaliat al fosileleor a dus la descoperirea unei a doua cozi – o caractersitică nemaiîntâlnită până acum la păsările fosile.
Penajul cu două cozi al lui Jeholornis este unic, afirmă autorii studiului (publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.)
Dintre cele 11 fosile de Jeholornis studiate, care păstraseră amprente ale penelor, la 6 s-a descoperit existenţa acestei a doua cozi, formate din 11 pene.
Oamenii de ştiinţă cred că această coadă avea un rol ornamental şi era implicată în comportamentul de etalare (care urmreşte să atragă atenţia altor membri ai speciei, de obicei fiind parte din parada nupţială, în cadrul ritualurilor de împerechere), amintind de comportamentul păunilor de azi.
Deoarece la păsările de azi masculii sunt, de obicei, cei care au asemenea, paleontologii au sugerat că şi la Jeholornis este posibil ca numai unul dintre sexe să fi avut asemenea caracteristici.
Se crede că Jeholornis nu era înrudită direct cu păsările moderne, care par să fi evoluat dintr-o ramură diferită.
Autorii studiului sugerează că penele uneia dintre cozi ar fi avut rol aerodinamic (adică o funcţie legată de zborul păsărilor, probabil sevind la reducerea rezistenţei la înaintare), în timp ce cealaltă ar fi avut un rol ornamental.
Sursa: National Geographic (http://news.nationalgeographic.com/news/2013/10/131007-two-tailed-dinosaur-bird-jeholornis-paleontology/?source=hp_dl2_news_two-tailed-bird_20131008) / Credit foto: Aijuan Shi

cirus
11-October-2013, 04:02 PM
Cel mai înalt munte din Europa Occidentală, Mont Blanc, este mai scund decât se credea până acum


Ana Obretin (http://www.descopera.ro/autor/ana-obretin) | 11.10.2013 |



Mont Blanc sau Monte Bianco, fotografiat din Italia (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11496052/1/mont-blanc-italia.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11496052-cel-mai-inalt-munte-din-europa-occidentala-mont-blanc-este-mai-scund-decat-se-credea-pana-acum)
Altitudinea Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Europa occidentală, a fost revizuită la 4.810,02 metri, cu 42 de centimetri mai puţin decât arătau măsurătorile în 2011, a anunţat Institutul naţional francez de informaţii geografice şi forestiere, citat de AFP.
Pe 14 septembrie, specialiştii francezi spuneau că muntele are o înălţime de 4.810,06 metri, după o expediţie efectuată pe cel mai înalt vârf al Alpilor. Însă, după încheierea măsurătorilor, institutul a anunţat că a determinat cu precizie altitudinea Mont Blanc, la 4.810,02 metri.
Măsurătorile au fost realizate pe baza datelor oferite de câteva zeci de staţii GPS ale institutului, situate la cel puţin 200 de kilometri de Mont Blanc, dar şi a informaţiilor extrem de precise furnizate de sateliţii GPS. Specialiştii institutului au avut la dispoziţie şi un program computerizat complex dezvoltat de Universitatea din Berna (Elveţia), care permite măsurători foarte precise, de ordinul centimetrilor, în orice circumstanţe.
Altitudinea Mont Blanc, situat între Franţa şi Italia, este măsurată o dată la doi ani, din 2001, de experţi-geometri din Haute-Savoie, departamentul francez în care se află vârful. În 2011, specialiştii spuneau că muntele are o altitudine de 4.810,44 metri.
Altitudinea celui mai înalt vârf al Alpilor variază din cauza condiţiilor meteorologice - vânturi şi precipitaţii. Cu cât precipitaţiile sunt mai abundente, iar viteza vântului mai slabă, cu atât gheţurile se acumulează, iar stratul glaciar care acoperă vârful stâncos (cu o înălţime de 4.792 de metri) creşte în grosime. Altitudinea Mont Blanc a variat astfel de la 4.808 metri, în 2003, la 4.811 metri, în 2007.
Sursa: Mediafax (http://www.mediafax.ro)

cirus
13-October-2013, 10:53 AM
Care este singurul animal care înţelege semnele făcute de oameni fără să fie antrenat?
Gesturile umane, cum ar fi arătatul cu degetul, nu sunt înţelese de animalele neantrenate. Elefanţii reprezintă o excepţie (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11496451/1/deget.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11496451-care-este-singurul-animal-care-intelege-semnele-facute-de-oameni-fara-sa-fie-antrenat)
Oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că elefanţii africani demonstrează o abilitate unică în lume animală: o înţelegere instinctivă a gesturilor umane.
Într-o serie de teste, cercetătoarea Ann Smet de la Universitatea St. Andrews le-a oferit animalelor posibilitatea de a alege între două găleţi identice şi apoi le-a indicat cu degetul spre una dintre găleţi, ce conţinea un deliciu ascuns.
Încă din primul test, elefanţii au ales găleata corectă. Rezultatele studiului sunt publicate în jurnalul Current Biology (http://www.cell.com/current-biology/retrieve/pii/S0960982213010439).

Elefanţii înţeleg gesturile umane fără să fie antrenaţi (Foto: Anna F. Smet and Richard W. Byrne)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11496451/3/elefgaleata.jpg?width=635&height=662

Oamenii de ştiinţă au lucrat cu elefanţi captivi de la o fermă din Zimbabwe.
Profesorul Richard Byrne, co-autor al cercetării, afirmă că elefanţii fuseseră salvaţi de braconieri şi crescuţi pentru călărie.
„Elefanţii sunt antrenaţi strict verbal, fiind învăţaţi să răspundă la comenzi vocale. Nu sunt folosite deloc gesturi”, explică Byrne.
„Ideea e ca instructorul să poată merge în spatele elefantului şi să-i spună ce să facă folosind doar cuvinte”, spune profesorul.
În ciuda acestui lucru, animalele au părut să înţeleagă din prima ce reprezintă un deget îndreptat într-o direcţie. Această reuşită face ca elefanţii să reprezinte primul animal care înţelege acest gest fără un antrenament anterior.
În studii mai vechi, explică profesorul Byrne, cele mai apropiate rude ale noastre, cimpanzeii, s-au dovedit „inutili” într-o sarcină similară.
Ann Smet s-a declarat impresionată de capacitatea de înţelegere a animalelor.
„Desigur că speram ca elefanţii să înveţe să se uite unde arată oamenii cu degetul, altfel nu am fi făcut acest experiment. Dar a fost de-a dreptul surprinzător să vedem că nu a fost nevoie să înveţe nimic. Se pare că înţelegerea arătatului cu degetul este o abilitate pe care elefanţii o posedă în mod natural. Elefanţii sunt mult mai apropiaţi de noi din punct de vedere cognitiv”, explică Smet.
Profesorul Byrne afirmă că studierea elefanţilor permite construirea unei hărţi a unei părţi a arborelui evoluţionar ce este foarte îndepărată de oameni.
„Sunt foarte puţin înrudiţi cu noi. Astfel, dacă găsim abilităţi similare oamenilor într-un animal precum elefantul, ce nu are un strămoş comun cu oamenii de mai bine de 100 de milioane de ani, atunci putem fi destul de siguri că este ceva ce a evoluat complet separat, fenomen ce poartă numele de evoluţie convergentă”, explică profesorul Byrne.
Cercetătorii afirmă că descoperirea lor ar putea explica modul în care oamenii au reuşit să-i îmblânzească şi cum de acest animal „a avut de-a lungul istoriei o legătură strânsă cu oamenii, în ciuda faptului că are potenţialul de a fi periculos şi greu de gestionat din cauza dimensiunilor sale”.
Cercetătorii mai spun că rezultatele sugerează că animalele fac gesturi unul către celălalt folosindu-şi trompa.
„Următorul pas în cercetarea noastră este să află dacă atunci când un elefant îşi ridică trompa – spre exemplu aşa cum fac când detectează un prădător – el de fapt indică o direcţie cu trompa”, a concluzionat Smet.
Sursa: BBC News (http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-24459524)

cirus
15-October-2013, 11:08 PM
„Descoperire remarcabilă pentru ştiinţă”: veveriţa zburătoare cu o lungime mai mare de un metru (FOTO)


15.10.2013 |


Vedere ventrală a corpului unei femele de Biswamoyopterus laoensis (imagine editată care ne ajută să ne imaginăm specimenul în natură ) (Foto:Sanamxay, Daosavanh) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11514201/2/img.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11514201-descoperire-remarcabila-pentru-stiinta-veverita-zburatoare-cu-o-lungime-mai-mare-de-un-metru-foto)
O echipă internaţională de biologi din Thailanda, Marea Britanie şi Republica Populară Democrată Lao au descris o nouă specie de veveriţă zburătoare din genul Biswamoyopterus.
Numele oficial al acestei specii nou descoperite este Biswamoyopterus laoensis, dar informal i se spune veveriţa zburătoare gigantică laoţiană. Biswamoyopterus laoensis este o veveriţă zburătoare de mari dimensiuni, care cântăreşte 1,8 kg şi măsoară 1,08 metri în lungime, corpul având o lungime de 46 de cm şi coada, 62 cm.
(Foto:Sanamxay, Daosavanh)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11514201/1/0806-newspecies-bushmeat-loatian-600.jpg?width=635&height=358

„Este o descoperire remarcabilă pentru ştiinţă. Este o specie foarte rară cu un corp mare”, a explicat Daosavanh Sanamxay student la programul de masterat din cadrul Prince of Songkla University, din Thailanda, şi coordonatorul studiului publicat în jurnalul Zootaxa.
„Specimenul de veveriţă zburătoare gigantică laoţiană a fost descoperit acum aproximativ un an în timp ce era expus într-o piaţă de cane din Laos. Probabil că specimenul a fost prins de un vânător local fie în Nam Kading National Biodiversity Conservation Area, fie în Khammouan Limestone National Biodiversity Conservation Area”, a mai explicat Sanamxay.
Blana de pe partea superioară a veveriţei este un amestec de fire negre şi fire cu o nuanţă de maro roşcat închis, uneori chiar şi gri.
„Culoarea firelor individuale de blană variază în culoare, dar de obicei ele sunt colorate astfel: primii 20 de milimetri ai firului au o culoare gri-metalic, următorii 15 mm sunt maro-roşcat, iar vârful are cam 3 mm şi este negru”, a adăugat Sanamxay.
Noua specie este o rudă apropiată a enigmaticii veveriţe zburătoare Biswamoyopterus biswasi, singurul specimen descoperit în nord-estul Indiei în 1981.
Sursa: Sci News (http://www.sci-news.com/biology/science-biswamoyopterus-laoensis-new-species-flying-squirrel-laos-01361.html)

cirus
18-October-2013, 11:59 AM
E prea târziu ca să le oprim? Meduzele invadează oceanul şi pun în pericol economia şi vieţile oamenilor


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11528752/1/aurelia-aurita.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11528752-e-prea-tarziu-ca-sa-le-oprim-meduzele-invadeaza-oceanul-si-pun-in-pericol-economia-si-vietile-oamenilor)
Săptămâna trecută, o invazie de meduze a dus la închiderea temporară a uneia dintre cele mai mari centrale nucleare din lume. Este un fenomen ce ar putea deveni comun, spun biologii, şi este numai unul dintre pericolele asociate cu înmulţirea explozivă a acestor creaturi.
Specialiştii afirmă că meduzele s-ar putea dovedi mult mai periculoase decât se crezuse, devenind o ameninţare serioasă la adresa vieţii oamenilor, provocând haos în ecosistemele oceanice şi producând pagube economice majore. Iar unii dintre experţi se întreabă dacă nu cumva este prea târziu pentru a lua măsuri care să oprească fenomenul.
Un studiu realizat de University of British Columbia din Canada a arătat că populaţia de meduze a crescut în 62% dintre zonele analizate, incluzând regiuni din estul Asiei, Marea Neagră, Hawaii şi Antarctica.
Una dintre speciile implicate este Aurelia aurita, care trăieşte şi în Marea Neagră şi este cunoscută la noi sub numele de meduza de apă rece. Meduze din această specie au provocat în urmă cu câteva zile blocarea ţevilor de admisie a apei pentru răcirea unui reactor la centrala nucleară Oskarshamn din Suedia, problemă ce a necesitat închiderea pentru câteva zile a reactorului. Centrala nucleară suedeză a mai avut o problemă asemănătoare şi în anul 2005, iar incidente similare au avut loc şi la alte centrale atomice din lume.
Care este cauza acestei înmulţiri masive a meduzelor în mări şi oceane? Foarte probabil, activitatea umană, spun specialiştii.
Până de curând, mecanismele naturale ce acţionau în ecosistemele complexe ale oceanelor menţineau echilibrul între specii şi nu permiteau înmulţirea excesivă a meduzelor. Influenţa omului, însă, a perturbat aceste mecanisme reglatoare, ducând la explozia populaţională a meduzelor.
De exemplu, printre puţinii prădători naturali ai meduzelor se numără ţestoasele marine; or, numărul acestora scade accelerat. Pungile de plastic din oceane, uneltele de pescuit, adunarea de către oameni a ouălor depuse pe plaje – toate constituie factori care duc la declinul ţestoaselor marine.
Suprapescuitul decimează populaţiile unor peşti care concurau cu meduzele pentru hrană şi se crede că acest fenomen ar fi dus la înmulţirea masivă a meduzelor în Africa de Sud.
Meduzele folosesc, de asemenea, deşeurile industriale solide, aruncate în apă, ca locuri de înmulţire.
După părerea lui Lisa-ann Gershwin, autoare a cărţii "Stung! On Jellyfish and the Future of the Oceans", mare parte din succesul reproductiv al acestui grup de animale (care cuprinde peste 1000 de specii) se datorează varietăţii de mecanisme de înmulţire pe care le prezintă diversele meduze în ciclul lor de viaţă; multe specii se pot înmulţi atât sexuat, cât şi asexuat şi se pot autofecunda.
Meduzele din genul Mnemiopsis, de pildă, pot depune ouă la vârsta de numai 13 zile, fără a avea nevoie de un partener de împerechere; depun câte 10.000 de ouă pe zi, pot mânca o cantitate de hrană de 10 ori cât propria greutate şi îşi dublează mărimea în fiecare zi.
O altă specie, meduza "zombi", este, s-ar putea spune, nemuritoare: periodic, din celule desprinse din ea se formează noi meduze, procesul având loc în doar 5 zile.
Nimeni nu ştie unde se va ajunge, dar consecinţele înmulţirii explozive a meduzelor ar putea deveni permanente; Lisa-ann Gershwin crede că le-am lăsat să ajungă prea departe, fără să ne dăm seama în ce moment lucrurile au devenit ireversbile.
Sursa: Mail Online (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2462895/Jellyfish-Armageddon-Experts-claim-creatures-taking-seas--late-stop-them.html)

cirus
18-October-2013, 12:04 PM
Surpriză! Au mai fost descoperiţi câţiva leoparzi siberieni
+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11526067/6/leo-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11526067-surpriza-au-mai-fost-descoperiti-cativa-leoparzi-siberieni)

O serie de fotografii recent obţinute în mai multe rezervaţii din Extremul Orient al Siberiei, au evidenţiat faptul că populaţia sălbatică a celor mai rare feline mari din lume pare să-şi revină treptat de la stadiul de extincţie totală pe care îl estimaseră specialiştii la adresa lor.

Este vorba de leoparzii siberieni sau leoparzii de Amur (Panthera pardus orientalis) cea mai rară subspecie distinctă de leopard din întreaga lume. Recent, mai multe camere foto amplasate în rezervaţia Land of the Leopard National Park au adus imagini cu un leopard tânăr alături de unul adult, probabil mama sa.

Elena Salmanova, directorul ştiinţific şi pe tematici de educaţie şi conservare al rezervaţiei a făcut publice noile imagini şi susţine că prezenţa acestor noi exemplare indică faptul că felinele se înmulţesc, iar eforturile de protecţie făcute de cercetători şi autorităţi, ar da în sfârşit roadele scontate.

Un recensământ complet al tuturor leoparzilor va avea loc în decursul acestei ierni, cercetătorii folosindu-se şi de urmele felinelor descoperite pe zăpadă. Astfel, oamenii de ştiinţă speră să afle cu aproximaţie câţi pui de leoparzi siberieni s-au născut în decursul acestui an în regiunea Primorski Krai.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11526067/2/leo-copac.jpg?width=635&height=406

La ora actuală se estimează că mai supravieţuiesc maximum 50 de leoparzi siberieni în pădurile din Extremul Orient al Rusiei. Aceasta în condiţiile în care în anul 2007, cercetătorii estimau că trăiesc cel mult 37 exemplare. Cu toate acestea populaţia acestor feline mari rămâne deosebit de vulnerabilă în special în faţa braconierilor.

Camerele foto istalate recent în rezervaţie au permis nu doar monitorizarea leoparzilor, ci şi identificarea lor pe baza imaginii faciale. Camerele pot funcţiona timp de şase luni, iar bateriile lor le permit să facă fotografii şi pe timp de noapte.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11526067/3/leo-noaptea.jpg?width=635&height=419

Noua rezervaţie este definitivarea iniţiativei autorităţilor ruseşti de a proteja şi garanta supravieţuirea acestei feline care mai poate fi întâlnită doar în China şi Coreea de Nord. Totuşi, se pare că în Rusia trăiesc cele mai multe exemplare de leoparzi siberieni.

Sursa foto: The Siberian Times http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11526067/4/leo-pui.jpg?width=635&height=406



Recent, Serghei Ivanov, şeful Administraţiei Prezidenţiale Ruse a vizitat regiunea în cadrul unei campanii destinate construirii unui tunel sub o autostradă. Tunel care va permite circulaţia liberă a leoparzilor fără riscul de a fi loviţi de maşini.
Tunelul Narvinski va fi construit în dreptul kilometrului 76 care leagă localitatea Khasan de Razdolnoye.

„Acesta va fi primul tunel ecologic din Rusia, până acum am construit 300 metri din cei 575 necesari, şi sperăm să fie gata până în luna august a anului viitor. Tunelul va face legătura între rezervaţia Land of the Leopard National Park şi rezervaţia Kedrovaya”, anunţă Serghei Ivanov.

Sursa: The Siberian Times (http://siberiantimes.com/ecology/casestudy/features/were-not-dead-yet/)

cirus
18-October-2013, 10:39 PM
Primele animale care folosesc „megafoane” pentru a se face auzite

18.10.2013



liliecii Thyroptera tricolor sunt primele animale care folosesc megafoane pentru a se face auzite + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11534932/1/lilieci.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11534932-primele-animale-care-folosesc-megafoane-pentru-a-se-face-auzite)
O nouă cercetare demonstrează că liliecii din America Centrală folosesc frunze răsucite pentru a-şi amplifica semnalele pe care le emit. Oamenii de ştiinţă susţin că acestea sunt primele animale care au fost observate folosind un instrument pentru a-şi amplifica sunetele.
Micii lilieci Thyroptera tricolor se cuibăresc în frunze răsucite pe care le aleg cu atenţie, un fel de tuburi formate de frunzele noi ale plantelor Heliconia sau Calathea.
Însă, în timp ce studiau aceste animale, biologii Gloriana Chaverri şi Erin Gillam au observat că indivizii din interiorul frunzelor erau, de multe ori, incapabili să recunoască strigătele realizate de prietenii lor de afară. Motivul este acela că, amplificarea creşte pe măsură ce undele de sunet sunt comprimate în spaţiul îngust.
De asemenea, pe măsură ce spaţiul se lărgeşte, fenomenul se inversează. În acelaşi timp, şi fidelitatea poate fi comprimată, lucru care duce la emiterea unui sunet vag. Aşadar, ambele tipuri de strigăte, atât cele venite din interior, cât şi cele din exterior, au fost distorsionate semnificativ de modulaţia frunzei, lucru care îi împiedică pe lilieci să îl identifice pe emitent.
„Deşi strigătele s-ar putea să fi fost mai puternice, ele trebuie să fi fost atât de distorsionate încât nu s-a mai putut distinge identitatea celor care le realiza. Prin urmare, oamenii de ştiinţă cred că aceşti lilieci sunt, probabili, incapabili să facă diferenţa între strigăte create de membrii grupului şi alţi lilieci. Totuşi, liliecii Thyroptera tricolor îşi crează propriile strigăte de răspuns care sunt unice. Anterior, oamenii de ştiinţă au observat că liliecii aflaţi în zbor nu au nicio problemă în identificarea membrilor grupului. Acest lucru s-ar putea datora faptului că ei produc strigăte de răspuns care sunt mai complexe din punct de vedere acustic, astfel încât, chiar dacă au o calitate afectată de frunze, ele transmit suficienţă informaţie cât să îşi divulge identitatea”, a explicat Christine Dell'Amore de la National Geographic News.
Sursa: io9 (http://io9.com/these-newly-discovered-bats-are-using-furled-leaves-as-1446548901?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+io9%2Ffull+%28io9%29)

cirus
24-October-2013, 05:48 PM
Nevăstuica: cel mai mic carnivor din România




Nicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog) | 24.10.2013 |


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/1/nevastuica-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11532203-nevastuica-cel-mai-mic-carnivor-din-romania)

Puţini sunt cei care au văzut de aproape o nevăstuică. Şi mulţi dintre cei care au avut acest noroc, nu şi-au dat seama pe moment ce fel de vietate au zărit mişcându-se fulgerător. Pare cumva un şobolan cu trup şi reflexe de şarpe şi canini fioroşi de carnivor însetat de sânge. După cum spuneam, doar pare. Nevăstuicile sunt fără doar şi poate animale fascinante şi interesante pe care le îndrăgeşti imediat ce ai ajuns să le cunoşti cu adevărat, sau să le admiri în mediul lor natural. Nu doar că sunt cele mai mici mamifere carnivore din ţara noastră, dar comportamentul obiceiurile lor au dus la dezvoltarea unui folclor tipic cu rezonanţe neaşteptate în mitologia românească veche. Nu o credeţi pe cuvânt? În cazul acesta nevăstuica a hotărât să vă dezvăluie o mică parte din tainele ei!

Fumoasă, delicată, irezistibilă, mortală, necruţătoare!

Văzută de aproape, sau cel mai adesea în vreun documentar referitor la speciea ei, nevăstuica atrage instantaneu privirea. Întâlnirile cu ea sunt rare, neprevăzute şi în primul rând foarte scurte. Nici nu ai apucat bine să te dumireşti asupra ei şi deja a dispărut cu iuţeala fulgerului.

Acest demn reprezentant al carnivorelor din familia Mustelidelor (care mai cuprinde rudele ei apropiate precum, jderii, dihorii, nurcile, vidrele şi bursucii) ştie să dispară înainte să fie văzut cu adevărat.

Să fie peste tot şi nicăieri, iată filozofia de viaţă a acestui vioi animal de pradă!

Nevăstuicile aparţin genului Mustela nivalis, iar la ora actuală cercetătorii au reuşit să identifice un număr de 18 subspecii. Cele mai multe nevăstuici din ţara noastră aparţin subspeciei Mustela nivalis nivalis.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/2/nev1.jpg?width=635&height=423

A doua subspecie de nevăstuică de la noi, este Mustela nivalis boccamela, subspecie foarte rară în România, fiind identificată până acum numai în patru puncte din ţară, la Malcoci în Dobrogea, la Ciulniţa, la pădurea Comana şi lângă Braşov. Este foarte asemănătoare cu specia nominată, doar că are coloritul blănii mai deschis.

Cel mai mic mamifer carnivor din lume este nimeni alta decât tot o subspecie de nevăstuică din estul Siberiei, anume Mustela nivalis pygmaea, mai mică chiar decât nevăstuica europeană care trăieşte la noi. Nevăstuicile trăiesc pe un areal mare care cuprinde Eurasia, America de Nord şi Nordul Africii. Sunt cu adevărat nişte carnivore mignone!

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/3/nev2.jpg?width=635&height=477

Masculii au o lungime cuprinsă între 15-26 centimetri, la care se adaugă lungimea cozii de doar 4-8 centimetri. Greutatea variază între 60-150 grame. Femelele sunt sensibil mai mici, atingând doar 32-80 grame. Nevăstuica are o blăniţă roşcat castanie, cu partea ventrală alb curat. Linia de demarcaţie între coloritul ventral şi cel dorsal este ondulată, acest detaliu fiind unul important în diferenţierea ei de ruda ei foarte asemănătoare dar mai mare, hermelina (Mustela erminea). Alt mijloc clar de evidenţiere între cele două mici mustelide este coada. Indiferent de anotimp, la hermelină vârful cozii este negru.

La vânătoare !

În ciuda taliei sale nevăstuica este capabilă de performaţe mai impresioante decât ale carnivorelor mari precum leul, tigrul, leopardul, hiena, lupul, ursul. Este capabilă să ucidă un iepure care are de 5-10 ori greutatea sa.

Dacă păstrăm proporţiile, un leu ar trebui să ucidă singur un elefant! Vânează atât ziua, cât şi noaptea, preferând totuşi atacurile pe timp de zi.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/4/nev3.jpg?width=635&height=477

Se hrănesc aproape exclusiv cu rozătoare precum şoarecii, şobolanii, hârciogii, popândăii, gerbilii şi iepurii de vizuină. Nu refuză nici păsări, şopârle sau broaşte. În cazuri foarte rare ruşesc să doboare cocoşi de munte sau iepuri de câmp.

Conformaţia lor corporală este adaptată pentru urmărirea şi uciderea prăzii în adâncul vizuinelor, dar pot vâna excelent şi la suprafaţă. Şoarecii sunt ucişi pe loc cu o muşcătură precisă la baza craniului prin care este secţionată coloana vertebrală.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/5/nev4.jpg?width=635&height=423

Prăzile mai mari sunt doborâte cu muşcături la carotide, după care nevăstuica se retrage şi aşteaptă ca prada să oară în urma pierderii de sânge. Totuşi aşa mică cum este, nu-i deloc departe nici ea de lista de bucate a prădătorilor ei naturali. Printre cei mai înverşunaţi duşmani ai ei se numără dihorii, samurii, vulpile, pisicile sălbatice, bufniţele mari, ulii porumbari şi şorecari şi acvilele.

Viaţă de nevăstuică

În ţara noastră are încă o răspândire largă, fiind întâlnită din deltă până aproape de golul montan. Preferă totuşi, terenuri uscate cu tufişuri dese, mărăcinişuri, grămezi de lemne şi pietre, unde-şi poate găsi urgent adăpost, zone cu frunze uscate, margini de păduri, poieni, dar şi pe lângă case şi gospodării, îndeosebi în şure, hambare, căpiţe de fân şi glugi de coceni.

Tot acolo îşi stabileşte şi vizuina. Cu exepţia sezonului de împerechere care durează din martie în august, nevăstuicile duc o existenţă singuratică. Gestaţia durează în medie 5-7 săptâmâni, fără perioadă de latenţă cum au celelalte specii de mustelide din zonele reci şi temperate. La sfârşitul perioade de gestaţie, nevăstuica aduce pe lume între 6-8 pui care sunt lipsiţi de vedere între 22-25 zile.

Puii, printre cei mai frumuşei şi irezistibili din întreg Regnul Animal, sunt alăptaţi o lună de mama lor, după care încep să exploreze lumea. Imediat după înţărcare, puii îşi urmează mama la vânătoare exersând tehnicile şi stratagemele care mai târziu le vor asigura supravieţuirea .

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/6/nev5.jpg?width=635&height=423

La trei luni se descurcă deja pe cont propriu fiint total independenţi. S-a constatat o mortalitate mult mai mare în rândul puilor masculi, puţini ating vârsta de un an de zile. Cauza o reprezintă înclinaţia lor naturală de a fi mai independenşi şi de a călători departe în zone necunoscute pentru a-şi stabili propriul teritoriu. Astfel de aventuri se dovedesc de obicei fatale pentru puiandrii lipsiţi de experienţă, respectiv vulnerabili la atacurile prădătorilor.

Cu toate că majoritatea timpului o petrece pe sol şi în vizuini, nevăstuica nu se teme deloc de apă, fiind şi o bună înotătoare.
Nevăstuica este un animal deosebit de preţios pentru agricultura ecologică, acolo unde nu se folosesc pesticide pentru uciderea şoarecilor.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/7/nev6.jpg?width=635&height=668

Prin hrana ei, compusă aproape exclusiv din rozătoare, nevăstuica este extrem de folositoare agriculturii şi silviculturii. Pe baza studiilor de teren, o singură nevăstuică ucide anual între 2.000-3.000 şoareci şi şobolani.

Datorită mobilităţii sale accentuate, mişcările rapide şi sigure fac ca aproape întotdeauna să iasă învingătoare din confruntarea cu prada.

Deşi mai mică decât şobolanul , nevăstuica îl atacă des, făcând uneori adevărate depozite din cadavrele acestor rozătoare. Cât este mică, nevăstuica este o războinică de temut. Se apără cu mare curaj de câini, iar pisica domestică îndeajuns de curajoasă care s-a încumetat să prindă o nevăstuică, garantat nu ma mai încerca a doua oară.

De fapt, vechii greci au domesticit-o înainte de a avea pisici domestice, pentru stârpirea şoarecilor.

Nevăstuica cea leneşă, „rea de muscă” şi românii

Romanii credeau că întâlnirea cu o nevăstuică este un semn nefast, considerând că acest animal iute şi mobil este în stare să fure norocul celui care a văzut-o. Şi la români părerile erau împărţite în privinţa sa. În lumea satului se credea că întâlnirea unei nevăstuici de către o femeie aducea ceartă în casă, iar de către un flăcău care merge la horă însemna scandal şi bătaie cu altul pentru o fată.

Acestea ar fi moşteniri directe dintr-un fond etnologic balcanic sau roman. Există în schimb, şi credinţe sau superstiţii pe un fond străvechi indoeuropean. Pe baza lor au apărut poveştile care circulă pe întreg spaţiul românesc cu privire la metamorfozarea unei fete sau femei rele sau leneşe în nevăstuică.

La fel au circulat şi metodele arhaice de a o alunga de lângă gospodărie. Se crede aşadar că poate fi izgonită prin punerea de câlţi sau lână pe o furcă sau un fus acolo unde apare, deoarece nevăstuica cum vede furca şi lâna zice:

„Mi-e aşa o lene să torc, mai bine plec de aici” (Artur Gorovei-Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti 1915).

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/8/nev7.jpg?width=635&height=423

Numele acestui carnivor în limba română, omonim cu substantivul nevastă este de origine slavă şi este de fapt concretizarea unui mitologem răspândit la multe popoare europene şi asiatice, prin care Mustela nivalis este asociată nevestei sau fetei tinere.

Nevestja la sârbo-croaţi, Nevestulka la bulgari, Braut la germani, Donnola la italieni, Bellete (Frumuşica) la francezi, Gelingik la turci, Menyet (Mireasa) la unguri, Nuseza la albanezi, Comadreja (năşica, cumetriţa) la spanioli

Nevăstuica apare aşadar în poveşti şi mituri ca metamorfoză a unei femei tinere, blestemată de soacră pentru diferite păcate.
Uneori această nefastă metamorfoză este opera unei divinităţi aplicată unei fete drept pedeapsă pentru lene, excese sau perversiuni sexuale. În miturile noastre autoarea metamorfozei în nevăstuică este Sfânta Vineri după ce bărbatul i se plânge Sfintei că nevasta sa este leneşă şi „rea de muscă”.

Sfânta Vineri, care patronează peste tors, dereticat şi curăţenia casei îi spune soţului ghinionist:
„Bine omule! Când te vei întoarce acasă , n-ai să mai găseşti nevastă, ci o dihanie cu patru picioare, şueaţă şi frumoasă. Aşa dihanie a rămas din nevasta ta şi d-aici încolo o să-i zică lumea nevăstuică. Am făcut-o aşa pentru faptele ei cu lumea şi cu tine, dar răutăţii celei mari ce-o are în suflet nici eu nu am ce-i face. D-aia nevăstuica o să fie tot rea şi înveninată, iar vita muşcată de ea moare, de nu te-ai folosi de un singur leac: să dai vitei să bea apa trecută printr-un burduf ce-a fost făcut tot din piele de nevăstuică”, - Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni, Bucureşti 1916.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/9/nev8.jpg?width=635&height=423

Blăniţa de nevăstuică a fost aşadar considerată remediu universal pentru vindecarea de orice muşcătură atât la om, cât şi la animalele sale domestice. Capacitatea vindecătoare a nevăstuicii se explică şi prin complexitatea şi ambivalenţa naturii sale chtoniene, căci pielea sau diferite fragmente corporale ale vietăţile chtoniene au capacităţi de regenerare.

Este fără îndoială o observaţie bazată pe un adevăr. Muşcătura nevăstuicii, la fel ca în cazul oricărui carnivor sălbatic este periculoasă, locul respectiv se umflă şi se infectează.

Dentiţia nevăstuicii prezintă resturi din carnea animalelor consumate, resturi alterale şi infestate de bacterii şi alte microorganisme care odată ajunse în sânge provoacă infecţii.

Atât în poveştile românilor, cât şi în mitologia popoarelor slave şi balcanice, nevăstuica are atributele unei divinităţi a casei şi gospodăriei, însă o divinitate foarte răzbunătoare şi capricioasă. Slavii credeau că în nevăstuică se încarnează sufletul stăpânei casei.

Precum orice spiriduş, nevăstuica are şi atribute de paznic al vitelor, va patrona căsătoriile şi treburile casnice ale femeilor. Deşi în general în folclorul românesc nevăstuica rămâne o făptură predilent malefică, se observă urmele unui gen de sacralizare a sa, căci omorârea ei trebuie evitată.

„Când vezi o nevăstuică, să-i dai pace mai bine, că de-i vrea s-o omori şi nu-i putea, atunci îţi muşcă o vită şi moare”, după cum a consemnat din nou folcloristul şi etnologul Artur Gorovei.

Nevăstuica, alături de rudele sale hermelina, vidra, nurca, jderii, dihorul şi bursucul a fost vânată din cele mai vechi timpuri pe întreg teritoriul Ţărilor Române, fiind numeroase documente istorice care certifică acest lucru. Printre cele mai interesante este Pravila de la Govora dată de voievodul Matei Basarab în anul 1640, care prevede pedepsirea celui care mănâncă animale socotite spurcate, printre care şi nevăstuica. Interdicţia era dată în cazurile de vrăji şi descântece date de babe şi solomonari.

Nevăstuica a fost dintotdeauna un vânat al ţăranilor, care îi cunoşteau tainele, traseele şi locurile de trai unde-i puneau capcanele.
„Cruciada” bietei nevăstuici şi-a atins apogeul sub regimul comunist care a declanşat o adevărată campanie naţională între anii 1949-1952 împotriva mamiferelor carnivore şi a păsărilor de pradă, învinuite pe nedrept că distrug vânatul ba chiar „sabotează construirea comunismului în Republica Populară Română”. Săraca nevăstuică...

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11532203/10/nev10.jpg?width=635&height=544

„Nevăstuicile sunt fiare mici, foarte sângeroase pe care le întâlneşti aproape pretutindeni, din preajma caselor până la mijlocul pădurii. Nevăstuica atacând animale mult mai mari decât ea, e foarte păgubitoare vânatului mărunt. De aceea trebuie combătută cu toate mijloacele”, broşura Distrugeţi Răpitoarele editată de A.G.V.P.S în anul 1955.

Prigoana faţă de nevăstuică a continuat, astfel încât în anul 1972, vânătorii din sectorul 1, Bucureşti sunt lăudaţi în publicaţiile de profil pentru că au ucis 5 nevăstuici...

Se estimează că la nivelul anului 1968 în România trăiau între 10.000-11.000 nevăstuici, dintre care se vânau anual circa 5.000 exemplare. A fost şi este ucisă în special de vânătorii care cred că le ucide iepurii şi puii de fazani. Conform datelor recente, numărul lor este în scădere drastică.

Cu toate acestea, cum deja ne-am obişnuit în România, nevăstuica se vânează încă. Asta deşi încă din anul 1965, unii cercetători atrăgeau atenţia asupra rarităţii sale, propunând interzicerea totală a vânătorii.

Să sperăm deci, că acest mic şi drăgălaş carnivor va supravieţui şi pe viitor în fauna noastră. Pierderea sa ar fi nu doar un păcat, ci ar provoca creşterea explozivă a numărului şoarecilor şi şobolanilor.

cirus
24-October-2013, 06:04 PM
Maimuţa care toarce şi peştele piranha vegetarian, două dintre cele peste 400 de noi specii nou descoperite


24.10.2013 |



Maimuţa Callicebus caquetensis, ai cărei pui au o trăsătură deosebită: torc ca nişte pisici + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11551650/3/maimu.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11551650-maimuta-care-toarce-si-pestele-piranha-vegetarian-doua-dintre-cele-peste-400-de-noi-specii-nou-descoperite)
O maimuţă care toarce, un piranha vegetarian şi o şopârlă cu un model ce imită o flacără sunt doar câteva dintre cele peste 400 de specii noi descoperite în ultimii 4 ani în jungla amazoniană, spun experţii.
Descoperite în urma a sute de expediţii ştiinţifice realizate între 2010 şi 2013, cele 441 de specii (toate noi pentru ştiinţă) includ 258 de plante, 84 de peşti, 58 de amfibii, 22 de reptile,18 păsări şi un mamifer.
„Cu cât oamenii de ştiinţă caută mai mult, cu atât ei găsesc mai multe. Cu medie de 2 specii descoperite săptămânal este clar că extraordinarul Amazon rămâne unul dintre cele mai importante centre ale biodiversităţii globale”, a declarat Damian Fleming, coordonatorul programelor WWF Brazilia şi Amazon.
Printre noile specii descoperite se numără maimuţa Callicebus caquetensis, ai cărei pui au o trăsătură deosebită: torc ca nişte pisici. „Atunci când sunt foarte încântaţi, ei torc unii la alţii, iar cei pe care i-am crescut noi aveau obiceiul de a toarce la noi”, a declarat cercetătorul Thomas Defler, care a ajutat la descoperirea speciei.
O altă descoperire este „şopârla camuflată” (Gonatodes timidus), descoperită partea din Amazon care se extinde spre Guyana. în ciuda coloritului spectaculos, şopârla este foarte timidă şi are tendinţa de a evita să se întâlnească cu oameni.
Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă avertizează că unele speciile abia descoperite s-ar putea să fie deja aproape dispărute. Broasca „degetar”, numită aşa din cauza dimensiunilor ei care nu sunt mai mari decât cele ale unei unghii, a primit recent un nume latin (Allobates amissibilis), care însemnă „ce poate fi pierdută”, pentru că ea trăieşte într-o zonă din Guyana care în curând s-ar putea să fie destinată turismului.
Broasca „degetar”, (Allobates amissibilis), care însemnă „ce poate fi pierdută”, pentru că ea trăieşte într-o zonă din Guyana care în curând s-ar putea să fie destinată turismului. http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11551650/2/the-thumbnail-sized-thimb-008.jpg?width=460&height=276

Alte specii sunt ameninţate de proiecte precum mineritul sau baraje. Acesta este şi cazul unui piranha vegetarian (Tometes camunani), care trăieşte în apele rapide ale Amazonului din Brazilia, acolo unde cresc plantele acvatice cu care se poate hrăni (Podostemaceae).
Peştele piranha vegetarian (Tometes camunani) http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11551650/1/peste.jpg?width=635&height=391

Multe dintre plantele şi animalele descoperite au teritorii foarte restrânse şi sunt endemice. De exemplu, o nouă specie de peşte (Apistogramma cinilabra), care s-a adoptat în apele cu o concentraţie scăzută de oxigen, trăieşte doar într-un mic lac în regiunea Loreto, din Peru.
„Bogăţiile junglei amazoniene continuă să ne uimească. însă exact aceste habitate se află sub o mare ameninţare. Descoperirea acestor noi specii reafirmă importanţa conservării şi a administrării sustenabile în cazul acestei unice biodiversităţi”, a mai spus Fleming.
Ecosistemul amazonian reprezintă cea mai mare junglă tropicală şi cel mai mare sistem fluvial, acoperind teritorii din Brazilia, Bolivia, Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Guyana, Surinam şi Guyana Franceză.
Sursa: The Guardian (http://www.theguardian.com/environment/2013/oct/23/purring-monkey-vegetarian-piranha-amazon-species)

cirus
28-October-2013, 03:01 PM
Descoperire uluitoare în Australia: cercetătorii au găsit o „lume pierdută” unde trăiesc animale bizare
Saltuarius eximius + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11574561/1/saltuarius-eximius.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11574561-descoperire-uluitoare-in-australia-cercetatorii-au-gasit-o-lume-pierduta-unde-traiesc-animale-bizare)

O expediţie într-o zonă izolată din nordul Australiei a dus la descoperirea a trei specii noi de vertebrate ce au trăit izolate preţ de milioane de ani, motiv pentru care oamenii de ştiinţă au declarat zona o „lume pierdută”.
Conrad Hoskin de la Universitatea James Cook şi o echipă de cameramani de la National Geographic au fost transportaţi cu elicopterul pe munţii Cape Melville din Peninsula Cape York. Cercetătorii au fost uluiţi de ceea ce au descoperit în această zonă.
Printre descoperiri se numărau un gecko bizar, o şopârlă aurie şi o broască pătată, toate cele trei specii fiind noi.
„Vârful muntelui cape Melville este o lume pierdută. Să găsesc aceste specii acolo este pentru mine descoperirea unei vieţi – sunt încă uluit şi entuziasmat”, a declarat Hoskin, specialist în biologie tropicală.
„Descoperirea a trei vertebrate noi ar fi destul de surprinzătoare într-o zonă ce nu a fost explorată foarte mult, cum ar fi Noua Guineea, dar cu atât mai mult este surprinzător să descoperim aşa ceva în Australia, o ţară despre care credeam că am explorat-o destul de bine”, a mai spus Hoskin.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11574561/5/noname.jpg?width=512&height=480Aceşti munţi de netrecut găzduiesc milioane de bolovani de granit de dimensiunea unor automobile aşezaţi unul peste celălalt. Deşi cercetătorii mai exploraseră baza muntelui, un platou de pădure tropicală aflat în apropierea vârfului rămăsese neexplorat, fiind ascuns de pereţii uriaşi de granit. Pădurea tropicală a fost zărită cu ajutorul imaginilor din satelit.
La câteva zile după ce au ajuns în această pădure tropicală ascunsă, cercetătorii au descoperit cele trei specii, alături de alte exemplare interesante care ar putea fi noutăţi ştiinţifice.
Cea mai importantă descoperire a fost gecko-ul cu coada în formă de frunză, o creatură „cu aspect primitiv” lungă de 20 de centimetri care este o relicvă de pe vremea când pădurile tropicale erau mai răspândite în Australia. Animalul a primit numele Saltuarius eximius.
„În clipa în care am zărit gecko-ul am ştiut că este o specie nouă. Totul la el era distinctiv”, a comentat Hoskin.
Beneficiind de acest camuflaj eficient, gecko-ul stă nemişcat, cu capul în jos, aşteptând să prindă într-o abuscadă insectele şi păianjenii care trec prin zonă.
Gecko http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11574561/3/gecko.jpg?width=635&height=434

O altă descoperire este şopârla ce a primit numele de Cape Melville Shade Skink, care trăieşte doar în această pădure tropicală din munţii Cape Melville şi care se deosebeşte mult de rudele sale care trăiesc în sud.
Şopârla http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11574561/4/soparla.jpg?width=635&height=423

Cea de-a treia specie găsită aici este o broască de mici dimensiuni.
Broască http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11574561/2/6161521-afp-mediafax-foto-conrad-hoskin.jpg?width=635&height=423

Tim Laman, un fotograf National Geographic şi totodată cercetător în cadrul Universităţii Harvard, s-a declarat uluit de faptul că încă mai există astfel de locuri nedescoperite.
„Ce este cu adevărat palpitant la această expediţie este faptul că într-un loc ca Australia, despre care oamenii cred că este o ţară explorată, încă se ascund locuri precum Cape Melville în care există aceste specii nedescoperite”, a spus Laman.
„Este o lume mare care abia aşteaptă să fie explorată”, a mai spus Laman.
Conform National Geographic, cercetătorii intenţionează să revină pe Cape Melville în câteva luni pentru a căuta mai multe specii noi.
„Toate animalele din Cape Melville sunt incredibile pentru că au rezistat timp de milioane de ani în aceeaşi zonă şi nu au dispărut. Este ceva uluitor”, a concluzionat Hoskin.
Sursa: AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5jN0wZWxEm9CDgcilYwABMkk-csYg?docId=1ae7c607-8a3a-419f-b259-50f68a2b6106&hl=en)

cirus
31-October-2013, 07:08 PM
Iată mecanismul misterios prin care se hrăneşte o căpuşăIată mecanismul misterios prin care se hrăneşte o căpuşă (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11595501/2/capusa.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11595501-iata-mecanismul-misterios-prin-care-se-hraneste-o-capusa-video)

Un clip video surprinde o căpuşă în plină glorie, adică în timp ce suge sângele unei victime. Noul material descris în jurnalul „Proceedings of the Royal Society B”, relevă pentru prima dată metoda prin care o căpuşă se prinde de piele şi îşi introduce în victimă aparatul bucal.
Se pare că parazitul nu foloseşte tehnici de tăiere sau găurire a pielii pentru a ajunge la ţintă. În schimb, ei folosesc o trompă constituită dintr-o pereche de struguri telescopice, pentru a pătrunde pielea. Apoi, creatura trage pielea printr-o mişcare similară stilului de înot bras trag pielea peste un hipostom, un fel de placă de la nivelul aparatului bucal dotată cu ţepi. (Acest fenomen se poate observa la minutul 2:20).
Hipostom, un fel de placă de la nivelul aparatului bucal dotată cu ţepi (Foto: Dania Richter)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11595501/1/capusa.jpg?width=635&height=457

Spre deosebire de modul în care se hrănesc ţânţarii, căpuşele rămân ataşate de gazdă timp de mai multe zile sau chiar săptămâni, hrănindu-se cu sânge până în momentul în care sunt gata să depună ouă sau să intre în următoarea fază din ciclul lor.
„Ţânţarii sau alte creaturi de acest gen stau pe gazdă pentru un timp foarte scurt. Căpuşa are o provocare diferită, ea rămânând pe gazdă”, a explicat coautorul studiului Dania Richter, de la Charité - Universitätsmedizin Berlin.
Pentru a rămâne ataşate discret, căpuşele inserează în gazdă substanţe analgezice, anticoagulante şi antiinflamatoare. În acelaşi timp ele sunt nevoite să se ancoreze ferm de locul din care se hrănesc pentru a nu provoca multă durere. Unele căpuşe folosesc un fel de adeziv pentru a se lipi de gazdă, însă căpuşa Ixodes ricinus are o abordare diferită.
În noul studiu, oamenii de ştiinţă au surprins o căpuşă Ixodes ricinus în timp ce penetra urechea unui şoarece fără păr eutanasiat. În acelaşi timp, ei au studiat la microscop aparatul bucal al animalului şi au combinat aceste informaţii cu cele observate în video.
Astfel, oamenii de ştiinţă au dedus că animalul foloseşte o abordare nouă şi complicată pentru a se hrăni. Mai întâi, căpuşa simte pielea folosind perechea de structuri telescopice echipate cu un fel de degete ca nişte ghimpi, numite chelicere. Aceste chelicere sunt retractile şi se pot îndoi. Astfel, în mod similare cu mişcare de îndoire a cotului, mănunchiul de degete se îndoaie şi fac loc în pielea gazdei pentru o altă structură asemănătoare cu un harpon şi care se numeşte hipostom. Odată ce hipostomul pătrunde în piele, căpuşa se poate hrăni în voie.
Sursa: Business Insider (http://www.businessinsider.com/watch-a-tick-bite-in-action-video-2013-10)

cirus
01-November-2013, 04:23 PM
Cele două creiere ale dinozaurilor: povestea şi noile descoperiri




Mihaela Stănescu (http://www.descopera.ro/autor/mihaela-stanescu) | 01.11.2013 |


Aveau aceşti dinozauri uriaşi două creiere - unul în cap, altul în partea posterioară a corpului? Ştiinţa modernă a dat unele răspunsuri, dar acestea au dat naştere altor întrebări... (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom
(http://www.descopera.ro/galerii/11598294-cele-doua-creiere-ale-dinozaurilor-povestea-si-noile-descoperiri)Unul dintre cei mai vestiţi paleontologi ai lumii, un american numit Othniel Charles Marsh, descoperitor a zeci de specii fosile, a observat, la un moment dat, la scheletele unor dinozauri, o anumită particularitate a coloanei vertebrale, care l-a intrigat. Studiindu-o, a emis ideea fascinantă că aceşti dinozauri ar fi avut, în afară de creierul din cap, specific tuturor vertebratelor, un „al doilea creier”, ce asigura coordonarea nervoasă a picioarelor din spate şi a cozii. Decenii de-a rândul, această imagine a marilor dinozauri înzestraţi cu două creiere - unul în cap şi altul mai spre coadă - a persistat în lumea paleontologilor şi a captivat imaginaţia publicului. Ce spun specialiştii de azi despre această părere?
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/2/dino-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11598294-cele-doua-creiere-ale-dinozaurilor-povestea-si-noile-descoperiri)
O. C. Marsh studia scheletul unui sauropod (un dinozaur patruped erbivor) care trăise în America de Nord în urmă cu 155-145 milioane de ani, când a observat o caracteristică neobişnuită a coloanei vertebrale: în dreptul şoldurilor, canalul medular (în care este adăpostită măduva spinării) se lărgea, formând o dilataţie care ar fi putut adăposti o structură de 20 de ori mai mare decât cea care încăpea în cutia craniană a animalului .
Camasaurus (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/1/shutterstock-137885291.jpg?width=635&height=477

Ce putea fi această „umflătură”? Măduva spinării este una dintre componentele sistemului nervos central, fiind alcătuită din neuroni şi fibre nervoase, aşa că paleontologul s-a gândit că locaşul lărgit din canalul medular adăpostea tot o porţiune a sistemului nervos central, specifică acestor dinozauri. Un al doilea creier? De ce nu?
O caracteristică asemănătoare a observat şi la o specie de Stegosaurus, alt dinozaur erbivor de mari dimensiuni, care trăia în America de Nord în perioada jurasică, acum aproximativ 150 de milioane de ani.
(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/4/shutterstock-77139622.jpg?width=635&height=477

Un craniu bine păstrat de Stegosarus îi permisese lui O. C. Marsh, în anii 1880, să obţină un mulaj interior al cutiei craniene şi să estimeze astfel mărimea creierului acestui animal. Rezultatele erau surprinzătoare: arătau că acest dinozaur avea un creier extrem de mic, ce ar fi cântărit doar vreo 80 de grame - incredibil de puţin pentru un animal ce ajungea la 4-5 tone greutate. (Acest creier minuscul a contribuit mult la apariţia ideii că dinozaurii erau nişte giganţi greoi şi stupizi, idee care azi nu mai este de actualitate.) În asemenea condiţii, ideea unui al doilea creier părea nu doar ademenitoare pentru imaginaţie, ci şi plauzibilă; un creier în plus putea părea chiar necesar unei creaturi de câteva tone care avea în cap doar un creieraş cât pumnul.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/6/stegosaurus-creier.jpg?width=635&height=264
Oricum ar fi fost, cert este că paleontologul american a lansat această idee de mare succes: că marile sauropode şi dinozaurii din genul Stegosaurus aveau două creiere, cel de-al doilea - numit ulterior „creier sacral” - servind pentru a controla reflexele şi mişcările în partea posterioară a corpului, iar ideea a persistat multă vreme în paleontologie.
(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/5/shutterstock-133608812.jpg?width=635&height=318



Cândva, la începuturile paleontologiei vertebratelor, dinozaurii fuseseră consideraţi drept animale cu o inteligenţă foarte mărginită - nişte creaturi stupide, ce mai încolo-încoace. Creierele lor mici faţă de mărimea uneori colosală a corpului alimentau această percepţie eronată. În anii 1960, odată cu aşa-numita „Renaştere a dinozaurilor” - un curent de gândire în paleontologie care a revoluţionat modul în care erau privite aceste creaturi - specialiştii au ajuns la sentimente mai bune faţă de dinozauri, reconsiderându-şi inclusiv părerile anterioare în privinţa inteligenţei lor. Astăzi, opinia majorităţii paleontologilor este că dinozaurii erau foarte inteligenţi pentru nişte reptile, deşi nu atât de inteligenţi ca mamiferele. (Această viziune a dinozaurilor ca fiind reptile deosebit de inteligente a fost exploatată - poate în mod exagerat - în filme gen Jurassic Park.) Există chiar paleontologi care cred că, dacă n-ar fi avut loc marea extincţie cretacic-paleogenă - cea care a dus la dispariţia dinozaurilor în urmă cu 65 de milioane de ani - unele specii, mai ales dintre teropode (dinozauri carnivori) ar fi putut evolua spectaculos în ceea ce priveşte capacităţile cognitive, ajungând, în cele din urmă, la fel de inteligenţi ca şi oamenii. În 1982, un paleontolog de la Muzeul Naţional al Canadei, din Ottawa, Dale Russell, a imaginat chiar modelul unui dinosauroid - o creatură cu trăsături combinate, reptiliene şi umanoide, care ar fi putut evolua din dinozauri precum Troodon, un teropod care avea un creier foarte mare pentru talia sa, comparativ cu alte specii de dinozauri.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/7/dinosauroid.jpg?width=635&height=789


Dinosauroid, Dinosaur Museum, Dorchester (http://www.flickr.com/photos/54238124@N00/3574992849/). Foto: Jim Linwood (http://www.flickr.com/people/54238124@N00), CC BY 2.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/2.0/deed.en)
A trecut cam un secol şi, ştiinţa evoluând, au fost descoperite noi tehnici de analiză a fosilelor, mult mai performante decât cele pe care le aveau la dispoziţie paleontologii secolului la XIX-lea. Iar datorită acestor metode moderne, şi problema celui de-al doilea creier al dinozaurilor a fost reconsiderată.
Astfel, studii realizate la începutul anilor 1990 au arătat că acea cavitate nu conţinuse ţesut nervos: deci, nici vorbă de vreun creier „suplimentar”.
Acum, însă, în locul cvasi-certitudinii de până atunci, se ridica, frustrant, o mare nelămurire: ce anume conţinea cavitatea?
O idee a fost sugerată de faptul că majoritatea păsărilor de azi prezintă o dilatare similară a coloanei vertebrale, în partea posterioară a acesteia. Ea conţine un organ numit corpul glicogenic, o structură ovoidă, gelatinoasă, aflată în porţiunea lombo-sacrală a măduvei spinării şi care este formată din celule ce conţin cantităţi mari de glicogen. Însă ne aflăm în continuare în plin mister: nu se ştie precis ce rol are corpul glicogenic la păsări.
Cercetări efectuate la Universitatea Tottori, din Japonia, pe la jumătatea deceniului trecut, au arătat că aceste celule din corpul glicogenic sunt înrudite cu astrocitele (un tip de celule gliale, care intră în alcătuirea ţesutului nervos), având o origine comună cu acestea.
În ceea ce priveşte rolul acestui organ, părerile sunt împărţite (ăsta fiind un alt mod de a spune că, de fapt, nimeni nu a putut arăta, cu dovezi incontestabile, ce funcţie are.)


conform unei ipoteze clasice, ar fi un rezervor de energie al sistemului nervos central al păsării, deoarece glicogenul reprezintă o formă de stocare a glucozei în organism, pentru a fi folosită ca sursă de energie la nevoie.
alţi autori presupun că ar fi un organ secretor
un alt grup de cercetători a emis o ipoteză conform căreia celulele corpului glicogenic ar fi legate, metabolic, de sinteza lipidelor şi de formarea mielinei la embrionii de păsări. (Mielina este substanţa care formează teaca izolatoare şi protectoare a axonilor - prelungiri ale neuronilor - şi care are un rol esenţial în funcţionarea normală a sistemului nervos.)
cercetătorii japonezi de la Universitatea Tottori, într-un studiu publicat în 2006, sugerează că unele dintre celulele corpului glicogenic ar putea stimula formarea sinapselor (conexiunile dintre neuroni).

Misterul corpului glicogenic persistă şi, la fel şi misterul legat de ciudata „gâlmă” de ţesut din coloana vertebrală a dinozaurilor. Ideea că acel mitic „creier sacral” ar fi în realitate o structură de tipul corpului glicogenic de la păsări pare promiţătoare, dar, deocamdată, adevărul nu-l ştie nimeni. Nu putem decât să sperăm că, în următorii câţiva ani, cercetări mai aprofundate ne vor da răspunsuri limpezi, lămurind definitiv enigma seculară a „celui de-al doilea creier” al dinozaurilor.
(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11598294/3/shutterstock-43432018.jpg?width=635&height=423

cirus
01-November-2013, 04:39 PM
Eveniment rar în lumea mamiferelor: a fost descoperită o specie nouă de delfin cu cocoaşă!


Ana Obretin (http://www.descopera.ro/autor/ana-obretin) | 01.11.2013 |



Două exemplare din noua specie de delfin cu cocoaşă (Foto: Guido Parra) (http://www.livescience.com/40798-new-dolphin-species-identified.html) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11597880/1/delfini-noi.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11597880-eveniment-rar-in-lumea-mamiferelor-a-fost-descoperita-o-specie-noua-de-delfin-cu-cocoasa)
Galerie foto (1) (http://www.descopera.ro/galerii/11597880-eveniment-rar-in-lumea-mamiferelor-a-fost-descoperita-o-specie-noua-de-delfin-cu-cocoasa)
O specie nouă de delfin cu cocoaşă a fost descoperită în largul coastelor nordice ale Australiei, de o echipă de biologi americani, informează AFP.

O echipă coordonată de Wildlife Conservation Society din New York a identificat o nouă ramură a genului "Sousa" în urma unui laborios proces de analize şi comparaţii biogenetice.
Cercetătorii au autopsiat aproape 200 de delfini morţi şi au comparat mostrele de ţesut prelevate de la aceştia cu cele prelevate de la delfini cu cocoaşă care trăiesc în oceanele Atlantic, Indian şi Indo-Pacific. De asemenea, au studiat botul şi dentiţia delfinilor şi au secvenţiat ADN-ul a 235 de exemplare.
Specialiştii au stabilit că este vorba de o nouă specie de delfin cu cocoaşă, frecvent întâlnită în apele din nordul Australiei.
În articolul publicat în revista Molecular Ecology, biologii spun că analizele genetice şi morfologice arată că există cel puţin patru specii în familia delfinilor cu cocoaşă.
Delfinii cu cocoaşă reprezintă una dintre cele aproximativ 80 de specii de cetacee şi ocupă un teritoriu care se întinde din Pacific în Australia şi Africa Occidentală.
Biologii urmează să ceară Comisiei internaţionale a nomenclatorului zoologic să acorde un nume noii specii. În afara speciei australiene, ei propun recunoaşterea delfinului cu cocoaşă din Oceanul Indian (Sousa plumbea), a celui cu cocoaşă indo-pacific numit şi delfinul alb de China (Sousa Chinensis), precum şi a celui cu cocoaşă din Atlantic numit şi delfinul de Camerun (Sousa teuszii). Ultimele două specii sunt în declin şi considerate ameninţate cu dispariţia din cauza pescuitului excesiv şi a reducerii habitatului.
Wildlife Conservation Society spune că este vorba de o descoperire foarte importantă - identificarea unei noi specii de mamifere fiind un lucru foarte rar. "Această descoperire ne ajută să înţelegem mai bine istoria evoluţiei acestui grup de animale şi să punem la punct politici mai eficiente de conservare a speciilor", au spus biologii.
Sursa: Mediafax (http://www.mediafax.ro)

cirus
02-November-2013, 11:49 AM
Primele 100 de zile din viaţa unui pui de panda! (VIDEO)


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11604761/1/panda.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11604761-primele-100-de-zile-din-viata-unui-pui-de-panda-video)
De fapt, chiar doi pui de panda „joacă” în acest clip video – gemenii Mei Lun şi Mei Huan, născuţi în urmă cu 3 luni la Grădina Zoologică din Atlanta, SUA. Clipul, un timelapse cu durata de aproape 3 minute, documentează transformarea lor spectaculoasă, din nişte mici creaturi roz şi golaşe în două ghemotoace de blană alb-negru, în răstimpul a 100 de zile.


Sursa: Grist (http://grist.org/list/watch-100-days-of-baby-panda-development-in-three-minutes/) / Foto: Zoo Atlanta

http://www.descopera.ro/dnews/11604761-primele-100-de-zile-din-viata-unui-pui-de-panda-video

cirus
05-November-2013, 08:34 PM
Prima pagină (http://www.descopera.ro) › D:News
vezi toate articolele din D:News › (http://www.descopera.ro/dnews) D:News (http://www.descopera.ro/dnews)
Una dintre cele mai rare feline din lume, în imagini care i-au surprins pe cercetători
05.11.2013


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11623988/1/pisica-de-borneo.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11623988-una-dintre-cele-mai-rare-feline-din-lume-in-imagini-care-i-au-surprins-pe-cercetatori-video)
Mai multe specii de feline sălbatice, rare şi vulnerabile, au fost fotografiate în insula Borneo, într-o regiune de junglă ameninţată, unde au loc tăieri masive de copaci. ”Vedeta” acestor colecţii de imagini este foarte puţin cunoscuta pisică de Borneo, a cărei apariţie a fost o mare surpriză pentru cercetători.
Pisica de Borneo este una dintre cele mai enigmatice feline din lume; ea a fost filmată numai de câteva ori şi fotografiată pentru prima dată abia în 2003.
Oamenii de ştiinţă de la Zoological Society of London şi Imperial College London, care au amplasat camerele de luat vederi, nu se aşteptau să o descopere în această regiune, afectată de exploatări forestiere masive.
Pisica de Borneo (Pardofelis badia) este o specie foarte puţin cunoscută: este ascunsă, discretă, iar densitatea populaţiei este foarte mică. Oamenii de ştiinţă estimează că mai trăiesc în libertate doar aproximativ 2500 de exemplare, iar populaţia va scădea cu 20% în următorii 12 ani, din cauza defrişărilor din Borneo, arată un raport al IUCN (International Union for Conservation of Nature).
În aceeaşi zonă în care a fost fotografiată pisica de Borneo, au mai fost surprinse în imagini alte 4 specii de feline sălbatice: leopardul de Borneo (Neofelis diardi), pisica-leopard (Prionailurus bengalensis), pisica cu cap turtit (Prionailurus planiceps) şi pisica marmorată (Pardofelis marmorata). Trei dintre ele sunt deja ameninţate cu dispariţia, conform datelor IUCN.
Acesta este abia al patrulea loc din lume în care au fost descoperite toate aceste specii. Oamenii de ştiinţă cred că succesul operaţiunii se datorează modului în care au fost aşezate camerele: ele au fost amplasate la întâmplare, nu în anumite „puncte strategice” alese de cercetători, iar metoda a ajutat, se pare, la fotografierea acestor specii rare.
Sursa: Live Science (http://www.livescience.com/40933-rare-bay-cat-on-camera.html) / Credit foto: Oliver Wearn / SAFE Project

cirus
05-November-2013, 08:48 PM
Un animal bizar surprinde oamenii de ştiinţă: ornitorincul uriaş ce zdrobea broaştele ţestoase în fălci




Teodora Nicolau (http://www.descopera.ro/autor/teodora-nicolau) | 05.11.2013



Obdurodon tharalkooschild (Credit: Reconstruction / Illustration by Peter Schouten) (http://www.sciencedaily.com/releases/2013/11/131104152715.htm) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11624064/1/obdurodon-tharalkooschild.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11624064-un-animal-bizar-surprinde-oamenii-de-stiinta-ornitorincul-urias-ce-zdrobea-broastele-testoase-in-falci)


Dintele fosilizat al unui ornitorinc uriaş, care se hrănea cu broaşte-ţestoase, a fost descoperit în Australia, declară oamenii de ştiinţă americani şi australieni în Journal of Vertebrate Palaeontology, informează AFP.
Acest ornitorinc carnivor, care a trăit cu 5 - 15 milioane de ani în urmă şi a fost numit "Obdurodon tharalkooschild", avea, ca şi specia din prezent, un bot turtit ca un cioc de raţă, blana groasă şi labe asemănătoare cu cele ale unui castor.
Ornitorincul uriaş măsura în jur de un metru, fiind de două ori mai mare decât rudele sale contemporane.
Specia a fost identificată pornindu-se de la un molar descoperit de Rebecca Pian, doctorandă la Universitatea Columbia din New York, în situl fosilifer din Riversleigh, în statul australian Queensland.
Situl fosilifer din Riversleigh, Queensland (Foto: M. Archer) (http://www.eurekalert.org/multimedia/pub/63894.php?from=252622)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11624064/2/63894-web-1.jpg?width=400&height=244

"Descoperirea acestei noi specii a fost un şoc pentru noi, deoarece, până acum, fosilele pe care le aveam la dispoziţie indicau faptul că arborele genealogic al ornitorincilor era relativ liniar. Acum ştim că existau ramuri laterale ale acestui arbore, printre care cea a unei specii uriaşe", într-o epocă în care se credea că ornitorincii erau mult mai mici şi nu aveau dinţi, a precizat Michael Archer, de la Universitatea New South Wales.
Specia uriaşă, care trăia pe ţărmul apelor din pădurile ce împânzeau regiunea, se hrănea cel mai probabil cu raci şi alte crustacee, dar şi cu mici nevertebrate, precum broaşte şi broaşte-ţestoase, ale căror fosile au fost găsite în acelaşi loc.
Ornitorincii, care se înmulţesc prin ouă, nu se mai găsesc în zilele noastre decât în estul Australiei.
Cea mai veche fosilă a speciei, datată cu 61 de milioane de ani în urmă, a fost găsită în extremitatea meridională a Americii de Sud.
Surse: Mediafax (http://www.mediafax.ro), The Guardian (http://www.theguardian.com/science/2013/nov/04/giant-carnivorous-platypus-surprise-for-scientists?CMP=twt_gu)

cirus
07-November-2013, 04:38 PM
Şerpi mari cât autobuzele, cai mici cât pisicile: efectele bizare ale încălzirii globale
Ţestoase enorme, de mărimea unor automobile şi care ucideau şi mâncau crocodili; şerpi enormi, lungi cât un autobuz şi atât de groşi încât abia ar fi încăput pe uşă; cai mărunţi, de mărimea unor pisici – aşa arăta fauna Terrei în urmă cu 55 de milioane de ani, în timpul unei perioade foarte calde. Acum, oamenii de ştiinţă prevăd că schimbări asemănătoare ar putea apărea din nou, dacă actualul proces de încălzire globală va continua.
Câţiva cercetători americani care studiază relaţia dintre talia animalelor şi schimbările climatice susţin că există o legătură clară între încălzirea globală şi existenţa unor fosile neobişnuite de animale.
Jonathan Bloch, paleontolog în cadrul Muzeului de Istorie Naturală din Florida, a studiat fosilele datând dintr-o perioadă numită Maximul Termic Palocen-Eocen (PETM), acum 55 de milioane de ani, când temperaturile la nivel global au crescut cu 6 grade Celsius în cursul a 200.000 de ani.
În asemenea perioade de încălzire puternică a climei, au trăit pe Pământ animale de mărimi neobişnuite faţă de rudele lor care le-au urmat şi le-au precedat:


o ţestoasă de mărimea unui automobil Smart, descoperită pe actualul teritoriu al Columbiei, sub forma unor fosile vechi de 60 de milioane de ani; numită Carbonemys cofrinii, avea carapacea lungă de 172 cm, era prădătoare şi putea ataca inclusiv animale mari, precum crocodilii.
o şopârlă uriaşă, denumită de cercetători Barbaturex morrisoni (http://www.descopera.ro/dnews/10930207-o-soparla-uriasa-ce-a-trait-acum-40-de-milioane-de-ani-a-primit-numele-lui-jim-morrison) şi ale cărei fosile au fost descoperite în Myanmar, de către paleontologi de la University of California şi University of Nebraska-Lincoln; a trăit acum 40 de milioane de ani, era erbivoră şi semăna cu actualele şopârle ţepoase Pogona, care trăiesc în Australia, dar era de 6 ori mai mare decât acesta, ajungând la 2 metri lungime. Oamenii de ştiinţă cred că temperaturile ridicate sunt o condiţie necesară pentru ca şopârlele să crească până la dimensiuni mari.
şerpi enormi, inclusiv cel mai mare şarpe descoperit vreodată, Titanoboa cerrejonensis, ale cărui fosile au fost descoperite în America de Sud; avea greutatea de 1,25 tone, lungimea de aproape 13 metri şi ar fi putut înghiţi animale de mărimea unei vaci.

Oamenii de ştiinţă cred că o combinaţie de schimbări survenite în ecosisteme, inclusiv reducerea numărului prădătorilor (după dispariţia dinozaurilor şi a altor mari prădători, în urmă cu 65 de milioane de ani), habitate extinse, abundenţa de hrană şi climatul mai cald ar fi permis acestor specii uriaşe să supravieţuiască.
În schimb, pe măsurtă ce reptilele creşteau în dimensiuni, mamiferele se micşorau. Cercetătorii americani au adunat dovezi care arată că mamiferele şi-au redus semnificativ talia în cursul a cel puţin două episoade de încălzire globală din trecut.
Paleontologul Philip Gingerich, de la University of Michigan, afirmă că micşorarea mamiferelor a survenit nu numai în cursul Maximului Termic Paleocen-Eocen (PETM), ca şi în cursul unei alte perioade de încălzire globală, mai uşoară, în urmă cu 53 de milioane de ani.
„Faptul că s-a întâmplat de două ori ne întăreşte convingerea că avem de-a face cu o relaţie cauză-efect, că un răspuns interesant la încălzirea globală în trecut a fost o micşorare substanţială a dimensiunilor corpului la speciile de mamifere”, spune el.
În cursul acelei perioade de încălzire globală mai veche şi mai puţin marcată, numită Maximul Termal Eocen 2 (ETM2), care a durat 80.000 – 100.000 de ani, un grup de cai primitivi, de mărimea unor câini, numiţi Hyracotherium, şi-au micşorat talia cu aproximativ 19%, iar descendenţii lor au devenit încă şi mai mici (scăzând cu 30%) în cursul PETM.
În ambele cazuri, după trecerea perioadei de încălzire, animalele din linia evolutivă respectivă au revenit la dimensiunile de dinainte de încălzire.
Studiul acestor corelaţii, spun oamenii de ştiinţă, ar putea ajuta la prevederea efectelor pe care le-ar avea asupra faunei actuala perioadă de încălzire climatică prin care trece planeta.
Sursa: Mail Online (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2488426/Global-warming-lead-snakes-long-BUSES-horses-shrinking-size-CATS-scientists-warn.html)

cirus
08-November-2013, 04:19 PM
A fost descoperit strămoşul furios al lui Tyrannosaurus rex, dinozaurul numit „regele sângelui vărsat”
Teodora Nicolau (http://www.descopera.ro/autor/teodora-nicolau) | 08.11.2013 |


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11640588/2/dinozaur-furios.jpg?width=309&height=181 (http://www.descopera.ro/galerii/11640588-a-fost-descoperit-stramosul-furios-al-lui-tyrannosaurus-rex-dinozaurul-numit-regele-sangelui-varsat-fotovideo)
Fosila unui tiranozaur care a trăit acum 80 de milioane de ani, denumit Lythronax, a fost descoperită în Grand Staircase-Escalante National Monument, Utah, aceasta fiind cea mai veche specie din linia lui T. rex şi cea mai apropiată de acesta, au anunţat paleontologii americani, informează AFP.

Asemenea lui Tyrannosaurus rex, Lythronax argestes era un carnivor biped de mărimi impresionante, cu o lungime de opt metri şi o greutate de 2,5 tone, era înzestrat cu braţe scurte şi avea un bot îngust şi scurt. Craniul turtit în partea din spate îi permitea să aibă un câmp vizual extins.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11640588/4/schelet.jpg?width=318&height=190
Înainte de apariţia lui Lythronax argestes, tiranozaurii aveau dimensiuni mult mai reduse, spun oamenii de ştiinţă.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11640588/3/fleshed-out-head-1.jpg?width=318&height=212
Prima parte a numelui înseamnă „regele sângelui vărsat”, iar cea de-a doua parte este derivată din numele dat de Homer vântului din sud-vest.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11640588/5/crnaiu.jpg?width=318&height=327
Lythronax a trăit în urmă cu 84 - 70 de milioane de ani, la sfârşitul cretacicului, pe continentul Laramidia (care a existat în urmă cu 95 - 70 de milioane de ani), în perioada în care America de Nord era separată de o mare. Laramidia forma masa occidentală, iar Appalachia, partea orientală.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11640588/1/laramidia.jpg?width=318&height=185
Tyrannosaurus rex, descendentul său, a trăit cu 70 - 66 de milioane de ani în urmă, perioadă după care dinozaurii au dispărut de pe Terra, în urma impactului cu un asteroid gigantic, care a modificat clima terestră.
Mark Loewen http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11640588/6/doctor.jpg?width=318&height=404

"Până la descoperirea lui Lythronax, se considera că tiranozaurii de mari dimensiuni apăruseră cu aproximativ 70 de milioane de ani în urmă, când, de fapt, Lythronax exista deja de peste 10 milioane de ani", spune Mark Loewen, paleontolog la Muzeul de istorie naturală din Utah, conducătorul echipei de cercetare, care şi-a publicat descoperirea în revista americană PLOS ONE (http://www.plosone.org/article/info%3Adoi%2F10.1371%2Fjournal.pone.0079420).
Surse: Mediafax (http://www.mediafax.ro), PLOS ONE (http://www.plosone.org/article/info%3Adoi%2F10.1371%2Fjournal.pone.0079420), AP (http://hosted.ap.org/dynamic/stories/U/US_DINOSAUR_DISCOVERY_UTAH?SITE=AP&SECTION=HOME&TEMPLATE=DEFAULT&CTIME=2013-11-06-19-57-29), Utah University (http://unews.utah.edu/news_releases/newly-discovered-predatory-dinosaur-king-of-gore-reveals-the-origins-of-t-rex/)

cirus
12-November-2013, 04:16 PM
Şiretenia arborilor: cum devin furnicile sclavele lor?

12.11.2013 |
O alianţă evoluţionară dintre arbori şi furnicile care îi păzesc are o explicaţie sinistră, sugerează un nou studiu.

În America Centrală, furnicile acţionează ca nişte „gărzi de corp” pentru arborii acacia, apărându-i pe aceştia de buruieni şi animale înfometate.

Până acum, oamenii de ştiinţă au presupus că furnicile nu fac altceva decât să îşi apere teritoriul, însă cercetarea lui Martin Heil de la Cinvestav Unidad Irapuato din Mexic a descoperit că nectarul arborilor conţine o enzimă care împiedică furnicile să se hrănească cu alte surse de zahăr. O singură înghiţitură din acest nectar şi furnica va duce o viaţă de servitute.

„M-a surprins faptul că o plantă imobilă, «pasivă», îşi poate manipula partenerul care este mult mai activ, adică furnica”, a declarat Heil.

Pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine mecanismul arborilor, Heil îi compară pe aceştia cu o companie care comercializează lapte fără lactoză şi care a fost modificat chimic în aşa fel încât să îi facă pe consumatori să nu mai poată digera laptele normal. În acest caz, consumatorul nu ar mai putea bea laptele normal şi ar fi forţat să consume numai băutura fără lactoză.

Mai exact, mare parte dintre substanţele dulci cu care se hrănesc furnicile sunt bogate într-un îndulcitor numit zaharoză. Furnicile digeră zaharoza cu ajutorul unei enzime numite invertază, care descompune zaharoza.

În 2005, Heil a arătat că furnicile Pseudomyrmex ferrugineus care locuiesc în acacia nu au invertaza activă şi astfel nu pot digera sursele de zaharoză.

În schimb, arborele invertaza în nectar asigurându-le furnicilor o masă predigerată. Ca urmare a acestui fenomen, furnicile rămân dependente de nectarul produs de acacia.

Însă, chiar şi după această constatare, Heil a bănuit că explicaţia era prea simplă. Aşa se face că, după alte cercetări el a descoperit că larvele acestor furnici au invertază, dar că substanţa se dezactivează numai atunci când ele ajung la maturitate.

În cele din urmă, Heil a reuşit să demonstreze că vinovat pentru acest fenomen este chiar arborul. Mai exact, expertul susţine că nectarul de acacia conţine enzime chitinaze care blochează complet invertaza. La scurt timp după ce lucrătoarele trec din stadiul de pupă şi ajung la maturitate, furnicile gustă pentru prima dată din nectar, moment în care invertaza le este dezactivată.

„Ceea ce din exterior pare un alt caz de specializare digestivă, în realitate pare să fie o metodă şireată de manipulare a plantei acacia, în scopul de a le face pe furnici dependente”, a declarat specialistul Todd Palmer, de la Universitatea din Florida.

Astfel, metoda de manipulare folosită de arbori îi asigură că furnicile îi vor proteja, deoarece ele sunt dependente de nectarul lor.
Sursa: National Geographic

cirus
14-November-2013, 10:57 PM
Animalul mai greu de văzut decât Moş Crăciun: unul dintre cele mai rare mamifere din lume a fost fotografiat după 15 ani
Animalul mai greu de văzut decât Moş Crăciun: unul dintre cele mai rare mamifere din lume a fost fotografiat după 15 ani (FOTO) (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11675891/1/vietnam.jpg?width=309&height=181 (http://www.descopera.ro/galerii/11675891-animalul-mai-greu-de-vazut-decat-mos-craciun-unul-dintre-cele-mai-rare-mamifere-din-lume-a-fost-fotografiat-dupa-15-ani-galerie-foto)
O camera trap amplasată într-o pădure din Vietnam a fotografiat unul dintre cele mai rare mamifere din lume. Animalul în cauză este o saola, iar acest exemplar este primul fotografiat în ultimii 15 ani.

Animalul ce se aseamănă cu o antilopă a fost surprins în timp ce se plimba prin desişuri într-o zi din luna septembrie a acestui an.
„Aceasta este o descoperire care ne taie respiraţia şi care reînnoieşte speranţele privitoare la recuperarea speciei”, a declarat Van Ngoc Thinh, directorul WWF Vietnam.

Saola şi coarnele ei lungi poate fi observată în dreapta imaginii (Sursa: WWF) (http://worldwildlife.org/stories/saola-rediscovered-rare-photos-of-elusive-species-from-vietnam)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11675891/2/saola-cameratrap1-2013.jpg?width=318&height=191

Animalul a fost descoperit în regiunile muntoase izolate din apropiere de Laos, în 1992, atunci când o echipă de specialişti de la WWF şi de la agenţia pentru controlul pădurilor din Vietnam au găsit un craniu au acestui animal neobişnuit în casa unui vânător. Atunci, descoperirea a reprezentat primul mamifer mare descoperit în ultimii 50 de ani, potrivit WWF.
Ulterior, două exemplare vii de saola au fost prinse în Vietnam, în 1993, însă acestea au murit după câteva luni de captivitate.
În zona în care a fost fotografiată recent saola, WWF a angajat pădurari pentru a înlătura capcanele şi braconajul, cea mai mare ameninţare la adresa acestor mamifere.
În mare, capcanele sunt puse pentru a prinde alte animale, precum căprioarele sau civetele.
Aşadar, la 20 de ani de la descoperirea lor aceste animale continuă să fie greu de găsit, motiv pentru care specialiştii nu au prea multe informaţii privitoare la saole. Estimările indică faptul că, în Veitnam, mai trăiesc probabil câteva zeci, poate sute (în cel mai bun caz) de astfel de animale.

Saola are coarne lungi, de aproximativ 50 de centimetri (Foto: WWF) (http://worldwildlife.org/stories/saola-rediscovered-rare-photos-of-elusive-species-from-vietnam)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11675891/4/saola-cameratrap3-2013.jpg?width=318&height=191


Saola a fost descoperită pentru prima dată în 1993, luna mai (Foto: WWF) (http://worldwildlife.org/stories/saola-rediscovered-rare-photos-of-elusive-species-from-vietnam)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11675891/3/saola-cameratrap2-2013.jpg?width=318&height=191


Imagine suprinsă în 1996 în Lak Xao, Laos (WWF / William Robichaud)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11675891/5/saola.jpg?width=318&height=418


Un pădurar arată capcanele descoperite în habitatul saolei din Zona Protejată Nakai-Nam Theun, Laos (WWF / William Robichaud)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11675891/6/6207431-afp-mediafax-foto-william-robichaud.jpg?width=318&height=424

Sursa: Time (http://science.time.com/2013/11/12/rare-mammal-first-sighted-in-vietnam-in-years/)

cirus
21-November-2013, 03:58 PM
Putem vorbi limba delfinilor?
Posted by Razvan


De 28 de ani, Denise Herzing petrece cinci luni pe vară trăind cu un grup de delfini pestriți de Atlantic, studiind trei generații de relații de rudenie și comportament. E clar că ei comunică între ei, dar e acesta un limbaj? Ar putea fi folosit și de oameni? Ni se prezintă un nou experiment fascinant pentru testarea acestei ipoteze.

Mergem în Bahamas pentru a întâlni un grup de delfini remarcabili cu care am lucrat în mediul lor natural, în ultimii 28 de ani.
Mă interesau delfinii pentru că au un creier mare și eram curioasă ce pot face cu această putere a minții în libertate. Știm că folosesc o parte din puterea minții trăind o viață extrem de complexă. Dar ce știm despre inteligența delfinilor?
Știm câteva lucruri. Știm că la ei raportul creier-corp, o măsură fizică a inteligenței, urmează imediat după cel de la om. Pe plan cognitiv, pot înțelege limbajele create artificial. Și se recunosc în oglindă. În unele părți ale lumii, delfinii folosesc unelte, precum bureții pentru a prinde pești. Rămâne, însă, marea întrebare: există o limbă a delfinilor? Dacă da, despre ce vorbesc?
Cu zeci de ani în urmă, nu ani, m-am decis să găsesc un loc in lume unde să pot urmări delfinii sub apă și să încerc să descifrez sistemul lor de comunicare. În multe părți ale lumii, apa e tulbure, astfel că animalele subacvatice sunt foarte greu de observat, dar am descoperit o comunitate de delfini ce trăiește în apa minunată, clară și puțin adâncă din Bahamas, la est de Florida. Delfinii își petrec ziua odihnindu-se și socializând la adăpost în acele ape puțin adânci, dar noaptea merg la vânătoare în apele adânci.
Nici pentru cercetători nu e un loc foarte rău… Mergem acolo vreo cinci luni în fiecare vară, pe un catamaran de 20 de metri, unde trăim, dormim și lucrăm pe mare, săptămâni în șir. Unealta mea principală e camera video subacvatică cu hidrofon, un microfon subacvatic care mă ajută să corelez sunetele cu comportamentele. Mare parte din ce facem e non-invaziv. Încercăm să respectăm eticheta delfinilor cât suntem în apă, întrucât îi studiem practic în apă. E ușor să lucrezi cu delfinii pestriți de Atlantic din două motive: Se nasc fără pete, le apar pete când cresc, iar fazele de dezvoltare le sunt distincte astfel încât e chiar ușor să le urmărești comportamentul. Pe la 15 ani, sunt complet pestriți, cu pete albe și negre.
Pe mama din această imagine o cheamă Mugsy. Avea 35 de ani în această poză, dar delfinii pot trăi puțin peste 50 de ani. Asemenea celorlalți delfini din comunitate, am fotografiat-o pe Mugsy și i-am urmărit micile pete și crestături de pe înotătoarea dorsală, precum și tiparul unic ale petelor pe măsură ce se maturiza.
Cât cresc, delfinii tineri învață mult, în anii adolescenței își exersează aptitudinile sociale, apoi în jurul vârstei de nouă ani, femelele se maturizează sexual putând rămâne gestante. Masculii se maturizează ceva mai târziu, în jurul vârstei de 15 ani. Delfinii sunt foarte năbădăioși așa că pentru a afla cine sunt tații trebuie să facem teste de paternitate, colectând fecale din apă și extrăgând ADN-ul din ele. Ceea ce înseamnă că, după 28 de ani, urmărim trei generații, incluzându-i pe bunici. Delfinii sunt acusticieni înnăscuți. Produc sunete cu frecvențe de 10 ori mai înaltă și aud frecvențe de 10 ori mai ridicate decât noi. Dar folosesc și alte semnale de comunicare. Văd bine și deci folosesc postura corpului pentru a comunica. Au gust, dar nu miros. Au simțul tactil. Sunetul poate fi simțit efectiv în apă deoarece impedanța acustică a țesuturilor lor e aproximativ aceeași cu cea a apei. Deci delfinii se pot gâdila și zbârnâi de la distanță.
Cunoaștem rolul anumitor sunete, relativ la anumite comportamente. Fluieratul-semnatură e un fel de fluierat specific unui anumit delfin, un fel de nume al acestuia. (Fluierături de delfin) Acesta e cel mai studiat sunet, fiind foarte ușor de măsurat. Poate fi auzit când mamele și puii se reunesc, de exemplu.
Un alt sunet bine documentat e păcănitul de ecolocație. Un fel de sonar al delfinului. (Păcănit de ecolocație) Se folosesc de păcănituri pentru a vâna și a se hrăni. Dar pot comasa aceste sunete foarte repede, transformându-le în zbârnâiri de comunicare socială. De exemplu, așa stimulează masculii femelele în timpul unei fugăriri de curtare. Știți, și eu am fost zbârnâită în apă. (Râsete) Nu spuneți nimănui. E secret. Și sunetul chiar se simte. Aici vroiam să ajung. (Râsete)
Delfinii sunt și animale politice, fiind nevoiți să-și rezolve conflictele. (Zgomote de delfin) Folosesc atât aceste sunete pulsative, cât și contactul cap-la-cap pentru a se lupta. Aceste sunete sunt foarte puțin studiate căci sunt greu de măsurat.
Iată un clip cu o luptă tipică între delfini. (Zgomote de delfin) Veți vedea două grupuri în postura lor de contact cap-la-cap, câteva boturi deschise, foarte multe cârâituri. Iată și o bulă. În cele din urmă, unul din grupuri va ceda și totul se va încheia cu bine, fără a se ajunge cu adevărat la violență.
În Bahamas mai trăiesc și delfini cu bot gros care interacționează cu delfinii pestriți. De exemplu, își îngrijesc reciproc puii. Masculii se folosesc de etalări de dominanță când fugăresc femelele celorlalți. Cele două specii formează chiar alianțe temporare pentru a-i îndepărta pe rechini. Unul din mecanismele folosite pentru comunicarea de coordonare e sincronismul. Își sincronizează sunetele și posturile pentru a arăta mai mari și a suna a mai puternici. (Sunete de delfin) Aceștia sunt delfini bot-gros, veți vedea cum vor începe să-și sincronizeze comportamentul și sunetele. (Sunete de delfin) Vedeți, se sincronizează cu partenerul, precum și cu cealaltă pereche. Mi-aș fi dorit o asemenea coordonare. E important să ne amintim că noi auzim doar sunetele de delfin din spectrul uman audibil. Delfinii scot și ultrasunete și pentru colectarea acestora am folosit echipament subacvatic special. Cercetătorii au măsurat complexitatea fluierăturilor folosindu-se de teoria informațională, fluieratul e foarte ascuțit chiar și în comparație cu limbile umane. Dar sunetele exploziv-pulsative sunt încă un mister. Iată trei spectrografe. Două sunt cuvinte umane, unul e vocalizare de delfin. Încercați să ghiciți care e de delfin. Se pare că sunetele exploziv-pulsative seamănă puțin cu fonemele umane. O metodă de decodare e să interpretăm aceste semnale și să le aflăm semnificația, dar e o misiune dificilă și nu avem încă „Rosetta Stone”. O altă metodă de decodare e de a crea o tehnologie, o interfață pentru comunicare bidirecțională. Asta încercăm să facem în Bahamas și în timp real. Oamenii de știință se folosesc de interfețe de tastatură pentru a încerca să clădească o punte spre alte specii, inclusiv cimpanzei și delfini. Această tastatură subacvatică în Orlando, Florida, de la Epcot Center a fost cea mai sofisticată interfață bidirecțională proiectată pentru delfini și oameni pentru a coopera sub apă și a schimba informații. Am dorit să realizăm o astfel de interfață în Bahamas, dar într-un mediu mai natural. Un motiv pentru care credeam că putem face asta e că delfinii au început să manifeste curiozitate reciprocă. Ne imitau spontan vocalizările și postura, de-asemenea ne invitau să participăm la jocuri de delfin. Delfinii sunt mamifere sociale, le place să se joace și unul din jocurile lor preferate e să poarte alge, în cazul nostru, sargassum. Sunt specialiști în asta. Le poartă, le scapă și le prind din nou. În acest video, adultul e Caroh. Aici are 25 de ani și e și puiul nou-născut, Cobalt care învață acest joc. (Sunete de delfin) Ea îl tot provoacă. El chiar că vrea acel sargassum. Când delfinii îi solicită pe oameni pentru acest joc, adesea se scufundă în apă în poziție verticală, cu un mic sargassum pe înotătoare pe care, din timp în timp, îl împing și-l scapă la fund, lăsându-ne să mergem să-l prindem. Aveam astfel un mic joc de-a prins alga. Dar dacă nu plonjăm spre fund ca să-l prindem, îl vor aduce la suprafață și-l vor flutura în fața noastră cu coada, lăsându-l să cadă, la fel cum fac cu puii. Atunci prindem alga și intrăm în joc. Astfel, am început să ne gândim dacă nu ar trebui să realizăm o aparatură care ar permite delfinilor să-și ceară în timp real jucăriile favorite. Viziunea inițială era să avem o tastatură conectată la un calculator agățată de barcă și scufundătorii și delfinii să poată folosi tastele pentru a schimba fericiți informații și a cere jucării unii de la alții. Dar ne-am dat seama repede că delfinii pur și simplu nu vor urma barca pentru a folosi o tastatură. Au lucruri mai bune de făcut cu timpul lor în sălbăticie. Ar putea face asta în captivitate, dar în libertate… Așa că am construit o tastatură portabilă pe care o puteam lua cu noi în apă și am marcat pe ea patru obiecte cu care le place să se joace: eșarfa, frânghia, sargassum și înotul pe valul creat de ambarcațiune, o activitate distractivă pentru delfini. (Fluierat) Acesta e fluieratul pentru eșarfă, asociat și cu un simbol vizual. Acestea sunt sunete artificiale. Sunt în afara repertoriului normal al delfinilor, dar sunt ușor de imitat de aceștia. Am petrecut patru ani cu colegii, Adam Pack și Fabienne Delfour, lucrând pe teren cu această tastatură, folosind-o între noi pentru a cere jucării în timp ce delfinii ne priveau. Delfinii puteau intra în joc. Puteau arăta spre obiect sau puteau imita fluieratul. Iată înregistrarea unei astfel de sesiuni. Scufundătorul are aici o jucărie-frânghie, iar eu sunt la tastatură, pe partea stângă și tocmai am apăsat pe tasta-frânghie, semnalând astfel că cer de la om această jucărie. Mi se dă frânghia, mă scufund, de fapt încerc să captez atenția delfinilor, sunt ca și copiii mici. Trebuie să le captezi atenția. Voi lăsa frânghia, observând dacă vin după ea. Iată-i, vor prinde frânghia și o vor purta ca pe-o jucărie. Eu sunt la tastatură, la stânga și, de fapt, era prima dată când am încercat asta. Voi încerca să cer jucăria de la delfini, jucăria-frânghie, folosind sunetul pentru frânghie. Să vedem dacă înțeleg ce vreau. (Fluierat) E fluieratul pentru frânghie. Vin delfinii și-mi dau drumul la frânghie. Uau. (Aplauze) Asta a fost o singură dată. Nu știm precis dacă înțeleg cu-adevărat funcția fluierăturilor. OK, în apă e o altă jucărie. E eșarfa și încerc să-l duc pe delfin la tastatură, pentru a-i arăta semnalul vizual și acustic. Am poreclit acest delfin „hoața de eșarfe” fiindcă, pe parcursul anilor, a sustras vreo 12 eșarfe. Credem că are un butic pe undeva în Bahamas. Deci, mă întind. Are eșarfa pe dreapta. Încercăm să nu prea atingem animalele, nu vrem să le obișnuim prea mult. Încerc să o conduc înapoi la tastatură. Scufundătorul va activa sunetul pentru eșarfă pentru a o cere. Încerc să-i dau ei eșarfa. Ups. Aproape că a pierdut-o. Dar acesta e momentul în care totul e posibil. Delfinul e la taste. Ai obținut atenție deplină. Uneori a continuat așa mai multe ore. Am vrut să vă arăt acest video nu ca să vă demonstrez cine știe ce mare descoperire, pentru că încă nu a avut loc, ci să vă arăt nivelul de intenție și concentrare al delfinilor și interesul pe care îl au pentru acest sistem. De aceea am zis că avem nevoie de o tehnologie mai sofisticată. Ne-am unit forțele cu Georgia Tech, cu grupul pentru computație portabilă, al lui Thad Starner, să ne facă un computer subacvatic pe care l-am numit CHAT. [Audiție și Telemetrie pentru Cetacee] Acum, în loc să poarte o tastatură pe sub apă, scufundătorul poartă întregul sistem care-i exclusiv acustic. El activează sunetele printr-o tastatură de pe antebraț, sunetele sunt redate de un difuzor subacvatic, dacă un delfin imită fluieratul sau un om scoate acel fluierat, sunetele se propagă și sunt localizate de două hidrofoane. Computerul poate determina cine a cerut jucăria dacă există un cuvânt ce se potrivește. Punctul tare al sistemului constă în recunoașterea sunetului în timp real, astfel încât putem să-i răspundem delfinului rapid și exact. Suntem în stadiul de prototip, dar sperăm că va funcționa astfel: Scafandrul A și Scafandrul B au ambii câte un computer portabil și delfinul aude fluieratul ca fluierat, la fel și scafandrul, dar aude și cuvântul prin conducție osoasă auditivă. Deci Scafandrul A produce fluieratul-eșarfă sau Scafandrul B produce fluieratul-sargassum pentru a cere jucăria de la cine o are. Sperăm că se va întâmpla ca delfinul să imite fluieratul și, dacă Scafandrul A are sargassum, dacă acesta a fost sunetul scos și cerut, scafandrul îi va da acest sargassum delfinului care i-l cere și se vor pierde fericiți în apusul Soarelui, jucându-se sargassum pentru totdeauna. Cât de departe poate merge această comunicare? CHAT e proiectat expres pentru a le da posibilitatea delfinilor să ceară lucruri de la noi. E proiectat să fie cu-adevărat bidirecțional. Vor învăța oare să imite fluierăturile funcțional? Sperăm și credem că da. Dar pe măsură ce le decodăm sunetele proprii, plănuim să le introducem în sistemul computerizat. De exemplu, la ora actuală le putem introduce în calculator fluierăturile-semnătură și să le cerem să interacționeze cu un anumit delfin. La fel, putem să ne creăm propriile semnături sonore, propriile fluierături-nume, și să-i lăsăm pe delfini să ceară să interacționeze cu anumiți scafandri. S-ar putea întâmpla ca tehnologia noastră mobilă să fie, în cele din urmă, și cea care ne va ajuta să comunicăm până la urmă cu o altă specie. În cazul delfinului, știți, e o specie care e, probabil, apropiată de noi ca inteligență în multe privințe și, poate, nu putem accepta asta acum, dar ei trăiesc într-un mediu foarte diferit și trebuie să construim legătura între sistemele noastre senzoriale. Imaginați-vă cum ar fi să înțelegem cu-adevărat mintea unei alte specii inteligente de pe această planetă.

Read more: http://filedelumina.ro/2013/11/21/putem-vorbi-limba-delfinilor (http://filedelumina.ro/2013/11/21/putem-vorbi-limba-delfinilor/#ixzz2lHwak85N)

cirus
21-November-2013, 07:08 PM
Specia de broaşte denumită în onoarea lui Charles Darwin, declarată în mod oficial dispărută


Florin Bădescu (http://www.descopera.ro/autor/florin-badescu) | 21.11.2013



Broasca lui Darwin (Rhinoderma darwinii) (Zoological Society of London) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11711991/1/broasca.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11711991-specia-de-broaste-denumita-in-onoarea-lui-charles-darwin-declarata-in-mod-oficial-disparuta)


Specia de broaşte denumită în onoarea naturalistului Charles Darwin a fost declarată în mod oficial dispărută de pe Terra, iar oamenii de ştiinţă sunt de părere că extincţia ei a fost cauzată de o maladie de piele mortală pentru amfibieni, informează Reuters. Broscuţele Darwin au primit numele "părintelui teoriei evoluţioniste", care le-a descoperit în 1834 în Chile, în timpul călătoriei sale în jurul lumii la bordul vasului HMS Beagle.
Ele se remarcau prin faptul că reuşeau să scape de prădători adoptând înfăţişarea unor frunze uscate şi prin faptul că masculii îşi transportau puii în interiorul sacilor vocali.

Broasca lui Darwin (Rhinoderma darwinii) (Zoological Society of London)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11711991/2/bro.jpg?width=635&height=477

Oamenii de ştiinţă cred că broscuţele Darwin nordice, una dintre cele două ramuri din această specie, au dispărut din cauza unei ciuperci, chytridiomycosis, care le infectează pielea. Numărul exemplarelor din subspecia sudică a scăzut la rândul său în mod dramatic.
Un studiu despre răspândirea acestei boli, realizat de cercetătorii de la Zoological Society of London (ZSL) şi de la Universitatea Andres Bello din Chile, a descoperit faptul că pierderea habitatului a contribuit la declinul speciei, însă acest factor nu ar putut să cauzeze singur extincţia acesteia.
Studiul a fost publicat pe internet, miercuri, în revista ştiinţifică PLOS ONE.
Sursa: Mediafax (http://www.mediafax.ro), LiveScience (http://www.livescience.com/41379-fungus-killing-darwin-frogs.html)

cirus
24-November-2013, 04:28 PM
Fantoma şi Întunericul – Povestea celor mai periculoşi lei din istorie


Nicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog)


(http://www.descopera.ro/galerii/11713559-fantoma-si-intunericul-povestea-celor-mai-periculosi-lei-din-istorie)

În anul 1898 o pereche de lei au hotărât să încerce gustul cărnii de om. A urmat un carnagiu în adevăratul sens al cuvântului, în care circa 135 de oameni au căzut victime celor pe care băştinaşii africani oripilaţi de groază i-au numit în dialectul local swahili, Kivuli şi Giza, adică Fantoma şi Întunericul. Timp de nouă luni de zile, ferocele carnivore îşi luau victimele în puterea nopţii. Erau de neoprit, atacurile lor nefiind anticipate de nimeni. Din această cauză, cei doi lei şi-au dobândit o imagine de-a dreptul supranaturală, aureolată bineânţeles şi de magia neagră omniprezentă în credinţele băştinaşilor. Regatul lor de sânge şi groază s-a sfârşit totuşi după apariţia în zonă a unul locotentent-colonel din armata britanică. Totuşi, cei doi lei nu s-au predat uşor, după cum vom vedea!

Când leii ne privesc ca pe nişte prăzi


Indubitabil, oamenii s-au temut dintotdeauna de lei. Şi se tem chiar şi în zilele noastre, când populaţiile de lei au scăzut cu mult sub cele de acum o sută şi mai bine de ani.

Dintotdeauna i-am privit pe lei cu un amestec de fascinaţie, teamă, admiraţie şi chiar invidie. Nu-i deloc de mirare, dacă ţinem cont că timp de mii de ani, cu mult înainte de apariţia armelor performante care au făcut prăpastia de netrecut dintre lei şi oameni, aceste carnivore magnifice ne priveau nu doar ca pe nişte prăzi, ba chiar ca pe unele dintre victimele cele mai uşoare.

Singurul factor care a dus la evoluţia omenirii aşa cum o ştim astăzi, concomitent cu punerea sub protecţia împotriva atacurilor marilor carnivore, de la crocodili şi rechini la lei şi urşi, a fost cel tehnologic.

Apariţia arcului cu săgeţi, a suliţelor speciale destinate vânătorii, culminând evident cu armele de foc performante din prezent, a constituit momentul care a dus nu doar la limitarea atacurilor marilor carnivore la adresa comunităţilor umane, ci şi factorul care duce la dispariţia iminentă a acestor splendori ale Naturii, evident, dacă nu se iau măsuri drastice în direcţia salvării lor.

Leu mascul din Parcul Naţional Tsavo



Alături de tigru, leopard, şi mult mai rar, jaguar şi pumă, leul se numără printre felinele mari perfect capabile să ucidă fără greutate chiar şi pe cei mai puternici şi solizi oameni.
După cum se va vedea, chiar dacă leul în cauză este bătrân sau suferă de un handicap fizic uşor, actul uciderii unui om nu-i va crea probleme.

Conform scrierilor vânătorilor de odinioară şi cercetătorilor fenomenologiei actului prădării de către om a marilor carnivore, reieise că leii mâncători de oameni sunt mai îndrăzneţi şi mai adgresivi decât tigrii cu obiceiuri similare. Astfel de lei, au fost observaţi atacând oamenii din sate nu doar pe timpul nopţii, ci şi ziua în amiaza mare.

Lei furioşi



La fel ca în cazul tigrilor şi leoparzilor care devin mâncători de oameni, leii ajung să vâneze bipezi din aceleaşi cauze generale, anume bătrâneţe, foame şi răniri vechi sau noi care incapacitează leii din urmărirea şi uciderea prăzilor lor obişnuite.
După cum aminteam, pentru lei, oamenii sunt prăzi mult mai uşor de prins şi ucis comparativ cu bivolii, antilopele, zebrele, gazelele şi alte animale aflate în lista de vânătoare a leilor.

Într-o întâlnire accidentală cu un leu, un om neînarmat cu arme de foc performante este „una dintre cele mai neajutorate creaturi de pe faţa Pământului” după cum bine spune reputatul specialist Charles Guggisberg în lucrarea sa „Simba-Viaţa şi Obiceiurile Leilor”.



Calea ferată a morţii


În anul 1898, Kenya de astăzi era doar una dintre numeroasele colonii ale Imperiului Britanic. Pentru a facilita dezvoltarea în zonă, precum şi comerţul, autorităţile britanice de atunci au decis construirea unei căi ferate care să lege Uganda de portul Mombasa. În luna martie a aceluiaşi an, construirea liniei ferate a ajuns în dreptul răului Tsavo, una dintre cele mai sălbatice regiuni ale Kenyei, în prezent Parcul Naţional Tsavo, cea mai mare rezervaţie naturală a acestei ţări.

Totul părea a merge de minune, fără incidente majore în această zonă presărată adesea cu atacuri şi rebeliuni ale triburilor turbulente.
Când, la un moment dat, dezastrul a lovit. Fără niciun fel de avertisment prealabil, în regiune şi-au făcut apariţia doi lei, fraţi după toate aparenţele. Imediat după apariţia lor, au început să sosească şi primele rapoarte sumbre despre victime umane.

Fantoma şi Întunericul se află astăzi expuşi împăiaţi în colecţiile Muzeului din Chicago



Cei doi lei, începuseră să vâneze doar oameni. Victimele lor erau alese cu precădere dintre muncitorii care lucrau la construirea căii ferate. Aproape în fiecare noapte, atacurile lor se soldau cu câte o victimă care era apoi târâtă şi devorată sub întunericul protector al savanei. Timp de aproape nouă luni, cât au durat atacurile, leii au atacat doar muncitorii indieni şi africani, posibil din cauză că aceştia dormeau în corturi.

Orice mijloc de a-i speria, goni sau ucide se dovedea a fi total ineficient. Echipele au încercat să se apere prin menşinerea necontenită de focuri aprinse pe timpul nopţii, înconjurarea taberei cu garduri înalte făcute din spini. Nimic nu mergea. Leii treceau fără teamă prin garduri şi nu erau deloc intimidaţi de foc. Evident, nu a durat mult până când muncitorii angajaţi au intrat într-o panică care se generaliza rapid. Oamenii erau deja convinşi că leii care nu erau opriţi de nimic, nu erau lei, ci nişte spirite rele venite din iadurile mitologiilor africane.

John Henry Patterson fotografiat lângă „Fantoma” pe care tocmai o împuşcase



. Tot mai mulţi fugeau de la lucrări, nemaiţinând cont de promisiuni sau ameninţări. Pentru prima dată în istorie, o pereche de lei ajunsese să pună sub semnul întrebării definitivarea uneia dintre cele emai importante căi ferate de pe Continentul Negru. Exasperate, autorităţile i-au cerut locotenent-colonelului John Henry Patterson, cel mai bun vânător britanic din zonă, să ucidă cât mai rapid leii.

Patterson a înţesat la început împrejurimile taberei cu zeci de capacane, dar fără niciun rezultat. După mai multe nopţi petrecute într-un copac, unde pândea cu arma în mână, ofiţerul britanic a reuşit pe data de 9 decembrie 1898 să ucidă în sfârşit Fantoma.

Craniile Fantomei şi Întunericului epsuse în Muzeul din Chicago



Întunericul, fratele Fantomei a mai continuat să mai ucidă câţiva oameni, când, după douăzeci de zile de pânde succesive, Patterson a reuşit să-l ucidă şi pe el. Întunericul a primit două gloanţe în piept, şi unul în cap, care i-a fost fatal. Conform mărturiilro sale, Întunericul a murit urlând de furie în timp ce încerca disperat să urce în copac spre ucigaşul său...

Muncitorii s-au întors la muncă şi în primăvara anului următor au reuşit să termine podul de peste râul Tsavo.


Victime oameni, victime lei...


Satisfăcut de încheierea cu succes a misiunii, locotenent-colonelul Patterson a vândut ulerior trupurile leilor Muzeului din Chicago pentru suma (considerabilă pe atunci) de 5.000 $. Oamenii erau uluiţi în special de aparenţa celor doi lei masculi. Spre deosebire de ceilalţi lei, Fantoma şi Întunericul nu aveau coame dezvoltate precum ai leilor din Serengetti, spre exemplu.

De fapt, coamele mici şi rare sunt o trăsătură adaptivă a populaţiei de lei din Tsavo. Câmpiile Tsavo sunt mai aride decât alte zone similare din Africa, iar aici temeraturile sunt mai ridicate. În consecinţă leii din Tsavo s-au adaptat acestor condiţii. Nişte coame tipice le-ar crea diverse probleme. Dar s-a dovedit că de-al lungul timpurilor nu lipsa coamelor a atras atenţia asupra leilor din Tsavo, ci reputaţia lor de vânători de oameni.

Leu şi leoaică



„Timp de secole caravanele necustorilor arabi de sclavi treceau prin Tsavo în drumul lor spre portul Mombasa. Rata deceselor umane era deosebit de ridicată, iar în Tsavo sunt unele dintre cele mai mari roiuri de muşte tse-tse din Africa. Nimeni nu se obosea să îngroape cadavrele sclavilor, astfel încât leii de aici au prins gustul cărnii de om. Conform unor estimări istorice doar în decursul secolului 19, mimim 80.000 de oameni mureau anunal în timp ce caravanele de sclavi traversau ţinutul Tsavo”, declară Samuel Kasiki, director în cadrul Kenya Wildlife Serivice.

Cercetătorul Bruce Patterson (nu are nicio legătură de rudenie cu locotenent-colonelul care a ucis Fantoma şi Întunericul) care a studiat recent populaţiile de lei din Tsavo susţinte că leii de aici nu sunt deloc mai predispuşi să atace oameni decât alte populaţii de lei sălbatici din Africa. Prin urmare, el consideră că atacurile leilor de astăzi din Tsavo asupra oamenilor au drept cauze directe pătrunderea omului în teritoriile lor, şi prezenţa leilor bătrâni pentru care oamenii sunt părzi mai uşoare.

De fapt, unul dintre leii care au ucis acum peste 100 ani, circa 135 de oameni în regiune, avea caninii rupţi şi o infecţie dentară. Mai mult decât atât, cercetătorii americani Kerbis Peterhans şi Thomas P. Gnoske din cadrul Muzeului din Smithsonian au descoperit că în jurul anilor 1890-1900, în regiunea Tsavo a izbucnit o puternică epidemie de pestă bovină care a ucis aproape în totalitate bivolii şi vitele, lăsându-i pe leii de aici fără prăzile lor obişnuite. Noile cercetări au scos la iveală şi faptul că Fantoma şi Întunericul au mâncat între 28-30 persoane, restul de până la 135 fiind doar ucise.

Nu au fost singurii lei specializaţi în vânătoarea de oameni. Între anii 2002-2004, un leu pe nume Osama a terorizat teritoriul Rufiji din Tanzania vecină. Până să fie împuşcat, Osama a ucis peste 50 de oameni din opt sate. Unii cercetători au dat vina pe faptul că osama avea un abces purulent la unul dintre molari, dar expertul în viaţa leilor Craig Packer din cadrul Universităţii din Minnesota susţine că mulţi lei mâncători de oameni aveau o dentiţie intactă.

Alt leu de legendă a fost Namelieza sau Vicleanul, în traducere directă. Acesta a fost un leu care a omorât 43 d eoameni lângă Kasawa, Zambia.
Cea mai periculoasă haită de lei a fost cea denumită Mâncătorii de Oameni din Njombe. Aceştia erau o haită compusă din cincisprezece lei care au ucis sute de oameni între anii 1932-1947, undeva în sudul Tanzaniei. Spre deosebire de alţi lei nărăviţi la oameni, leii din Njombe, călătoreau pe timpul nopţii spre satele pe care le atacau apoi în timpul zilei. Toţi au fost în cele din urmă vânaţi până la unul de către vânătorul George Rushby.

Leu mascul într-o grimasă de furie



Astăzi, numărul leilor din Africa scade vertiginos de la an la an. Sunt ucişi de vânătorii occidentali care caută doar exemplarele impunătoare, vânaţi ritual de triburile masai şi otrăviţi cu furadan de crescătorii de vite. Experţii afirmă pe bună dreptate că în aceste condiţii, leul va dispare imediat după ruda sa tigrul, care se află deja pe panta inevitabilă a extincţiei.

Fără îndoială că va fi un mare păcat. O lume fără prezenţa maiestuoasă a leilor ar fi cu mult mai ştearsă şi urâtă. Cu atât mai mult cu cât, în cele mai multe cazuri, oamenii sunt vinovaţi de atacurile leilor.

cirus
27-November-2013, 09:57 AM
Înainte de naștere
http://filedelumina.ro/wp-content/themes/maggie/includes/timthumb.php?src=http://filedelumina.ro/wp-content/uploads/2013/11/tss_1374767239_1-600x300.jpg&w=600&h=300&zc=1&a=t&q=100
Vreți să știți cum arată înainte de naștere câteva dintre animale?
Natura este absolut uimitoare. Fiecare dintre acești mici embrioni va deveni o ființă perfectă. Oricare dintre ele este mult mai complexă decât orice realizare umană.
Mulți oameni spun că miracolele nu există, iar știința și tehnologia sunt încununarea mileniilor și nimic nu poate fi mai presus de Rațiune.
Un simplu embrion poate dărâma acest crez. Zeci de milioane de celule se aranjează, se grupează, construiesc funcții inexistente și le duc până la organele adulte ce apoi se grupează în sisteme complet funcționale. Fiecare celulă știe ce are de făcut și cum să facă asta. Oare acesta nu este un miracol? Miracolul vieții.
Ne ridicăm ochii spre cer și ne rugăm ca divinitatea să ne dea un semn, să ne arate că există, pentru a ne valida credințele. In acest timp miliardele de miracole apar zilnic în fața ochilor noștri, iar noi le ignorăm căutând concepte abstracte zămislite de Rațiune.
Bucuria este Aici și Acum – miracolele fac parte din viața noastră, zilnic ai parte de ele!
http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/ElephantInWomb.pngElefant

Elefantul (Elephantidae) (greaca veche: ἐλέφαντ- [eléfant-]ἐλέφᾱς [eléfās]) face parte din familia Proboscidea (animale cu trompă). Fac parte din categoria celor mai mari animale patrupede terestre, care la naștere cântăresc 100 kg. Perioada de gestație durează 20 – 22 de luni.
Cel mai în vârstă animal în captivitate a avut 86 de ani și a trăit în Taipei, Taiwan. Greutatea medie a unui elefant este de 2-5 tone, atingând o înălțime de 4 m. Recordul l-a atins un mascul din Damaraland, Namibia (1978) care a avut 4,21 m înălțime și o lungime de 10,39 m.
Acest mamifer uriaș a fost și este vânat de către braconieri pentru coarnele lor de fildeș foarte valoroase. Toate speciile de elefanți sunt pe cale de dispariție. Elefantul este singurul mamifer care nu poate sări și este animalul cu cea mai groasă piele de pe Terra.
Elefantul poate consuma chiar și 225 kg de iarbă într-o singură zi și poate bea până la 136 litri de apă la o singură adăpare.
Cel mai mare colț de fildeș despre care s-a relatat vreodată a avut 3,1 m lungime și 105 kg.
Puii de elefant cântăresc mai mult de 100 kg și, la naștere, nu au fildeși. Aceștia le apar pe la vârsta de doi ani și cresc toată viața, atât la masculi, cât și la femele. (conform Wikipedia)

http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/DolphinInWomb.jpgDelfin



Delfinii sunt mamifere marine înrudite cu balenele și marsuinii (Phocoena phocoena). Există în jur de 40 de specii de delfini în 17 genuri diferite. Delfinii variază ca dimensiune de la 1,2 m și 40 kg (delfinii Maui), ajungând până la 9,5 m și 10 tone (orca sau balena ucigașă).
Delfinii sunt răspândiți în întreaga lume, în special în apele puțin adânci din zonele de coastă. Sunt animale carnivore, hrănindu-se cu pește și calamari. Familia Delphinidae este cea mai mare din ordinul Cetacea, fiind și relativ recentă.
Delfinii, împreună cu balenele și marsuinii, sunt descendenții unor mamifere terestre, cel mai probabil din Ordinul Artiodactyl. Strămoșii delfinilor moderni s-au adăptat la viață acvatică, cu aproximație, acum 50 de milioane de ani, în Eocen.
Scheletele delfinilor actuali prezintă în zona pelviană oase de dimesiuni mici, despre care se crede că sunt vestigii ale membrelor inferioare. În octombrie 2006 a fost capturat în apele Japoniei un delfin neobișnuit – acesta prezenta mici aripioare de o parte și de cealaltă a zonei genitale, ceea ce i-a determinat pe cercetători să considere că acestea reprezintă o dezvoltare mai proeminentă a oaselor vestigiale ale membrelor inferioare.(conform Wikipedia)
http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/ChihuahuaInWomb.jpgChihuahua

Chihuahua este o rasă de câine, originară din statul mexican omonim, care a cunoscut în ultimul timp o răspândire rapidă printre iubitorii de animale. Câinele Chihuahua este temperamental, loial, însă nu este deloc potrivit pentru familiile care au copii mici.
Este unul dintre cei mai mici câini din lume (ca dimensiuni).
Are capul rotund, urechile ascutițe și ridicate. Măsoară intre 15 si 38 de cm, în funcție de puritatea rasei. Cântărește între 1 si 3 kg. Poate avea blana scurtă (netedă) sau lungă (mătăsoasă). Culorile pot varia: negru, alb, alb cu negru, maroniu, cafeniu, roșcat și o multitudine de combinații. Chiar dacă este un câine foarte activ, Chihuahua este predispus la obezitate, dacă nu este hrănit conform nevoilor sale.
Chihuahua este un câine mic, energic, protector și teritorial. Nu sunt potriviți în familiile unde există copii mici, deoarece pot fi agresivi și se enervează foarte ușor. Dacă e scăpat de sub control, poate fi distructiv pentru stăpân. Nu e potrivit în locuințele unde sunt crescute și alte animale, în special alte rase de câini. Trebuie dresați și ținuți sub control; în caz contrar pot dezvolta sindromul câinelui mic.
Silueta delicată a acestui câine se identifică foarte clar printre vestigiile arheologice conservate de pe vremea culturilor precolumbiene ce au evoluat pe teritoriul actual al statului Mexic. Se opinează că descind din câinii de talie mică denumiți Techichi, crescuți preponderent de tolteci. Și aztecii i-au îndrăgit, ba chiar se pare că le-au atribuit un rol în viața lor religioasă (așa cum o sugerează statuetele și osemintele descoperite la Piramida din Cholula). O legendă spune că acești câini mici erau destinați să conducă sufletele celor decedați pe tărâmul umbrelor. Poartă numele statului mexican pe teritoriul căruia a fost identificat de cuceritorii veniți din Spania. (conform Wikipedia)

http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/LemonSharkInWomb.jpgRechinul lămâie

Rechinii lamaie sau Negaprion brevirostris sunt nativi din regiunile tropicale si subtropicale ale coastelor Atlanticului de Nord si Americii de Sud. Rechinii lamaie sunt rechinii cei mai studiati de catre cercetatori, deoarece acestia pot supravietui in captivitate. Exista rapoarte care atesta 22 atacuri inregistrate de rechin lamaie din 1850. Din fericire, niciunul dintre aceste atacuri nu au fost raportate a fi fatale.
Rechinul lamaie poate creste pana la 4 metri lungime si poate cantari peste 182 de kg. Acesti rechini de recif sunt extrem de agresivi in timpul sezonului de imperechere si sunt usor de provocat sa atace. (conform http://www.roportal.ro)

http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/PenguinInWomb.jpgPinguin



Pinguinii (ordinul Sphenisciformes, familia Spheniscidae) sunt un grup de păsări acvatice, care nu zboară, și care trăiesc exclusiv în emisfera sudică. Sunt păsări acvo-terestre care trăiesc pe continentul înghețat numit Antarctica. Aceste păsări nezburătoare își prind hrana înotând și prinzând în gură peștii pe care apoi îi devorează. Există mai multe specii de pinguini cum ar fi: Pinguinul imperial, Pinguinul Adélie etc. Pe uscat par lenți, abia mișcându-se, dar în apă sunt foarte rapizi deoarece își folosesc aripile pentru înot.
Pinguinii sunt singurele păsări nezburătoare adaptate la scufundare, propulsate cu ajutorul aripilor. Pentru aceasta, în timp, aripile au devenit înotătoare puternice cu articulații rigide care împiedică mișcările independente ale oaselor care alcătuiesc aripa. Oasele pinguinilor sunt mai dense și mai dure ceea ce face ca să fie mai rezistente în cazul impacturilor cu apa și pentru a crește în greutate întreg corpul pentru a reduce flotabilitatea. Picioarele sunt situate mai în spate față de alte alte păsări, lucru ce le conferă o statură bipedă dar care le îngreunează mersul pe pământ uscat însă îndeplinesc funcția de cârmă atunci când se află în apă. În apă pinguinii pot ajunge la viteze de până la 60km/h dar viteza lor obișnuită este situată între 5-10km/h. Rezervele de oxigen se găsesc în țesutul muscular care conține mari cantități de mioglobină ceea ce le face să reziste mult timp scufundate în apă, până la 18 minute în cazul pinguinului imperial (Aptenodytes forsteri). (conform Wikipedia)
http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/PolarBearsInWomb.jpgUrși polari

Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 350-650 kg la masculi și 150-300 kg la femele, înălțimea la 1,8 m și lungimea la 3 m. Are o blană de culoare albă. Ghearele mari și puternice sunt capabile să doboare adversarii naturali. Are un strat de grăsime sub piele, care îl ajută să se protejeze împotriva frigului, această caracteristică fiind întâlnită și la alte animale din tundră. Este un înotător excelent. Corpul acestora este asemanător cu cel al unui urs maro. Capul poate ajunge la peste 40 cm lungime, cu circumferința de aproximativ 30 cm. Au buze extensibile, dinții sunt mai mici ca la celelalte specii, dar mai ascutiți, gâtul mai puternic. Au buze extensibile adica nu sunt atașate de gingii și pot culege fructe mici, iar unii le pot coji. Au mirosul bine dezvoltat. Simte prada de la 30 de km depărtare. Urechile sunt mici, externe, dar au auzul bine dezvoltat. Culoarea blănii este albul, dar poate fi galbuie sau gri în timpul verii. Însa explicația științifica a culorii lor este că firele de păr, incolore, sunt goale în interior ca fibrele optice și conduc razele ultraviolete spre pielea lor neagră, unde sunt absorbite. Este foarte calduroasă, iar temperatura corpului rămâne neschimbată atunci când este foarte frig. Sistemul lor de încalzire este foarte eficient (în părul blănii se gasesc canalicule microscopice pline cu aer care asigură o izolare termică excelentă) și de aceea uneori se tavalesc prin zăpada pentru a se racori. Labele din fața sunt folosite pentru înot fiind mari și membranate pentru a asigura propulsia. Cele posterioare au rol de cârmă. Prezintă gheare neretractile. Picioarele sunt mai mari decât la ceilalți urși (22 de cm lațime) și au păr pe tălpi și ventuze pentru a le conferi stabilitate pe gheață. Pe uscat nu aleargă atât de repede ca rudele sale. În apa atinge 10 km/h vâslind doar cu labele posterioare, iar scufundat poate să stea până la 5 minute. Precum oamenii se deplasează atingând solul cu călcâiele, dar și cu talpa și pot adopta o poziție bipeda ceea ce îi avantajează atunci când trebuie să observe pericolele, să caute hrana sau sa lupte. Inaltimea unui urs polar este de 1,6 m. Adultii cantaresc intre 300 si 600 kg. Pot ajunge la o lungime de 2,5 m. Femelele sunt mai mici cântărind 150-300 kg și având 1,8-2 m lungime.(conform Wikipedia)

http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/SnakeInWomb.jpgȘarpe

Șerpii, cunoscuți și sub numele de ofidieni, sunt reptile cu solzi a căror principală caracteristică este mobilitatea unică a oaselor faciale, forma lungă a corpului și lipsa membrelor. Capul, trunchiul și coada sunt acoperite de solzi duri. Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul: articulațiile maxilarelor au un ligament extrem de elastic, ceea ce le conferă o mobilitate extraordinară. Astfel se explică de ce șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg, reușind să înghită o pradă mult mai mare decât propriul său cap. Dinții îl ajută să muște și să fixeze prada, dar nu pot mesteca, prin urmare șarpele trebuie să își înghită prada întreagă. Șerpii urcă și coboară printre crengi, se cațără, înoată și se scufundă cu o agilitate extraordinară, tocmai datorită excepționalei mobilități a coastelor și vertebrelor. Șerpii au aspecte foarte diferite și s-au adaptat astfel încât trăiesc în aproape orice nișă ecologică, excepție făcând doar regiunile polare. Majoritatea celor aproximativ 3 000 de specii de șerpi sunt neveninoase și își folosesc colții îndreptați către înapoi pentru a apuca și fixa prada. . Deși mici la număr, șerpii veninoși sunt și ei răspândiți în întreaga lume, cu precădere în regiunile tropicale, și sunt echipați cu colți special adaptați, pe care îi folosesc pentru a injecta veninul în pradă. (conform Wikipedia)

http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/TigerSharkInWomb.jpgRechin tigru

Rechinul tigru sau Cuvier Galeocerdo este singurul membru din genul Galeocerdo. Acesti rechini populeaza apele tropicale si temperate din jurul insulelor din Pacific. Corpul lor e acoperit de dungi de culoare inchisa, de unde le si provine numele de rechini tigru.
In general, rechinii tigru vaneaza noaptea si devoreaza orice le iese in cale, chiar metal. Este cunoscut faptul ca ataca numaiecat oameni, la multe specimene umane fiind gasite ramasite umane in stomacul, impreuna cu placute de inmatriculare, anvelope auto, cutii de aluminiu si alte ramasite. Sunt cunoscuti ca “devoratori de oameni”, ocupand pozitia a treia in lista celor mai agresivi rechini din lume. Au intre 2,5 si 3,5 metri lungime si pot cantari de la 385 pana la 635 de kilograme. (conform http://www.roportal.ro)

http://www.eyespopping.com/wp-content/uploads/2013/11/CheetahInWomb.jpgGhepard



Ghepardul(Acinonyx jubatus), al cărui nume în limba engleză, cheetah, este originar din sanscrită, Chitraka, denumire binomială, Acinonyx jubatus, este un membru atipic al familiei pisicilor sălbatice mari, Felidae. Ghepardul este a un cățărător modest, vânând prada prin viteza alergării sale și nu prin agilitatea săriturii. Ca atare, este plasat în propriul său gen, Acinonyx. Ghepardul este, de departe, cel mai rapid animal terestru, și chiar dacă viteza sa maximă exactă este necunoscută, poate atinge adesea mai mult de 105 km/h (sau 65 mph). Cel mai rapid record de viteză înregistrat de un ghepard a fost de 105 km/h (65.25 mph)[1], obținut pe distanțe scurte (de circa 460 m sau 500 de yarzi). Ghepardul este, de asemenea, posesorul unei accelerații explozive, fiind capabil de a atinge în trei secunde, pornind de pe loc, viteza de circa 110 km/h (sau ≈70 mph), fiind mai rapid decât majoritatea mașinilor de curse. La acest record contribuie și faptul că, spre deosebire de restul felidelor, ghepardul are ghearele neretractile. În prezent, cea mai mare populație de gheparzi se găsește în Namibia. Sursa foto: http://www.eyespopping.com

natco
27-November-2013, 11:20 AM
cirus, foarte interesanta postarea, mi se pare ca exista o asemanare aproximativa intre animale. privind aceste imagini, simt totusi cum mi se ridica parul pe cap, ceva ma infioara.

cirus
02-December-2013, 10:52 AM
Războiul uleiului de palmier




Nicu Pârlog (http://content.ad20.net/Storage/362430_2F00E87206FA44EB9B23EC0B5C4F0AA5/index.html?id=362430&dir=http%3A//content.ad20.net/Storage/362430_2F00E87206FA44EB9B23EC0B5C4F0AA5/&trk=1&trkimg=http%3A//core1.ad20.net/x0.gif&click=http%3A//core1.ad20.net/click&site=descopera&zone=Special&params=%26snocache%3D1385974228307_192892664831269 0%26spgid%3D13992031838478092%26sck%3Dy%26sfver%3D 11%26f1pgad%3D0%26__x1ts%3D8bcf1ff8%26sww%3D1348%2 6swh%3D596%26sifr%3D0%26pub%3D62%26site%3D3289%26s ection%3D1939%26zone%3D78%26size%3D0x0%26xcrid%3D3 62430%26xgeo%3DRO%7C42%7C0%7CSinaia%7C%7C0%7C%26x1 guid%3D024113726191743700%26x1prf%3D38iQvfbs7JzvgC mpK6bMe3b0dzZANUqz0npqqp6t992/JYJFD2xBK8o1tVdC9snrLEP86Xh0e47sBUN1wk7/TPjU2HLFndG/zjsHA4TK62VnaM/fXNchks7MSzF1o6ItNAJbeDtzvlUDdeCLXEt82stESEeJKzG7G CquK+NMfzNxqkCok6L5CtgS2VWkeot5k4+cF84Z+I7+4SpLSMP 7Kg%3D%3D&dtime=15&url=http%3A//www.descopera.ro/autor/nicu-parlog)



Ulei de aplmier alături de fructul şi seminţele acestui arbore Sursa foto: Shutterstock + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/1/ulei-palmier-cover.jpg?width=618&height=361 (http://content.ad20.net/Storage/362430_2F00E87206FA44EB9B23EC0B5C4F0AA5/index.html?id=362430&dir=http%3A//content.ad20.net/Storage/362430_2F00E87206FA44EB9B23EC0B5C4F0AA5/&trk=1&trkimg=http%3A//core1.ad20.net/x0.gif&click=http%3A//core1.ad20.net/click&site=descopera&zone=Special&params=%26snocache%3D1385974228307_192892664831269 0%26spgid%3D13992031838478092%26sck%3Dy%26sfver%3D 11%26f1pgad%3D0%26__x1ts%3D8bcf1ff8%26sww%3D1348%2 6swh%3D596%26sifr%3D0%26pub%3D62%26site%3D3289%26s ection%3D1939%26zone%3D78%26size%3D0x0%26xcrid%3D3 62430%26xgeo%3DRO%7C42%7C0%7CSinaia%7C%7C0%7C%26x1 guid%3D024113726191743700%26x1prf%3D38iQvfbs7JzvgC mpK6bMe3b0dzZANUqz0npqqp6t992/JYJFD2xBK8o1tVdC9snrLEP86Xh0e47sBUN1wk7/TPjU2HLFndG/zjsHA4TK62VnaM/fXNchks7MSzF1o6ItNAJbeDtzvlUDdeCLXEt82stESEeJKzG7G CquK+NMfzNxqkCok6L5CtgS2VWkeot5k4+cF84Z+I7+4SpLSMP 7Kg%3D%3D&dtime=15&url=http%3A//www.descopera.ro/galerii/11728725-razboiul-uleiului-de-palmier)
Astăzi un nou duşman, aparent ascuns, ameninţă existenţa pădurilor tropicale din întreaga lume. Ameninţă cumva indirect, dar periculos existenţa unui ecositem vital pentru viaţa pe Terra. Creşterea populaţiei umane şi implicit nevoile crescânde ale acesteia au dus la creşterea fără precedent a cererii de ulei de palmier. Prin urmare, distrugerea junglelor pentru a face loc de noi terenuri pentru culturile de plamier se constituie într-una dintre cele mai mari catastrofe ecologice actuale. Conflictul dintre cei care vor să distrugă naura cu orice preţ pentru propriul profit economic, şi ecologiştii susţinut de partizanii dezvoltării durabile se acutizează pe zi ce trece.
Ce este uleiul de palmier, şi care sunt interesele legate de el


Uleiul de palmier este cel mai răspândit ulei alimentar din lume, doar că producerea sa afectează ireversibil mediul înconjurător. Este produs din fructul palmierului de ulei (Elaeis guineensis), un arbore originar din Africa, şi poate fi separat într-o gamă largă de uleiuri cu întrebuinţări diverse.

Este un ulei vegetal, cu grăsimi înalt saturare, similar cumva în compoziţie cu uleiul de nucă de cocos. Palmierul de ulei poate fi aclimatizat în toată regiunea tropicală, fiind o specie iubitoare de căldură şi umiditate. Aproape 87% din producţia mondială de ulei de palmier provine din Indonezia şi Malaezia, cu consecinţe dezastruoase pentru pădurile de acolo, iar singură Australia importă peste 130.000 tone de ulei de palmier în fiecare an.

După cum spuneam, este uleiul vegetal cel mai folosit în întreaga industrie alimentară din lume, fiind un ingredient prezent în circa 50% din produsele din orice supermarket australian, incluzând aici alimente, cosmetice şi produse de igienă, fiind larg folosit şi în industria biocombustibililor.

Ulei de palmier în stare solidă http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/6/ulei-7.jpg?width=635&height=477



De fapt, la o scurtă analiză reiese că uleiul de palmier este folosit în prezent peste tot în lume drept ulei de gătit, ingredientul de bază pentru margarina bio, bază pentru îngheţată şi dulciuri, bază pentru majoritatea detergenţilor lichizi, săpunurilor, şamponurilor, rujurilor. La fel, este foarte apreciat ca şi component al lubrifianţilor pentru motoare şi mecanisme.

În afara versatilităţii sale impresionante, cultivarea uleiului de palmier s-a dovedit a fi o activitate extrem de productivă. Câştigurile pe sezon obţinute din exploatarea unui hectar de palmieri de ulei, s-au dovedit a fi mult mai mari decât cele obţinute din cultivarea celorlalte plante oleaginoase costurile de producţie sunt mai mici.

Aici trebuie menţionată că aceste costuri mici se datorează într-o mare măsură şi forţei de muncă ieftine din ţările unde palmierul de ulei este cultivat pe scară largă. Popularitatea sa se datorează şi faptului că are o „viaţă” mai mare decât a oricărui alt ulei vegetal, prin urmare poate fi păstrat pe timp mai îndelungat fără ca proprietăţile sale să fie afectate.

Detakliu dintr-o monocultură de palmieri de ulei Sursa foto: Shutterstockhttp://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/3/ulei3.jpg?width=635&height=423



Copacul este originar din vestul Africii, unde era cultivat în mod tradiţional pentru hrană, fibre vegetale şi în scop medical. Acolo, palmierii erau cultivaţi şi integraţi armonios în sistemele locale de agricultură locală, alături de alte culturi.
Creşterea cererii de ulei de palmier s-a intensificat începând cu anul 1970, ceea ce a dus în mod iremediabil la cultivarea pe scară largă.

Astfel de plantaţii au deventi în prezent cele mai răspândite monoculturi agricole de la tropice. Din Africa nativă, până în America Latină, Asia de sud-est şi Caraibe, cultivarea palmierului de ulei domină peisajul agricol.

Mare parte din expansiunea palmierilor s-a înregistrat în Indonezia şi Malaezia. La nivelul anului 2000, aceste două ţări deţineau peste 9,7 milioane hectare cultivate, fiind urmate de Nigeria.

Măcelul pădurilor umede de la Tropice

World Wildlife Fund Australia, forul regional care a studiat cel mai bine impactul devastator al cultivării aberante a palmierilor de ulei, a venit cu nişte cifre şocante care arată dimensiunea dezastrului ecologic. O suprafaţă echivalentă cu aproximativ 300 terenuri de fotbal este defrişată în fiecare oră (adică 6 terenuri de fotbal defrişate în fiecare minut) pentru a face loc unor noi culturi de plamieri.

Insulele Borneo şi Sumatra, fără îndoială printre regiunile cu cea mai mare biodiversitate de pe Terra sunt cel mai grav afectate de defrişări în favoare palmierilor de ulei. Aceste două mari insule din Asia de sud-est sunt (pentru cât timp oare) extrem de bogate în biodiversitate. Aici cresc peste 20.000 specii de plante, 3.000 specii de arbori şi se întâlnesc circa 300.000 specii de animale, multe dintre ele încă nedescoperite de ştiinţă.

Fără nicio grijă legată de protecţai madiuluo, şi implicit a calităţii vieţii umane, autorităţile indoneziene şi malaeze concesionează influentelor companii multinaţionale zone uriaşe de jungle. Profitul înregistrat de aceste companii este dublu.

Tăierea pădurilor pentru a face loc culturilor de palmieri Sursa foto: Shutterstockhttp://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/5/ulei-1.jpg?width=635&height=441



Întâi defrişează la ras pădurea din care vând totul. Nu trebuie uitat că aceste jungle sunt compuse din arbori cu esenţă preţioasă precum arborele de fier, tek-ul, abanosul, mahonul, arborele de santal, în total peste 70 specii de copaci valoroşi. Copacii rămaşi, tufişurile şi resturile vegetale sunt apoi arse.

Terenul este curăţat complet şi nivelat pentru a face loc noilor plantaţii de palmieri. Apoi urmează exploatarea acestor plantaţii. Populaţiile locale sunt angajate pe sume derizorii pentru un occidental, să cureţe, să cultive şi să recolteze seminţele din care se produce uleiul.

Defrişări uriaşe Sursa foto: Shutterstockhttp://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/2/ulei2.jpg?width=635&height=423



Nu fără riscuri, căci o bună parte dintre băştinaşi are de suferit de pe urma pesticidelor şi insecticidelor folosite. Un astpect care trebuie neapărat reţinu este că plantarea palemierilor de ulei este un proces care poate dura doar între 20-maxim 50 ani, interval de timp după care solul respectiv este atât de sărăcit de nutrienţi şi minerale încât pe el nu mai poate creşte nici măcar iarbă.

Este literalmente un pământ mort! Iar cultivarea palmierilor se constituie de fapt într-o afacere aducătoare de profit într-un timp scurt, dar cu consecinţe dezastruoase pe termen lung.

Salvăm clima planetei, orangutanii, tigrii, urşii, elefanţii, sau margarina şi şamponul?

Zonele defrişate în favoarea plantaţiilor se constituie în habitate pentru multe specii de animale extrem de valoroase din punct de vedere ecologic şi nu numai. Astfel s-a ajuns ca animale superbe precum tigrii de Sumatra, orangutanii, leoparzii marmoraţi, urşii malaezi, rinocerii de Sumatra, elefanţii pitici de Borneo şi maimuţa cu nas lung, să rămână fără mediul lor la care s-au adaptat perfect în decurs de milioane de ani.

Toate aceste specii de animale, şi multe altele se constituie în specii cheie pentru lanţul trofic şi funcţionarea biotopurilor de aici. Dacă orangutanii vor dispare total, odată cu ei vor dispare şi o serie de plante, insecte, şi chiar păsări care depindeau de rolul acestor mari maimuţe antropoide în complexa „maşinărie” a ecosistemului din aceste jungle.

Plantaţie de palmieri de ulei în Cicudeg, Indonezia http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/4/ulei6.jpg?width=635&height=477



Absolut toate studiile de impact nepărtinitoare au demonstrat că producerea uleiului de palmier are un impact nebănuit, dar puternic asupra întregii planete. Defrişările în favorea plantaţiilor nu doar că duc la poluarea tuturor surselor de apă dulce din regiune şi la intensificarea fenomenului de eroziune a solului, dar atunci când muncitorii forestieri ard resturile vegetale de pe terenuri uriaşe, se ajunge chiar la poluarea întregii atmosfere terestre.

Vegetaţia şi arborii pădurilor tropicale umede nu doar că filtrează aerul şi reşin dioxidul de carbon, dar produc oxigenul fără de care nu putem respira. Ori în condiţiile în care populaţia umană creşte alarmant de mult, iar calitatea aerului scade, factorii de putere în loc să cultive păduri şi să le ocrotească pe cele rămase, ei hotărăsc defrişări fără limită şi plantarea de palmieri. După cum comenta ironic-amar, un mare ecolog american:

„Avem totuşi nevoie de aer respirabil înainte de şampoane, rujuri şi margarină, nu-i aşa?”.

Folosirea pe scară largă a uleilui de palmier s-a dovedit a fi un pericol în plus şi pentru starea sănătăţii, şi aşa şubrezite, a omului modern. Acesta deoarece, uleiul de palmier este foarte bogat în grăsimi saturate. Din acest motiv capital, consumarea sa duce la boli de inimă, creşte nivelul colesterolului, al presiunii sangvine şi este un factor chele al obezităţii.

Uleiul de palmier este de asemenea foarte bogat în acizi de tip Omega 6, a căror prezenţă în organismul uman duce la artrită şi chiar cancer de prostată şi cancer mamar.

Tigru de Sumatra http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11728725/7/ulei9.jpg?width=635&height=423



În afara acestor aspecte, tot mai multe triburi şi populaţii din aceste zone ale lumii au început să conştientizeze faptul că peste 20-30 ani vor rămâne nu doar fără pădurile care le asigurau hrana, dar pe viitor nu vor mai putea face nici măcar agricultură de subzistenţă pe solul sărăcit de plantaţiile de palmieri.

Există numeroase uleiuri vegetale care pot servi drept o alternativă sănătoasă la cel extras din palmier, cum ar fi bunăoară uleiurile de floarea soarelui, nucă de cocos, cânepă, sau seminţe de bumbac, doar că niciunul dintre acestea nu sunt atât de ieftine, fapt pentru care marile corporaţii internaţionale din domeniu ezită să renunţe la distrugerea mediului în favoarea „sfântului” profit financiar.

Dacă nu se va stopa acestă afacere dezastruoasă nu doar pentru natură, ci pentru toată omenire, preţul plătit va fi unul cu mult mai mare decât beneficiile minore aduse de uleiul palmierilor.

cirus
02-December-2013, 11:03 AM
Necunoscuta lume a ciocănitorilor




Nicu Pârlog (http://www.descopera.ro/autor/nicu-parlog)




Ciocănitoare pestriţă mare Sursa foto> Shutterstock (http://www.shutterstock.com) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/1/ciocanitoare-cover.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11721000-necunoscuta-lume-a-ciocanitorilor)
Cu toţii le cunoaştem, sau cel puţin credem că le cunoaştem. Sunt printre primele păsări sălbatice cu care luăm contact încă din anii copilăriei. Ne sunt dragi şi ne amuză cu obiceiurile lor de viaţă care aduc activitate şi un dram de veselie în pădure chiar şi în zilele încremenite ale iernii. Învăţăm de mici că ar fi un fel de „doctori ai pădurii” fără şi ştim foarte precis ce înseamnă asta. Apariţia lor, acompaniată de nelipsitul ciocănit atât de caracteristic, ne încântă de fiecare dată. Dincolo de înfăţişarea lor, cumva veselă pentru noi, oamenii, ciocănitorile rămân un grup de păsări pe cât de interesante pe atât de îndrăgite, cu multe aspecte neaşteptate în mitologia multor popoare.
Cine sunt? Şi câte sunt?

Neamul ciocănitorilor este unul vechi şi răspândit pe aproape toată suprafaţa planetei cu excepţia Australiei, Noii Guinee, Noii Zeelande, Madagascarului şi Antarcticii. Cele aproximativ 200 specii de ciocănitori din lume trăiesc după cum ne-am aşteptat în păduri sau habitate cu copaci, cu toate că unele specii s-au adaptat traiului în zone lipsite de arbori precum deşerturile şi stâncăriile.


Cea mai mică ciocănitoare din lume este aşa numit-a ciocănitoare cu pieptul vărgat (Picumnus aurifrons) din America de Sud, iar cea mai mare este (sau a fost) ciocănitoarea imperială (Campephilus imperialis) din Mexic, asupra căreia ornitologii au încă dezbateri cu privire la extincţia sa completă.

Majoritatea speciilor au un penaj în culorile alb, negru brun, verde şi roşu, dispuse în diferite desene tipice fiecărei specii sau varietăţi din interiorul aceleiaşi specii. Cu toate că penajul masculilor şi femelelor este unul similar, masculii din cadrul multor specii de ciocănitori, prezintă pete sau marcaje roşii-galbene pe capete, mai întinse decât în cadrul femelelor. Mai toate ciocănitorile prezintă acelaşi fel de deplasare în arbori căţărându-se în salturi de-a lungul şi de-a latul trunchiurilor de copaci.

Ciocănitoarea neagră Sursa foto: Shutterstock (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/7/cioca-1.jpg?width=635&height=953



Aripile li s-au redus în lungime, ca o adaptare la zborul dificil printre trunchiuri şi crengi. De fapt, ciocănitorile nu se încadrează deloc între cele mai bune zburătoare ale Clasei Aves.

Dar, spre deosebire de alte grupuri şi familii de păsări, modul specific de procurare a hranei a dus la o adaptare caracteristică a organismului ciocănitorilor. După cum le-o spune atât de explicit însăşi numele lor, ciocănitorile îşi obţin hrana prin ciocănirea, de fapt cioplirea şi scobirea scoarţei şi trunchiului arborilor, mai ales a celor atinşi de putregai, pentru a extrage şi a se hrăni cu larvele de insecte şi cu insectele adulte care trăiesc acolo.

Căci ciocănitorile sunt nişte păsări care se hrănesc aproape exclusiv cu insecte, restul dietei lor fiind compus din artropode, nuci şi fructe. Ciocănitorile, în special cele din zonele temperate-reci, îşi pot modifica parţial dieta, de la sezonul cald la cel rece, când pentru a-şi asigura necesarul caloric, se văd obligate să-şi suplimenteze hrana cu fructe, boabe şi seminţe. Datorită acestei adaptabilităţi, ciocănitorile nu sunt obligate să migreze odată cu venirea iernii.

Ciocănitoare cu spatele alb Su7rsa foto> Shutterstock (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/4/cioca4.jpg?width=635&height=423



Evident, după cum aminteam, nici aripile lor, proporţional mai scurte decât ale altor păsări, nu le permit zboruri lungi şi susţinute. Prin acest exemplu al adaptării dietei, ciocănitorile au confirmat argumentele ornitologilor care afirmă că principala cauză a migraţiei de toamnă la majoritatea păsărilor, o constituie lipsa hranei pe timpul iernii.

Cioc, limbă, gheare şi coadă de ciocănitoare

Pentru a se adapta extragerii insectelor şi larvelor din copaci, întreg organismul ciocănitorilor s-a adaptat la acest mod de viaţă. Bunăoară, comparativ cu păsări care au talii similare, trupul ciocănitorilor este mai puternic şi mai musculos. Îndeosebi muşchii gâtului sunt deosebit de masivi. Capul a crescut în dimensiuni pentru a susţine un cioc mare şi puternic.

În afara musculaturii dezboltate a gâtului, capul ciocănitorii mai este susţinut de nişte tendoane adaptate, cu rol în preluarea şocurilor şi amortizarea loviturilor puternice în trunchiuri. Ciocul care creşte continuu pentru a compensa uzura la care este supus zilnic, a devenit o adevărată daltă săpătoare în lemn. Nările sunt protejate de peri lungi, sârmoşi, care sunt în realitate nimic altceva decât o serie de pene modificate.

Ciocănitoare pestriţă de grădină Sursa foto> Shutterstock (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/3/cioca2.jpg?width=635&height=474



Adaptări specifice se observă şi la picioare, care sunt scrte şi puternice, cu degete alungite şi gheare mult curbate, ascuţite ca acele. Astfel ciocănitorile au nişte picioare precum două mecanisme capabile nu doar să susţină întregul corp în poziţie verticală, dar mai ales să-i dea stabilitatea necesară în timpul ciocănitului. Poziţia zigodactilă a degetelor (două orientate în faţă şi două în spate), beneficiază de mobilitatea care permite rotirea degetului extern şi completează perfect actul susţinerii corpului, alături de deplasarea prin salturi în jurul trunchiului.

Coada ciocănitorii este şi ea perfect adaptată. Nu mai are rol principal de cârmă în timpul zborului, ca la celelalte păsări, ci a devenit un al doilea punct de sprijin al corpului, după picioare. Penele cozii sunt scurte, dure şi ascuţite, iar năpârilrea se realizează în asemenea fel, încât pasărea are funcţia cozii neafectată de acest proces.

Probabil cea mai impresionantă adaptare a ciocănitorilor constă în modificarea limbii acestora. Extragerea larvelor şi insectelor in galeriile strâmte, săpate în trunchiuri a dus la modificări ale acestui organ. Limba ciocănitorii nu este lată ca la restul păsărilor, ci cilindrică, vermiformă chiar, lungă, puternică şi subţire. De fapt, la unele specii de ciocănitori, lungimea limbii o depăşeşte de câteva ori pe cea a ciocului.

Cioc[nitoare verde sau ghionoaie verde Sursa foto: Shutterstock (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/5/cioca5.jpg?width=635&height=586



Vârful limbii de ciocănitoare este prevăzut cu o serie de formaţiuni cornoase, acoperite cu salivă cleioasă, pentru a putea extrage cât mai uşor larvele din galerii. Marginile limbii sunt sensibile pentru a detecta ascunzişul larvelor şi pupelor (nimfelor). Fiind dotate cu un cioc atât de puternic încât poate scobi lemnul, ciocănitorile sunt singurele păsări din lume care îşi construiesc cuiburile prin săparea lor în trunchiurile copacilor.

Astfel, spre deosebire de păsările care cuibăresc în scorburi naturale şi depind astfel de condiţiile de mediu (spre exemplu într-o pădure relativ tânără arborii scorburoşi sunt extrem de rari), ciocănitorile îşi pot face singure condiţii propice cuibăritului, acesta fiind o altă adaptare la mediu care le-a permis să se răspândească atât de mult.

Ciocănitorile şi Ghionoaia

Este evident că nişte păsări atât de impresionante precum ciocănitorile, au marcat puternic mitologia şi culturile oamenilor de pretutindeni. Bunăoară pentru triburile de amerindieni din America de Nord, ciocănitorile au un rol important în ritualurile şamanice tipice, deoarece se crede despre ele că ar avea puterea tainică de a îndepărta furtunile periculoase şi trăznetele. Motiv pentru care penele de ciocănitore sunt nelipsite în ritualurile care au ca scop îmbunarea forţelor naturii.

Într-o legendă a indieniilor Pawnee din preerii, ciocănitoare se luptă cu curca pentru titlul de protector al speciei sale. Când curca se laudă cu prolificitatea ei pe motiv că nicio pasăre nu face atâtea ouă, ciocănitoare câştigă întrecerea pe motivul siguranţei care primează întotdeauna.

„Dau mai puţine ouă decât tine, dar cuibul meu este sus în copaci, iar din el ies păsări care vor muri toate de bătrâneţe”, i-areplicat ciocănitoarea cea dibace şi prevăzătoare.

Pentru vechii greci şi romani, apariţia ciocănitorii sau auzul bătăilor sale caracteristice, seconstituia într-un semn de bun augur pentru vânătorii porniţi prin păduri. În mitologia greacă, această pasăre simboliza metamorfoza regelui Picus, faimos pentru calităţile sale de prezicător. Tot ea era pasărea sacră a lui Ares, zeul războiului. Ciocănitoare era pasărea care-i călăuzea pe călătorii rătăciţi, iar în mitologia romană, ciocănitorile zburau spre peştera lui Romulus şi Remus pentru a-i hrăni în timpul în care aceştia erau mici. În mai toate culturile, ciocănitoarea era nu doar un simbol al protecţiei şi siguranţei, ci şi al renaşterii naturii.

În mitologia românească veche, descoperim o fiinţă fabuloasă numită Ghionoaie sau Gheonoaie. Acestă fiinţă deseori malefică era imaginată ca o pasăre de proporţii uriaşe, stăpână pe Lumea Morţilor. Ea împarte de fapt acelaşi nume cu două specii de ciocănitori prezente şi azi în avifauna României, anume ghionoaia sură sau ciocănitoarea verzuie (Picus canus) şi ghionoaia verde sau ciocănitoarea verde (Picus viridis).

Ghionoaie verde sau ciocănitare verde Sursa foto> Shutterstock (http://www.shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/2/cioc8.jpg?width=635&height=1115



Ghionoaia mitologică este prezentă în basmele noastre unde este sora Scorpiei. Despre Ghionoaie se spune că odinioară fusese o femeie într-atât de rea, încât a fost blestemată de proprii părinţi. A devenit aşadar atât de rea încât nimeni nu calcă pe moşia ei fără să fie ucis, după cum ne spune basmul iniţiatic „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. În poveştile noastre, Ghionoaia are rolul nefast al unei entităţi feminine demonice, cu mult dincolo de limitele acceptabile ale umanului.

În valoroasa la lucrare –Mitologie Românească, etnologul Marcel Olinescu ne spune că „Poporul românesc a născocit pentru fetele încrezute, neascultătoare, fudule şi răutăcioase, o pedeapsă grozavă care le-ar veni din blestemul părinţilor ori din supărarea unei zâne sau iele. Aceste fete sunt prefăcute pe veci în zgripţuroaice, gheonoaie sau scorpii, îngrozitoare la vedere şi atât de urâte, pe cât le e răutatea de mare”.

Conform folclorului nostru, Gheonoaia este o pasăre care a alunecat, nu se ştie cum, înspre un simbolism eminamente malefic. Despre fetele transformate în ghionoaie, se credea că nu se pot mărita decât cu Dracul, cu care au şi copii, evident la fel de urâţi şi răi.

Evident, cele două ghionoi din avifauna noastră, nu stunt altceva decât două specii de ciocănitori, foarte frumoase şi la locul lor, care trăiesc conform rostului lor şi sunt o încântare pentru ochii oricărui om care le surprinde obiceiurile de viaţă şi comportamentul atât de caracteristic.

În avifauna României întâlnim zece specii de ciocănitori, incluzând-o aici pe neobişnuita capîntortură, sau capîntors (Jynx torquilla), o specie cu înfăţişare şi comportament cumva atipic ciocănitorilor.

Mascul de ciocănitoare neagră cu puii la cuib. Ciocănitoarea neagră este cea mai amre specie de ciocănitori din România şi din Europa. Trîieţte în pădurile mari de munte, dar şi în Munţii Măcinului şi Delta Dunării. http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11721000/6/cioca7.jpg?width=635&height=477



Ciocănitorile ocupă toate biotopurile din ţară, de la Delta Dunării şi păduri de câmpie, la pădurile înalte din Carpaţi. Câteva specii s-au adaptat de minune chiar şi al viaţa din marile oraşe, unde le putem întâlni nu numai în parcuri şi grădini, dar şi în micile zone cu copaci din jurul blocurilor. Au ca duşmani naturali în special jderii şi veveriţele care le fură uneori ouăle şi puii, alături de uliul porumbar, uliul păsărar şi câteva specii de răpitoare de noapte.

Sunt păsări care trebuiesc ocrotite căci în afara faptului că ele curăţă copacii de insecte parazite, dar ciocănitorile ajută indirect multe specii de păsări cântătoare prin cuiburile pe care le scobesc şi le abandonează anual pentru a construi altele noi. Astfel, în cuiburile de ciocănitori din pădurile tinere, cuibăresc multe specii de păsărele care altfel nu ar avea locuri cât mai sigure pentru pontă şi pui.

cirus
04-December-2013, 10:59 PM
Uimitor: pentru prima dată, zoologii au observat reptile folosind unelte

04.12.2013 |


(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11739905/2/croco.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11739905-uimitor-pentru-prima-data-zoologii-au-observat-reptile-folosind-unelte)
Crocodilii şi aligatorii par să fie mai creativi decât se credea: cercetătorii au descoperit că aceste reptile folosesc „unelte” – de pildă crengi - pentru a ademeni păsări de apă, pe care le prind drept hrană. Este pentru prima dată când specialiştii observă folosirea uneltelor de către reptile, iar fenomenul a fost observat la mai multe specii de crocodilieni, ceea ce sugerează că ar putea fi larg răspândit în cadrul acestui grup de reptile.
În două zone ale lumii îndepărtate una de cealaltă – sudul Statelor Unite ale Americii şi India – a fost observat acelaşi fenomen: atât crocodilul de mlaştină din India, cât şi aligatorii şi crocodilii din Louisiana şI Florida leagănă pe bot crenguţe (în timp ce stau cufundaţi în apă), dând impresia că acestea plutesc pe apă, pentru a atrage păsări precum stârcii şi egretele, care, în sezonul de împerechere, adună crengi pentru a-şi construi cuiburile.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11739905/1/crocodil.jpg?width=635&height=404
Şi mai interesantă este observaţia că reptilele manifestă acest comportament strict într-o anumită perioadă, foarte scurtă, în timpul sezonului de împerechere a păsărilor.
Zoologii de la Universitatea din Tennessee, care au documentat acest comportament, publicându-şi descoperirile în jurnalul Ethology Ecology and Evolution, spun că folosirea de obiecte ca momeli este foarte rară în natură, fiind observată până acum doar la câteva specii de animale.
Unele specii de stârcii, de exemplu, folosesc pene şi crenguţe pentru a atrage peştii cu care se hrănesc, iar bufniţele de vizuină folosesc excremente pentru a atrage gândacii de bălegar.
Dar este pentru prima dată când un astfel de comportament este observat la reptile şi primul caz în care este documentată o astfel de „programare sezonieră” în utilizarea uneltelor de către animale.
Rezultatele, spun autorii studiului, oferă o perspectivă nouă asupra complexităţii comportamentului acestui grup foarte vechi de reptile – archosaurienii – căruia îi aparţin crocodilii şi aligatorii.
Sursa:Mail Online (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2517518/Crocodiles-alligators-use-twigs-TOOLS-lure-birds-death.html)

dnews/11739905-uimitor-pentru-prima-data-zoologii-au-observat-reptile-folosind-unelte

cirus
12-December-2013, 10:34 PM
10 întrebări simple legate de animale care au răspunsuri mai puţin aşteptate
10 întrebări simple legate de animale care au răspunsuri mai puţin aşteptate (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/11757558/1/animale.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11757558-10-intrebari-simple-legate-de-animale-care-au-raspunsuri-mai-putin-asteptate)
Acum, când putem obţine cu uşurinţă o multitudine de informaţii din nenumărate surse, riscăm să avem impresia că ştim totul sau că putem aflat totul. Astăzi, orice informaţie este doar la un click depărtare, dar asta nu însemnă că noi nu mai suntem.
Nu sunt puţini aceia care atunci când descoperă puterea click-ului care deschide poarte cunoaşterii cred că nimic nu îi mai poate uimi
De aceea, în încercarea de a vă trezi interesul pentru informaţii noi, de vă aduce zâmbetul pe buze sau chiar de a vă surprinde am ales să vă prezentăm 10 adevăruri mai puţin cunoscute. Mai exact, mai jos am listat adevăruri legate de animale, 10 întrebări ale căror răspunsuri le considerăm foarte simple, dar pe care s-ar putea să le greşim.
1. Care este cel mai mare lucru pe care îl poate mânca o balenă albastră dintr-o singură înghiţitură?
a) O maşină mică de familie
b) Un grepfrut
c) Un marinar
Răspuns corect: un grepfrut
Interesant, nu-i aşa? Diametrul gâtului unei balene albastre este aproximativ egal cu cel al buricului ei, adică cam 22 de centimetri.
Timp de 8 luni, balenele albastre nu mănâncă nimic. În schimb. vara, ele se hrănesc aproape în continuu, obţinând astfel 3 tone de mâncare pe zi. Aşa cum probabil ştiţi deja, hrana unui astfel de animal este alcătuită din crustacee mici numite Krill. Aceste creaturi sunt organizate în bancuri uriaşe care pot cântări până la 100.000 de tone.
Cuvântul „krill” este norvegian, dar provine din olandeză unde însemnă puiet de peşte. Însă, acum, cuvântul este folosit şi cu sensul de „pigmei”, cât şi cu înţelesul de „mici cartofi”.
Batoanele de krill au fost comercializate cu succes în Chile, însă mâncarea preparată din krill s-a dovedit a fi un dezastru în Rusia, Polonia şi Africa de Sud din cauza nivelului foarte ridicat de fluor din carapacele creaturilor care erau prea mici pentru a putea fi înlăturate.
Cu excepţia gâtului, totul este mare când vine vorba de balena albastră. Cu o lungime de 32 de metri ea este cel mai mare animal care a trăit vreodată, având o greutate egală cu cea a 2.700 de oameni obişnuiţi. Numai limba ei cântăreşte cât un elefant, pe când inima îi este mare cât o maşină de familie.
2. Care este pasărea care face cele mai mici ouă în raport cu dimensiunea corpului ei?
Răspuns: struţul
Deşi este cel mai mare ou din natură, el cântăreşte mai puţin de 1,5% din greutatea mamei. Prin comparaţie, un ou de pănţăruş ( pasăre din familia Troglodytidae numită şi ochiul boului) reprezintă 13% din greutatea mamei.
În schimb, cel mai mare ou, prin comparaţie cu dimensiunea mamei, este cel de pasăre kiwi pătată (Apteryx owenii). Mai exact, oul ei reprezintă 26% din greutatea păsării mature. Raportat la oameni, putem spune că atunci când pasărea kiwi pătată depune un ou face un efort similar cu cel pe care le-ar face o femeie care ar naşte un copil de 6 ani.
Un ou de struţ cântăreşte cât 24 de ouă de găină, motiv pentru care fierberea lui durează cam 45 de minute. Regina Victoria a mâncat un astfel de preparat la micul dejun şi a declarat că a fost una dintre cele mai bune mese din viaţa ei.
Cel mai mare ou depus de animale vreodată, a fost cel al păsării-elefant din Madagascar, care a dispărut în anii 1700. Un astfel de ou era de 10 ori mai mare ca un ou de struţ, având un volum de 9 litri.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/11757558/3/strut.jpg?width=635&height=420

3. Unde trăiesc cei mai mulţi tigri?
În Statele Unite ale Americii.
Acum un secol, în India, existau aproximativ 40.000 de tigri. Acum, aici mai trăiesc între 3.000 şi 4.700 de tigri. Unii oameni de ştiinţă estimează că, în sălbăticie, mai există doar între 5.100 şi 7.500 de tigri, în întreaga lume.
Pe de altă parte, în Texas există cam 4.000 de tigri în captivitate. Reprezentanţii de la American Zoo and Aquarium Association estimează că până la 12.000 de tigri sunt ţinuţi pe post de animale de companie în Statele Unite. Mike Tyson, de exemplu, a avut 4 tigri pe care i-a ţinut pe post de animale de companie.
Numărul mare de tigri din SUA este justificat de legislaţia care nu reglementează această problemă. Numai 19 state au interzis dreptul de a deţine un tigru, în timp ce 15 state cer ca proprietarul să aibă licenţă. Restul de 16 state nu prevăd reglementări cu privire la deţinerea acestor animale sălbatice.
În plus, tigrii nu sunt nici foarte scumpi. Un pui de tigru se poate cumpăra cu 1.000 de dolari, în timp ce pentru 3.500 de dolari puteţi cumpăra o pereche de tigri bengalezi. Ccei care doresc un exemplar deosebit, precum un tigru alb cu ochii albaştri, trebuie să scoată din buzunar aproximativ 15.000 de dolari.
În mod ironic, acest lucru se datorează programelor de reproducere care au fost realizate cu succes de grădinile zoologice şi circurile americane. Naşterea unui număr mare de pui în anii `80 şi `90 a făcut ca preţurile tigrilor să scadă.
În secolul XX, populaţia de tigri din sălbăticie a suferit o scădere dramatică. În anii 1950, au dispărut tigrii din jurul Mării Caspice, pe când cei din insulele Bali şi Java au dispărut între 1937, respectiv 1972. Acum, tigrul chinezesc sudic este şi el pe cale de dispariţie, în sălbăticie mai existând doar 30 de exemplare. În ciuda eforturilor de conservare, se estimează că toate speciile de tigri vor dispărea din sălbăticie până la finele acestui secol.
4. Care este cea mai des întâlnită pasăre din lume?
De departe, cea mai des întâlnită pasăre din lume este găina. Mai exact, la nivel mondial există aproximativ 52 de miliarde de găini, aproape 7 pentru fiecare om. Acum 75% dintre aceste păsări sunt consumate, însă timp de aproape 3.000 de ani ele au fost crescute în primul rând pentru ouă.
Creşterea în masă a găinilor şi a ouălor a început în 1800, iar consumul de carne de pui a fost un produs secundar al producţiei de ouă. Astfel, doar găinile care erau prea bătrâne pentru a mai face ouă erau tăiate şi vândute. În 1936, carnea de pui era considerată încă un lux, pentru majoritatea oamenilor. Abia în anii `70, carnea de pui a devenit o obişnuinţă pentru cele mai multe dintre familii. Astăzi, numai în Marea Britanie, jumătate din carnea consumată anual este cea de pui.
Ca rezultat al încrucişării selective şi al tratamentului cu hormoni, acum, un pui creşte în mai puţin de 40 de zile, ajungând la maturitate de două ori mai repede decât în mod normal.
Mai mult, 98% dintre puii crescuţi oriunde în lume, chiar şi cei organici, provin din specii dezvoltate de trei companii americane. Şi cu toate acestea, înainte de anii 1500 nu a existat nicio găină pe continentul american, aceste păsări fiind aduse aici de spanioli.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/11757558/2/gaina.jpg?width=635&height=635

5. Ce muzică preferă şerpii?
De fapt, şerpilor nu le pasă ce stil de muzică li se cântă, pentru ei o percep pe toată la fel.
În plus, cobrele pe care le vedeţi balansându-se atunci când cineva le cântă la flaut, nu se mişcă pentru că simt muzica, ci pentru că văd instrumentul muzical.
Şerpii nu „aud” cu adevărat muzica, dar asta nu însemnă nici că ei ar fi surzi. Chiar dacă nu are urechi externe sau timpane, şarpele poate simţi vibraţiile transmise din sol până la maxilar şi la muşchi. De asemenea, se pare că el este capabil să detecteze sunetele din aer cu ajutorul unei urechi interne.
Cu ceva vreme în urmă, se credea că şerpii nu aud deoarece ei nu reacţionează la sunetele puternice, însă, o cercetare de la Princeton a indicat că ei au un auz acut. Descoperirea cheie a fost cea care a indicat cum funcţionează urechea internă a şerpilor. În studiu, oamenii de ştiinţă au conectat şerpii la voltmetre şi au măsurat efectul pe care îl avea sunetul din aer asupra creierilor animalelor. Se pare că auzul lor este reglat la gama de frecvenţe de zgomote şi vibraţii realizate de mişcările animalelor mari. Aşadar, muzica nu are sens pentru şerpi.
Astfel, cobrele care par că se mişcă pe muzică se simt, de fapt ameninţate şi urmăresc mişcarea flautului.
Majoritatea cobrelor folosite pentru această practică nu mai au colţi. Cei care susţin că fac cobrele să danseze, le iau şi le îndepărtează colţii pentru ca animalele să fie inofensive. Astfel, chiar dacă ele ar reuşi să evadeze, ar muri de foame, nefiind capabile să îşi procure hrana.
În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că atitudinea naturală a cobrei este de defensivă.
6. Care animal visează cel mai mult?
Poate că vă gândiţi că este vorba despre animalele care dorm cel mai mult precum leneşul, pisicile sau oamenii, care au un creier complex. Însă vă înşelaţi.
Animalul care visează cel mai mult este ornitorincul.
În 1952, Eugene Aserinsky, de la Universitatea din Chicago a înregistrat mişcările ochilor realizate de fiul lui, în vârstă de doar 8 ani. El a observat că noaptea mişcarea avea un pattern distinct şi i-a mărturisit asta doctorului Nathaniel Kleitman. Împreună, cei doi au utilizat un electroencefalograf (EEG) pentru a măsura activitatea cerebrală a 20 de oameni în timp ce aceştia dormeau. Spre surprinderea oamenilor de ştiinţă, în urma experimentului s-a observat că atunci când subiecţii mişcau ochii foarte rapid în somn, activitatea lor cerebrală era atât de viguroasă încât s-ar fi crezut că indivizii sunt treji.
Aşa a fost descoperită faza somnului numită mişcare rapidă a somnului (MOR sau REM) în care se produc cele mai numeroase şi mai intense vise.
La scurt timp după această descoperire, zoologii au descoperit că, la fel ca oamenii, şi multe alte animale trec prin acelaşi proces. Pisicile, liliecii şi oposumii au perioade lungi de somn REM, în schimb, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre girafe şi elefanţi, care au perioade foarte scurte. Poate şi mai suprinzător este faptul că delfinii nu au perioadă de somn REM.
Aşa se face că animalul care are, de departe, cea mai lungă perioadă de somn REM este ornitorincul, una dintre cele mai longevive specii de animale.
Un ornitorinc visează 8 ore pe zi, de patru ori mai mult ca un om adult.
Faza REM este diferită de somnul normal. În această perioadă, creierul este foare activ, însă corpul este paralizat. Aşa se explică de ce animalele care au cel mai mare risc de a fi atacate de prădători visează cel mai puţin. Rumegătoarele, precum elefanţii sau oile visează puţin, pe când ornitorincul, care nu are muţi inimaci, îşi poate permită să viseze cât doreşte.
Delfinii, care se odihnesc plutind şi care trebuie să fie atenţi să respire, nu dorm într-un mod tradiţional, aşa cum înţelegem noi somnul. Astfel, când o jumătate din creierul unui delfin doarme, cealaltă este trează pentrru a veghea.
În schimb, ornitorincii dorm atât de profund încâţi poţi săpa în vizuina lor fără ca ei să se trezească.
Deşi, ei stau mult timp în faza de somn REM, în această perioadă creirii ornitorincilor nu sunt la fel de activi ca atunci când sunt treji.
7. Care este animalul care consumă cel mai mult alcool?
Cel mai mare consumator de alcool este o veveriţă arboricolă (Ptilocercus lowii), din Malaysia. Având dimensiunile unui şobolan, animalul în cauză bea în fiecare seară nouă unităţi de alcool, adică echivalentul a 9 porţii e whiskey, sau a 5 halbe de bere, ori a 5 pahare de vin de 175 de mililitri fiecare.
Dieta animalului se bazează pe nectarul florilor de palmier care fermentează ca urmare a unei drojdii naturale din mugurii plantei. Această băutură are o concentraţie de alcool de 3,8, iar veveriţa arboricolă petrece cam 2 ore pe noapte sorbind din ea.
Analizând blana unui exemplar de Ptilocercus lowii, oamenii de ştiinţă au fost alarmaţi de nivelul de alcool din sângele animalului. Cu toate că aceste creaturi nu se îmbată niciodată, această cantitatea de alcool pe care o consumă ele seară de seară ar fi periculoasă pentru majoritatea mamiferelor.
Veveriţa arboricolă Ptilocercus lowii a evoluat astfel încât să poată procesa alcoolul fără a se intoxica. Mai mult, de pe urma acestei diete ea mai beneficiază de un avantaj şi anume acela că alcoolul îi sporeşte apetitul. Astfel, creatura are un aport caloric mai mare, ceea ce îi asigură un nivel mai mare de energie şi mai multe şanse de supravieţuire.
8. Care animal a salvat cele mai multe vieţi umane?
Nu, nu câinele sau porumbelul voiajor, ci crabul potcoavă (Limulus polyphemus).
Dacă aţi făcut vreodată vreo injecţie este foarte posibil să îi datoraţi viaţa acestei creaturi. De ce? Pentru că un extras din sângele său (prescurtat LAL) este folosit în industria farmaceutică pentru a testa medicamente, vaccinuri sau dispozitive medicale artificiale. Această substanţă le oferă specialiştilor siguranţa că tratamentele sunt lipsite de microbi periculoşi.
Crabii potcoavă trăiesc în ape poluate. Un litru din aceste ape poate conţine mii de miliarde de bacterii toxice. Crabii potcoavă nu au sistem imunitar pentru a putea dezvolta anticorpi pentru a lupta împotriva infecţiei. În schimb, sângele lor conţine un ingredient miraculos care dezactivează bacteriile invazive şi virusurile.
Spre deosebire de sângele uman, cel a acestor animale este lipsit de hemoglobină (care foloseşte fierul pentru a transporta oxigenul). În schimb, sângele acestor crabi are hemocianină, care foloseşte cuprul. Ca urmare a acestui lucru, sângele lor este albastru şi se vinde pentru aproximativ 15.000 de dolari litrul.
În fiecare săptămână sunt culeşi cu mâna aproximativ o mie de crabi potcoavă şi sunt aduşi în laborator vii unde li se extrage aproximativ 30% din sânge. Ulterior, ei sunt reintroduşi în mare unde îşi revin repede.
Fiecare crab-potcoavă „donează” sânge doar o dată pe an.
De fapt, crabii-potcoavă nu sunt tocmai crabi, pentru că ei nu sunt crustacee. În realitate, ei sunt mai aproape de căpuşe, scorpioni sau păianjeni, fiind singurii supravieţuitori din ordinul Xiphosura. Această specie cutrieră Atlanticul de 445 milioane de ani. Adică, crabul-potcoavă a existat pe Terra cu 200 de milioane înaintea dinozaurilor.
Pe lângă sângele lor miraculos, aceste animale mai au şi alte „superputeri”. De exemplu, ele pot suporta temperaturi extreme şi pot rezista un an fără hrană. De asemenea, exemplarele de crabi-potcoavă au câte 10 ochi.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/11757558/4/potcoava.jpg?width=635&height=370

9. Cine este mai păros: omul sau cimpanzeul?
Ce-i drept, oamenii pot părea mai puţin păroşi, comparativ cu cimpanzeii, dar în realitate se pare că şi noi avem tot cam atâtea fire de păr ca ei, adică aproximativ 5 milioane. Dintre acestea, doar 100.000 se găsesc la nivelul scalpului.
Părul uman a evoluat să fie mai fin şi mai transparent ca cel al altor primate. Noi ne-am pierdut blana şi nimeni nu ştie cu exactitate motivul. Una dintre teorii sugerează că am făcut asta pentru a reduce păduchii. Alta susţine că atunci când strămoşii noştri au părăsit pădurile preferând savana, acum 1,7 milioane de ani, ne-am pierdut blana care ne supraîncălzea.
Pe măsură ce blana s-a diminuat, pielea a devenit mai închisă la culoare pentru a ne proteja de soare.
Însă aceste teorii nu explică de ce eschimoşii au mai puţin păr pe corp sau de ce părul din zona scalpului este programat să crească pentru perioade atât de lungi de timp.
Alte teorii asociază pierderea blănii cu creşterea creierului. Un creier mai mare crează mai multă căldură. Astfel, pe măsură ce creierul uman a început să se dezvolte, noi a trebuit să învăţăm să ne ţinem temperatura corpului sub control, aşa că am început să transpirăm. Cum transpiraţia este ineficientă dacă individul are blană, atunci noi am evoluat renunţând la stratul de blană.
De asemenea, când am început să mergem drepţi în două picioare, singurul loc unde mai aveam nevoie de păr a a fost capul pentru a ne proteja creierii de soare.
Desigur, acestea sunt doar câteva din multitudinea de teorii privind această problemă, însă ceea ce este important este faptul că noi nu avem chiar atât de puţin păr pe cât credem.
10. Care au fost primele animale care au ajuns în spaţiu?
Răspuns: musculiţele de oţet
Micii astronauţi au fost trimişi în spaţiu în iulie 1946 alături de nişte seminţe de porumb. SCopul acestei misiuni a fost de a observa efectele expunerii la radiaţii în altitudini mari.
Musculiţele de oţet sunt preferatele oamenilor de ştiinţă care realizează studii de laborator. Mai întâi, trei sferturi din genele umane asociate cu boli se întâlnesc şi în codul genetic al acestor animale. De asemenea, ele dorm în fiecare noapte, reacţioneze la fel ca noi la anestezicele generale şi se reproduc foarte repede.
După musculiţele de oţet, oamenii de ştiinţe au trimis în spaţiu maimuţe. Prima maimuţă care a ajuns în spaţiu a fost Albert II în 1949 şi a ajuns până la o altitudine de 134 de kilometri (spaţiul este definit ca începând de la o altitudine de 100 de kilometri de Pământ). Predecesorul său, Albert I s-a sufocat şi a decedat cu un an în urmă, înainte de a trece de bariera de 100 de kilometri. Din nefericire şi Albert II a murit deoarece paraşuta capsulei sale nu s-a deschis la aterizare.
Abia în 1951 am reuşit să trimitem o maimuţă în spaţiu şi să o aducem înapoi în siguranţă. De fapt, a fost o maimuţă, Albert VI şi cei 11 şoareci care o întovărăşeau. Chiar şi aşa, succesul nu a fost de lungă durată căci Albert VI a murit la 2 ore după ce s-a întors pe Pământ.
În general, maimuţele-astronaut nu au fost renumite pentru longevitate, dar totul s-a schimbat odată cu Miss Baker. Pe 28 mai 1959, Able si Miss Baker formau singurul echipaj al sondei Jupiter, lansată din Cape Canaveral, Florida, la o altitudine de 580 de kilometri. Amandouă maimuţele au fost recuperate cu bine, deşi Able a murit patru zile mai târziu. Cauza a fost o reacţie la anestezia administrata în timpul operaţiei de scoatere a electrodului implantat sub piele înainte de lansarea în spatiu. Miss Baker, în schimb, a avut o viaţă lungă, în care s-a bucurat de faimă. Ea a murit la 27 de ani din cauza unei complicaţii la rinichi, iar la înmormântare au participat mai bine de 300 de oameni.
În schimb, primul animal pe orbită a fost Laika în 1975. Dar, din nefericire şi ea a murit de inimă în timpul zborului, din cauza stresului.
De atunci şi până acum au mai fost trimise multe alte animale în spaţiu, printre care cimpanzei (toţi au supravieţuit), porci de guinea, broaşte, şobolani, pisici, păianjeni etc.

cirus
28-December-2013, 08:35 PM
Cercetătorii chinezi au creat în laborator 10 purceluşi care strălucesc în întuneric
Florin Bădescu (http://www.descopera.ro/autor/florin-badescu) |


+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11823484/1/porci.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11823484-cercetatorii-chinezi-au-creat-in-laborator-10-purcelusi-care-stralucesc-in-intuneric-video)
Cercetătorii din China au creat în laborator, cu ocazia Crăciunului, 10 purceluşi care strălucesc în întuneric sub acţiunea razelor fluorescente, cu ajutorul unei tehnici inventate de oamenii de ştiinţă de la Facultatea de medicină Manoa din cadrul Universităţii Hawaii.
Potrivit huffingtonpost.com, cercetătorii de la Universitatea de Agricultură din China de Sud au reuşit această performanţă insolită prin injectarea unei proteine fluorescente, extrasă din ADN-ul unor meduze, în embrionii de porc, obţinând astfel în laborator 10 purceluşi care strălucesc în nuanţe de verde.
Aceeaşi tehnică a fost utilizată în Turcia, la începutul acestui an, pentru a crea primii iepuraşi care strălucesc în întuneric. În aceeaşi ţară se lucrează în prezent pentru obţinerea unor oi "fluorescente".
Oamenii de ştiinţă nu creează aceste animale de fermă pentru a obţine un fel de "decor de sezon". Scopul cercetătorilor este acela de a inventa o metodă eficientă şi ieftină pentru a putea introduce în corpul uman o genă cu efecte benefice cu scopul de a trata o serie de maladii genetice.
Medicul Stefan Moisyadi de la Universitatea din Hawaii spune că această tehnică va fi benefică pentru multe persoane care suferă de o maladie sangvină rară, denumită hemofilie. "Putem să producem astfel enzime, mult mai ieftin, lucrând pe animale, decât într-o uzină care ar costa multe milioane de dolari pentru a fi construită".
Potrivit aceluiaşi cercetător, cei 10 purceluşi din China nu au fost deloc afectaţi de acea proteină cu efect fluorescent şi vor avea probabil o speranţă de viaţă egală cu a tuturor semenilor lor. "Lumina verde este doar un marker ce arată că metoda funcţionează perfect", a spus Stefan Moisyadi.

Surse: Mediafax (http://www.mediafax.ro), Huffington Post (http://www.huffingtonpost.com/2013/12/25/glow-in-the-dark-pigs_n_4499640.html), UHawaii (http://www.manoa.hawaii.edu/news/article.php?aId=6197)

cirus
28-December-2013, 08:43 PM
Atac neaşteptat al peştilor piranha: 60 de persoane au fost rănite pe o plajă în Argentina


Ana Borlescu (http://www.descopera.ro/autor/ana-borlescu) | 28.12.2013



Şaizeci de persoane au fost rănite de piranha, peşti carnvori, pe o plajă a fluviului Parana, în Argentina, inclusiv o fată în vârstă de 7 ani căreia i s-a amputat un deget (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11824778/1/piranha.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11824778-atac-neasteptat-al-pestilor-piranha-60-de-persoane-au-fost-ranite-pe-o-plaja-in-argentina)
Şaizeci de persoane au fost rănite de piranha, peşti carnvori, pe o plajă a fluviului Parana, în Argentina, inclusiv o fată în vârstă de 7 ani căreia i s-a amputat un deget, conform autorităţilor citate de AFP.
Atacul a survenit miercuri în apropiere de Rosario, oraş cu un milion de locuitori care găzduieşte săptămâna viitoarea cursa Dakar, în timp ce argentinienii se îndreaptă către plaje şi malul apelor pentru a face faţă mai uşor temperaturilor caniculare ale verii australe.
"Au fost foarte agresivi. A început spre sfârşitul dimineţii, când oamenii au simţit muşcături de picioare, tălpi şi mâini. Palometas (numele local pentru peştii piranha) au rupt pur şi simplu bucăţele de carne din unii oameni", a declarat Gustavo Centurion, medic al Sistemului de urgenţe medicale din Rosario.
Bancul de pirahna nu a putut fi observat de cei care se scăldau deoarece apele fluviului Parana sunt tulburi din cauza debitului.
Peştii pygocentrus nattereri (pirahna roşii), cei mai răspândiţi din America de Sud, şi serrasalmus spilopleura (pirahna aurii), de 20 până la 60 de centimetri lungime, sunt speciile de peşti carnivori identificate în această regiune de către Institutul de limnologie.

Pygocentrus nattereri (Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11824778/2/shutterstock-115989613.jpg?width=635&height=422

Fluviul Parana, cu izvoarele în Brazilia, se revarsă în Oceanul Atlantic după ce a traversat Paraguay şi Argentina.
"Palometa este un peşte foarte vorace, cu o dentiţie puternică ce provoacă leziuni dacă apucă să muşte", conform lui Federico Corner, directorul Sistemului de urgenţă sanitară din Rosario, care a instalat un centru de tratament pe plaja în cauză.
Peştii piranha trăiesc în Parana la nivelul portului Rosario, se deplasează în grupuri şi nu atacă frecvent oamenii care se scaldă în apele fluviului. În general aceştia sunt atraşi de răni şi sânge.
Ultimul atac de acest fel la Rosario a avut loc în anii 1970, conform presei locale.
Surse: Mediafax (http://www.mediafax.ro), AFP (http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5h_H5g9VRV0R80vKXoei8Ftv51Vtw?docId=f56f268c-cdc8-4bc8-a91e-7aa2b20c17f2), BBC News (http://www.bbc.co.uk/news/world-latin-america-25522354)

cirus
28-December-2013, 10:09 PM
Cum ne vor ajuta ciupercile să salvăm lumea


Mihaela Stănescu (http://www.descopera.ro/autor/mihaela-stanescu) |


(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/7/shutterstock-92064413-1.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11821017-cum-ne-vor-ajuta-ciupercile-sa-salvam-lumea)
Ne pot apăra de atacuri cu arme biologice. Pot curăţa apele şi solul de petrol şi alte substanţe chimice periculoase, pot ajuta chiar la decontaminarea solului poluat radioactiv. Sunt sursa unor medicamente cu efecte remarcabile şi a mii de potenţiale leacuri încă necunoscute, pentru multele boli ale omenirii. Ciupercile - aceste forme de viaţă stranii şi care păstrează încă multe mistere – ne-ar putea ajuta, într-o bună zi, să salvăm lumea. Aşa crede cel mai pasionat apărător al lor, Paul Stamets, un om care îşi dedică viaţa acestor entităţi biologice uimitoare şi “super-puterilor” lor.
Multă vreme considerate plante – în virtutea faptului că, la fel ca plantele, creşteau din pământ – ciupercile şi-au căpătat, în cele din urmă, un loc al lor în arborele vieţii, după ce oamenii de ştiinţă au devenit conştienţi că aceste forme de viaţă erau foarte diferite, de fapt, de plantele cu care, până atunci, fuseseră categorisite laolaltă.
Deosebirile sunt mari: de pildă, plantele au, în marea lor majoritate, o nutriţie autotrofă – adică îşi prepară singure substanţe organice, din apă, compuşi anorganici şi energie solară, cu ajutorul unui pigment special, clorofila, prin procesul numit fotosinteză, în cursul căruia absorb dioxid de carbon şi elimină oxigen. Ciupercile, spre deosebire de plante, nu fac fotosinteză, nu au clorofilă, consumă oxigen şi elimină dioxid de carbon (ca animalele), iar nutriţia lor este heterotrofă: ele iau din mediu, din substratul pe care cresc, substanţe organice pe care le descompun şi le utilizează apoi în propriul lor metabolism (tot ca animalele).
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/9/aleuria-aurantia-fungus.jpg?width=635&height=477
Privind mai în profunzime, s-a constat, apoi, că la plante peretele celular este alcătuit în mare parte din celuloză, în vreme ce la ciuperci, constituentul de bază al peretelui celular este o altă substanţă, chitina (care, fiindcă veni vorba, este întâlnită şi la animale – de exemplu, exoscheletul insectelor este alcătuit predominant din chitină); asta i-a făcut pe unii oameni de ştiinţă să afirme că, de fapt, ciupercile ar fi mai apropiate de animale decât de plante.
Dar, în realitate, ciupercile (sau fungii, cum li se spune în terminologia de specialitate) nu sunt nici plante, nici animale, ci o categorie aparte de vieţuitoare.
Se estimează că ar exista 1,5 milioane de specii de fungi; unii sunt de dimensiuni foarte mici (mucegaiul verde-albăstrui care apare pe alimentele uitate în frigider, ori drojdia de bere, de pildă, au componente vizibile doar cu instrumente optice de mărire.) Alte specii sunt mai mari, de dimensiuni “macro”; au o parte numită miceliu, ascunsă în substratul pe care cresc (sol, lemn etc.) şi o parte vizibilă la exterior, aşa-numitul corp de fructificaţie, care este ceea ce numim noi, de obicei, ciupercă.
Cei mai mulţi oameni se gândesc la ciuperci în primul rând ca la nişte alimente; în al doilea rând, ca la un potenţial pericol, în cazul în care ar lua drept alimente nişte ciuperci otrăvitoare, şi... cam atât.
Dar ciupercile constituie un grup nu numai exterm de divers, ci şi foarte promiţător în ceea ce priveşte aplicaţiile practice, care trec mult dincolo de aspectul culinar.
Iar omul care ştie cel mai bine cum să vorbească despre aceste promisiuni ale ciupercilor – pentru că îşi petrece viaţa studiind acest subiect – este Paul Stamets, ale cărui idei şi reuşite au fost prezentate într-un articol amplu (http://discovermagazine.com/2013/julyaug/13-mushrooms-clean-up-oil-spills-nuclear-meltdowns-and-human-health#.UrudkIhTvkl) apărut de curând.
Cultivator de ciuperci, dar şi cercetător, Paul Stamets deţine o fermă de cultură a ciupercilor, o afacere de familie, în statul american Washington; ferma se numeşte Fungi Perfecti. Dar, spre deosebire de mai toate “ciupercăriile” comerciale, la Fungi Perfecti se desfăşoară şi o intensă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul micologiei (aşa se numeşte ramura biologiei care studiază ciupercile).
Ideile vizionare ale lui Stamets sunt rodul acestor cercetări avansate legate de capacităţile excepţionale ale ciupercilor de a rezolva unele dintre problemele dificile cu care se confruntă deja omenirea şi cu care s-ar putea confrunta şi mai drastic în viitor.
În afară de numeroase conferinţe şi articole, viziunea lui Paul Stamets a fost prezentată într-o carte de referinţă în domeniu, apărută în anul 2005: Mycelium Running: How Mushrooms Can Help Save the World. Sunt prezentate în ea idei – bazate pe rezultate ale unor cercetări ştiinţifice – legate de modul în care diferite specii de ciuperci ar putea fi utilizate în tehnologii de viitor, pentru rezolvarea unor probleme în domenii ca medicina, silvicultura, combaterea poluării şi a dăunătorilor etc. Stamets a obţinut, de altfel, mai multe brevete de invenţie pentru aceste tehnologii bazate pe super-puterile ciupercilor.
Aşadar, cum ne-ar putea ajuta ciupercile să salvăm lumea? Iată un şir de exemple.

Ciupercile pot fi, în primul rând, excelente surse de medicamente: în medicina tradiţională a multor popoare, ciupercile au jucat roluri importante, dar şi medicina modernă le datorează enorm. Penicilina, primul antibiotic fabricat de om şi care a deschis, efectiv, o eră nouă în medicină, a fost preparată pornind de la substanţa naturală cu proprietăţi antibiotice descoperită de Alexander Fleming în 1929, într-o tulpină de mucegai Pennicillium – o specie de microfungi. Iar cercetătorii sunt de părere că în diverse specii de ciuperci mai există încă multe substanţe cu proprietăţi antibacteriene şi antivirale, care aşteaptă să fie descoperite.


Asemenea substanţe au fost identificate, de pildă, în ciupercile reishi, ciuperci din genul Ganoderma (imaginea de mai jos) larg utilizate în medicina orientală; aceste ciuperci fac obiectul a numeroase studii, care au evidenţiat în ele prezenţa unor substanţe cu efecte antitumorale şi de susţinere a sistemului imunitar; de asemenea, compuşi din ciupercile reishi scad tensiunea, nivelul colesterolului şi glicemia şi ar putea avea efecte benefice în anumite boli ale ficatului. Din aceste ciuperci se extrage deja un antibiotic numit ganomicină.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/3/reishi2.jpg?width=635&height=477
Specia Trametes versicolor (imaginea de mai jos) conţine, după cum arată studii recente, substanţe cu acţiune anti-canceroasă; asemenea compuşi sunt întâlniţi şi în alte specii, iar pe piaţă există deja medicamente utilizate în chimioterapia cancerului, precum calvacin şi Illudin S, extrase din ciuperci.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/4/trametes-versicolor-a1.jpg?width=635&height=477
Laricifomes officinalis, o ciupercă de copac ce poate atinge dimensiuni impresionante (după cum se vede în imaginea de mai jos, care îl reprezintă pe însuşi Paul Stamets cu un exemplar din această specie) era folosită de populaţiile de nativi americani pentru tratarea variolei. Azi, această boală este considerată eradicată (de altfel, e singura boală umană eradicată până acum), dar există încă pericolul ca virusul respectiv să fie utilizat în arme biologice, iar aceste ciuperci, crede Stamets, ar putea fi utile într-o astfel de dramatică eventualitate. Unele dintre varietăţile selecţionate de el ale acestei specii au dovedit capacităţi deosebite şi împotriva unor tulpini ale virusurilor gripei aviare şi gripei porcine.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/2/paul-stamets-with-agarikon.jpg?width=635&height=477
Ciuperca Fomes fomentarius, tot o specie ce creşte pe trunchiurile copacilor şi care există şi în România, a fost multă vreme folosită, la noi şi în alte ţări ale Europei, pentru a fabrica iască, acel combustibil care, foarte inflamabil, putea fi cu uşurinţă aprins de o scânteie produsă de două pietre de cremene ori de un amnar; împreună, iasca şi amnarul reprezentau în vechime un element important pentru supravieţuirea oamenilor, permiţându-le să aprindă repede un foc. Dar din această iască se făcea şi un soi de pâslă, din care se confecţionau pălării şi genţi. Cu ani în urmă, se găseau şi la noi în ţară, prin bazarele din staţiunile turistice, asemenea obiecte. După spusele expertului american, acest material are excelente proprietăţi absorbante, dar şi antimicrobiene, putând fi utilizat, de pildă, pentru bandajarea rănilor şi păstrarea alimentelor. Este puţin probabil să mai fie astfel utilizat în viitor, dar este un bun exemplu al diversităţii de utilizări pe care le pot avea ciupercile şi al importanţei lor istorice în existenţa omului.

Alte ciuperci pot parazita şi ucide insecte, având astfel potenţialul de a acţiona ca insecticide naturale, fapt verificat de Stamets în propria sa locuinţă, când s-a confruntat cu o invazie de furnici. Le-a venit de hac cu ajutorul unor momeli ce conţineau spori de Metarhizium anisopliae, un mucegai care infestează insectele.
În vremurile contemporane, ciupercile au un mare viitor în domeniul bioremedierii (numită, în acest caz specific, micoremediere) – adică al refacerii, cu ajutorul unor organisme vii, a unor ecosisteme deteriorate.


Mycena alcalina poate descompune bifenilii policloruraţi ( PCB), încă utilizaţi în unele ţări ca lichid de răcire sau izolator în aparate electrice; sunt substanţe puternic poluante, care favorizează apariţia cancerului la om.
Ciupercile Pleurotus ostreatus (păstrăvi de fag, după denumirea lor populară românească) sunt capabile să cureţe zonele poluate cu petrol şi derivaţi ai acestuia, spune Paul Stamets, care, de altfel, a lucrat la selecţionarea unor tulpini de Pleurotus eficiente în această “îndeletnicire” şi a arătat, prin experimente comparative, că aceste ciuperci sunt într-adevăr în stare să facă o treabă foarte bună eliminând reziduurile petroliere din sol şi din apă.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/5/pleurotus-ostreatus.jpg?width=635&height=795
Stropharia rugosoannulata, o specie comestibilă, gustoasă, poate curăţa apele de anumite bacterii patogene.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/8/stropharia-rugosoannulata.jpg?width=635&height=423
Iar o varietate de ciuperci halucinogene din genul Psilocybe s-a dovedit foarte eficientă în descompunerea unei substanţe extrem de toxice, un gaz de luptă paralizant, cunoscut sub numele de VX.

Dar super-puterile ciupercilor nu se mărginesc la atât. După cum afirmă Stamets într-una dintre cele mai revoluţionare propuneri ale sale, ele pot ajuta la decontaminarea solurilor poluate cu substanţe radioactive. După dezastrul produs de avarierea centralei nucleare de la Fukushima (2011), el a propus un proiect îndrăzneţ pentru a curăţa solul din jurul centralei de reziduuri radioactive. Pe scurt, ideea este următoarea: în loc de a căra din zona contaminată milioane de metri cubi de pământ, care ar trebui depozitat apoi, cu toate precauţiile necesare manevrării deşeurilor nucleare, ceea ce ar consuma spaţiu şi resurse imense şi ar lipsi zona de o mare cantitate de sol fertil, de ce să nu ne bazăm pe o calitate puţin cunoscută, dar cu adevărat uimitoare, a ciupercilor – aceea de a absorbi din sol metale grele, printre care şi izotopi radioactivi?
El a sugerat plantarea, în regiunea contaminată, a unor copaci din specii indigene, împreună cu ciuperci care trăiesc în simbioză cu copacii (cu miceliul în jurul rădăcinilor arborilor), formând asociaţii numite micorize. Crescând, ciupercile absorb elementele radioactive din sol. Colectând ciupercile pe măsură ce cresc şi depozitându-le pe ele ca deşeuri radioactive, problema ar putea fi rezolvată într-un timp mai lung, dar cu costuri mult mai mici. Repetând aceste operaţiuni de “însămânţare” cu ciuperci şi apoi de colectare şi depozitare a acestora, solul ar putea fi curăţat în câteva decenii.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/1/evening-old-mushroom.jpg?width=635&height=370
Până acum, ideea a stârnit dezbateri în cercurile specialiştilor, dar nu a captat interesul autorităţilor. Pentru moment, Paul Stamets testează capacitatea diferitelor specii de ciuperci de a absorbi cesiul radioactiv, rezultatele experimentelor urmând să fie cunoscute peste câteva luni. Iar dacă se va dovedi că unele dintre aceste formidabile forme de viaţă, ciupercile, chiar sunt capabile să elimine elementele radioctive din sol, atunci proiectul “pădurii nucleare” a lui Paul Stamets ar avea şanse să fie pus în practică, iar omenirea a avea un nou plan de salvare a regiunilor otrăvite de poluarea nucleară. Şi, astfel, vom adăuga o nouă super-putere pe lista celor deja excepţionale – deşi încă puţin cunoscute şi valorificate – ale ciupercilor, puteri care, într-o bună zi, ne-ar putea ajuta cu adevărat să ne salvăm lumea.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5387/11821017/6/shutterstock-116749384.jpg?width=635&height=425


http://www.descopera.ro/stiinta/11821017-cum-ne-vor-ajuta-ciupercile-sa-salvam-lumea

cirus
13-January-2014, 12:47 PM
Arborele cu cârnaţi, copacul cu batiste şi alţi arbori spectaculoşi
Mihaela Stănescu (http://www.descopera.ro/autor/mihaela-stanescu)



+ zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/21/kigelia-africana.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11858431-arborele-cu-carnati-copacul-cu-batiste-si-alti-arbori-spectaculosi)
Deşi nimic n-ar trebui să fie considerat „ciudat” sau „bizar” când e vorba despre formele de viaţă, căci acestea au apărut, fără excepţie, prin evoluţie, iar aspectul ori comportamentele lor nu sunt decât adaptări naturale, să recunoaştem că unele forme de viaţă atrag mai mult privirea şi produc o impresie mai puternică decât altele, ca urmare a faptului că se disting de ceea ce este obişnuit, comun. În lumea arborilor, există specii care, prin siluetă, prin aspectul florilor, al fructelor ori al scoarţei, se îndepărtează de prototipul „copacului”, aşa cum ni-l imaginăm noi - pe baza imaginii arborilor pe care suntem obişnuiţi să îi vedem în Europa - şi aşa cum îl reprezentăm atunci când suntem puşi să desenăm un arbore, în general. Iată 7 asemenea specii exotice de arbori, care ilustrează, o dată în plus, diversitatea formelor de viaţă de pe Pământ.
Arborele cu cârnaţi (Kigelia africana)
Nu e vorba că abia s-au încheiat sărbătorile de iarnă şi că nu ne-am fi desprins încă de amintirea cârnaţilor; acest arbore a evocat şi altora, încă de mult, imaginea (poate un ideal pentru unii, mai ştii?) unui copac de crengile căruia atârnă sute de caltaboşi dolofani.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/10/shutterstock-150907352.jpg?width=635&height=451

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/17/kigelia-africana-serengeti.jpg?width=635&height=370După cum indică denumirea ştiinţifică, specia vegetală cu pricina este originară din Africa. În mai multe limbi poartă numele popular de „arbore al cârnaţilor”, cu referire la aspectul fructelor sale; uneori, acestea pot avea mărimi impresionante, până la 1 metru lungime şi 18 cm diametru.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/18/kigelia-africana-fruit.jpg?width=635&height=586
Fructele sunt consumate de păsări şi mamifere din savana africană; pentru oameni, fructul proaspăt este toxic şi trebuie preparat în diferite moduri pentru a fi utilizat. Este folosit în cosmetica tradiţională şi în medicina populară africană pentru prepararea unor leacuri, iar prin fermentare se obţine o băutură alcoolică, un fel de bere foarte tare.

Trandafirul deşertului (Adenium obesum)
Numele popular de „trandafir al deşertului”, suav şi graţios, ce evocă delicatele flori roz ale plantei, contrastează cam brutal cu numele de obesum dat aceleiaşi specii, de data asta cu referire la trunchiul „planturos”, parcă revărsat, al copacului respectiv. Dar poate tocmai în acest contrast stă farmecul acestui arbore, originar din Africa şi Arabia.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/2/shutterstock-54340621.jpg?width=635&height=953

Exemplare spectaculoase ale acestei specii cresc în Arhipelagul Socotra, un grup de 4 insuliţe din Oceanul Indian, aparţinând Republicii Yemen. Insula cea mai mare, numită tot Socotra, a fost inclusă de UNESCO pe lista patrimoniului mondial, datorită biodiversităţii sale remarcabile, ce cuprinde peste 700 de specii endemice de animale şi plante.

Copacul cu batiste (Davidia involucrata)

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/8/shutterstock-144750175.jpg?width=635&height=423

Originar din China, arborele cu batiste îşi datorează numele bracteelor (frunze modificate, aflate la baza inflorescenţelor) de culoare albă şi foarte mari, ce pot ajunge la 25 cm lungime. Arborele înfloreşte în luna mai, iar în zilele cu vânt, bracteele flutură pe ramuri, evocând imaginea unor batiste albe sau a unor aripi albe de păsări. De aici, numele de „arbore cu batiste”, sau, cum este numit în engleză, dove tree – „arborele cu porumbei”.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/15/davidia-involucrata.jpg?width=635&height=477
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/16/davidia-involucrata-2.jpg?width=635&height=814

Jabuticaba (Plinia cauliflora)
La majoritatea speciilor de arbori care fac fructe, acestea cresc pe ramurile tinere; în schimb, la ciudatul arbore jabuticaba, originar din America de Sud, fructele cresc de-a dreptul pe trunchi.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/19/pliniacauliflora.jpg?width=635&height=836
Jabuticaba (alături de un mic număr de alţi arbori de pe Terra) prezintă o caracteristică numită cauliflorie (care a dat şi numele de cauliflora din denumirea ştiinţifică a speciei): florile apar de-a dreptul pe trunchi şi pe ramurile bătrâne, groase, nu doar pe ramurile tinere ori pe lăstari. Iar cum din flori se formează fructele, acestea se coc tot pe trunchiul copacului.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/20/flor-de-jaboticaba-myrciaria-cauliflora.jpg?width=635&height=477Fructele de jabuticaba sunt comestibile, putând fi consumate fie ca atare, fie preparate sub formă de peltea, suc de fructe proaspăt ori „vin” de fructe.

Banyanul indian (Ficus benghalensis)
Este o specie de smochin care emite rădăcini aeriene ce cresc în jos, spre pământ; odată înfipte în sol, creşterea lor se accelerează, iar aceste organe se îngroaşă şi se lemnifică, ajungând să semene la înfăţişare cu trunchiul copacului.

http://www.shutterstock.com/ (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/7/shutterstock-127985765.jpg?width=635&height=423

Un banyan bătrân, de sute de ani, poate ajunge astfel să arate ca un pâlc de copaci, în realitate fiind vorba însă despre un singur arbore, ancorat în pământ prin sute de rădăcini aeriene, ca nişte stâlpi. În India, aceşti copaci sunt consideraţi arbori sacri; la umbra coroanelor lor uriaşe, sprijinite pe sute de „coloane”, este adesea adăpostit câte un altar de rugăciune sau chiar câte un templu.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/11/acharya-jagadish-chandra-bose-indian-botanic-garden-howrah-2011-.jpg?width=635&height=422

Arborele călătorului (Ravenala madagascariensis)

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/4/shutterstock-116557498.jpg?width=635&height=707

Palmierul călătorilor, cum mai este numit, este o specie endemică în Madagascar; în ciuda numelui, din punct de vedere botanic nu este un palmier adevărat (familia Arecaceae), ci face parte din aceeaşi familie (Strelitziaceae) cu ciudata „păsăre a paradisului” (Strelitzia reginae), o plantă pe care o putem vedea uneori în florării, cu inflorescenţele ei bizare, colorate în portocaliu şi albastru.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/13/traveller-tree.jpg?width=635&height=829Frunzele sale cresc aliniate după un model neobişnuit de regulat, sub forma unui evantai; pe măsură ce planta înaintează în vârstă, frunzele de la bază mor, lăsând în urmă un trunchi care se tot înalţă, putând ajunge la mai mulţi metri înălţime, şi care poartă în vârf evantaiul de frunze, cu un contur inconfundabil.
Nu ştim exact de ce a primit numele de „arbore al călătorilor”; conform uneia dintre explicaţii, în tecile ca nişte jgheaburi ale frunzelor se adună apă care, se spune, ar putea fi folosită la nevoie de călătorii însetaţi (însă, la drept vorbind, această apă este adesea murdară şi n-ar trebui băută fără a fi purificată în prealabil). O altă teorie privind originea numelui are în centru ideea că evantaiul uriaş de frunze are tendinţa de a creşte pe direcţia nord-sud, oferind astfel călătorilor un mijloc aproximativ de orientare.

Eucaliptul-curcubeu (Eucalyptus deglupta)
Dacă alţi copaci au siluete ciudate ori particularităţi bătătoare la ochi ale fructelor sau florilor, specia Eucalyptus deglupta (care creşte în Indonezia, Filipine, Noua Guinee) are, ca trăsătură distinctivă, scoarţa trunchiului, ce atrage privirea printr-un model abstract de pete şi dâre viu colorate, în nuanţe cu totul neaşteptate pentru o scoarţă de copac.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/3/shutterstock-70362853.jpg?width=635&height=953

Arborele îşi înnoieşte an de an învelişul; îşi leapădă porţiuni din straturile exterioare ale scoarţei, dezvăluind straturile de ţesut nou, de un verde viu. Pe măsură ce aceste straturi înaintează în vârstă, îşi schimbă culoarea, trecând de la albăstrui la violet, apoi la portocaliu şi cafeniu. Eucaliptul-curcubeu a devenit un arbore îndrăgit de peisagişti, care, în regiunile calde ale planetei, plantează adesea în parcuri această stranie formă de viaţă vegetală, cu trunchi multicolor, parcă pictat.

(Foto: Shutterstock.com) (http://www.shutterstock.com/)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/6/shutterstock-125120306.jpg?width=635&height=956


(Foto: Shutterstock.com)http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/11858431/5/shutterstock-125120291.jpg?width=635&height=956


http://www.descopera.ro/natura/11858431-arborele-cu-carnati-copacul-cu-batiste-si-alti-arbori-spectaculosi

cirus
13-January-2014, 12:56 PM
Premieră mondială spectaculoasă: un peşte-tigru a fost surprins înghiţind o rândunică din zbor! (VIDEO)
Rândunică (Hirundo rustica) Foto: Shutterstock.com (http://www.shutterstock.com/) + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11879578/1/randunica.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11879578-premiera-mondiala-spectaculoasa-un-peste-tigru-a-fost-surprins-inghitind-o-randunica-din-zbor-video)
Apele unui lac african par calme şi liniştite. Câteva rândunici migratoare zboară deasupra suprafeţei lacului. Deodată, sărind din apă, un peşte capturează din zbor una dintre faimoasele păsări rapide.

„Întreaga acţiune ce cuprinde saltul şi capturarea rândunicii în zbor are loc atât de repede, încât ne-a luat ceva timp să înţelegem ceea ce tocmai am văzut”, a explicat Nico Smit, directorul Unit for Environmental Sciences and Management din cadrul Universităţii North-West din Potchefstroom, Africa de Sud.
După ce au înţeles ceea ce au capturat în imagini, „prima reacţia a fost de bucurie intensă, pentru că am realizat că am fost spectatori la ceva cu adevărat incredibil şi unic”, a mai spus Smit.
Aceasta este prima dovadă confirmată care atestă momentul în care un peşte de apă dulce atacă o pasăre în zbor, subliniază cercetătorii în Journal of Fish Biology. Încă din anii '40 au circulat zvonuri care afirmau că peştele-tigru african (Hydrocynus vittatus), ce poate atinge un metru în lungime, face acest lucru. Dar Smit afirmă că echipa sa „nu a fost niciodată convinsă de aceste relatări anedoctice”. Aşadar, atunci când au pornit să studieze migrarea şi habitatul acestor peşti într-un lac din Africa de Sud din Parcul Naţional Mapungubwe, în apropiere de graniţa cu Botswana şi Zimbabwe, cercetătorii nu doreau să caute peşti care sar din apă pentru a vâna.
Cu toate acestea, în timpul petrecut pe lac, cercetătorii au văzut în fiecare zi aproximativ 20 de momente în care peştii au vânat cu succes rândunici (Hirundo rustica).
Smit afirmă că acest comportament remarcabil nu a fost observat până acum deoarece se efectuează foarte puţine studii asupra peştilor de apă dulce din Africa. „Sperăm că descoperirea noastră va atrage atenţie asupra importanţei cercetărilor asupra peştilor de apă dulce şi asupra comportamentului lor”, a mai spus Smit.
Iată imaginile capturate de cercetători:

Sursa: Nature (http://www.nature.com/news/video-fish-leaps-to-catch-birds-on-the-wing-1.14496)

http://www.descopera.ro/dnews/11879578-premiera-mondiala-spectaculoasa-un-peste-tigru-a-fost-surprins-inghitind-o-randunica-din-zbor-video

cirus
19-January-2014, 09:04 PM
De ce zboară păsările în stoluri în formă de „V”? Unul dintre cele mai mari mistere ale naturii a fost descifrat (VIDEO)
De ce zboară păsările în stoluri în formă de „V”? Cercetătorii cred că au aflat răspunsul + zoom http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5109/11911639/1/zbor-in-v.jpg?width=618&height=361 (http://www.descopera.ro/galerii/11911639-de-ce-zboara-pasarile-in-stoluri-in-forma-de-v-unul-dintre-cele-mai-mari-mistere-ale-naturii-a-fost-descifrat-video)
În antichitate, ibisul chel (Geronticus eremita) era atât de răspândit pe cerul din nordul Africii încât pasărea a fost imortalizată de egipteni ca hieroglif. Simbolul denota cuvântul „akh”, care însemna „a străluci”. Astăzi, ibisul mai numără doar câteva sute de exemplare, ce trăiesc în mare parte în Maroc. Cu toate acestea, ibisul chel încă străluceşte: un studiu efectuat pe 14 exemplare, ce a fost publicat în cursul acestei săptămâni în Nature, a oferit primele dovezi experimentale ce ajută la clarificarea unui mare mister al lumii naturale — de ce zboară păsările migratoare într-un stol în formă de „V”?
Răspunsul evident este că această formaţie ajută la economisirea energiei. La fel cum pelotonul ce se formează într-o competiţie de ciclism permite participanţilor să aibă parte de o cursă mai uşoară, cercetătorii presupuneau că forma unui stol de ibişi sau de gâşte face zborul mai uşor pentru păsările care urmează liderul. Cealaltă ipoteză luată în calcul pentru forma de „V” era aceea că pasărea din fruntea stolului este cel mai bun navigator.
Cele mai importante şi mai influente studii realizate până acum nu fac altceva decât să testeze dacă răspunsul evident la o întrebare este cel corect. În ceea ce priveşte zborul păsărilor, validitatea răspunsului evident a fost greu de clarificat până acum din cauza unei mari probleme. Anume, faptul că echipamentul folosit pentru a monitoriza zborul păsărilor sălbatice tinde să dispară odată cu pasărea de care este ataşat (senzorii care pot transmite datele în timp real tind să fie prea grei pentru a putea fi purtaţi de păsări).
Riscul de dispariţie al ibisului chel a oferit, însă, o oportunitate extraordinară pentru a verifica această ipoteză. Oamenii de ştiinţă derulează mai multe programe de creştere în captivitate a ibişilor, iar o componentă importantă a pregătirii păsărilor pentru eliberarea în sălbăticie constă în învăţarea acestora să navigheze rutele tradiţionale de migraţie. Ibişii crescuţi în captivitate sunt învăţaţi să urmărească experţii în conservare care îi ghidează din interiorul unui avion uşor. Aşadar, atunci când ibişii pornesc în zbor în stolurile în formă de V, ei revin ulterior înapoi „acasă”.
Steven Portugal, un cercetător de la Royal Veterinary College din Hatfield, Marea Britanie, a folosit zborurile de antrenament ale ibişilor crescuţi la o grădină zoologică din Viena pentru a testa beneficiile zborului în stoluri în formă de „V”. Echipa cercetătorului a dotat ibişii cu senzori uşori care măsurau atât poziţia corpului lor, cât şi mişcările aripilor.
Păsările tinere au avut nevoie de o perioadă de adaptare pentru a putea forma stolul în „V”. O formaţie în V este mai greu de realizat şi menţinut decât pare; de altfel, piloţii RAF cărora li s-a cerut în cel de-al Doilea Război Mondial să zboare în „V” petreceau mai mult timp urmărind avionul din faţa lor decât scrutând cerul pentru aeronave inamice. Totuşi, cei 14 ibişi au reuşit să menţină stolul în „V” suficient de mult pentru a permite oamenilor de ştiinţă să măsoare atât distanţa dintre fiecare pasăre şi momentul în care fiecare dintre acestea dădea din aripi.
Rezultatele au fost clare: atunci când erau în stolul în „V”, fiecare pasăre reuşea să-şi sincronizeze datul din aripi astfel încât să exploateze curentul de aer format de aripile păsării din faţă. Atunci când stolul reuşea să se sincronizeze, fiecare pasăre urmăritoare îşi amâna bătaia din aripi suficient de mult încât să răspândească un „val” de sincronicitate prin fiecare braţ al „V”-ului format.
Portugal crede că există un motiv foarte bun pentru care ibişii fac acest lucru. Cercetările mai vechi au arătat că zborul reprezintă un efort considerabil. „Atunci când noi, oamenii, facem sport, pulsul inimii urcă la aproximativ 180 de bătăi pe minut într-o zi bună. Atunci când păsările zboară, pulsul lor urcă la 400 de bătăi pe minut”, a explicat Portugal.
Totuşi, nu toată lumea este convinsă că această cercetare oferă răspunsurile la toate întrebările referitoare la formaţia în „V”. Michael Dickinson, un specialist în zbor din cadrul Universităţii Washington, afirmă că studiul confirmă, într-adevăr, predicţiile teoretice referitoare la modul în care păsările pot conserva energie. Totuşi, subliniază Dickinson, studiul nu măsoară în mod direct dacă păsările pot depune un efort mai mic, deoarece oamenii de ştiinţă nu au măsurat pulsul păsărilor. „Este un studiu interesant, însă nu este unul definitv”, concluzionează Dickinson.

Surse: Nature (http://www.nature.com/news/v-is-for-vortex-1.14507), NPR (http://www.npr.org/2014/01/15/262607399/the-science-behind-flying-in-v-formation)

http://www.descopera.ro/dnews/11911639-de-ce-zboara-pasarile-in-stoluri-in-forma-de-v-unul-dintre-cele-mai-mari-mistere-ale-naturii-a-fost-descifrat-video

cirus
08-March-2014, 04:24 PM
Http://www.youtube.com/embed/CbILj_CYqno