Pagina 1 din 21 12311 ... UltimulUltimul
Rezultate 1 la 10 din 206

Subiect: O istorie puţin cunoscută

  1. #1
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit O istorie puţin cunoscută

    O istorie puţin cunoscută: cel mai sângeros război din lume


    Razboiul din Paraguay


    Vă puteţi imagina o ţară care şi-a pierdut în decursul unui război peste două treimi din populaţia sa masculină ? Ţara respectivă s-a aflat în conflict cu alte trei state, şi a fost cât pe ce să înfrângă această coaliţie, înainte de a fi aproape ştearsă de pe suprafaţa pământului. Războiul respectiv a fost cel mai sângeros episod de acest fel din întreaga istorie a ambelor Americi. Urmele conflictului sunt prezente şi astăzi în peisajul şi mentalul colectiv al locuitorilor din Paraguay.
    Preşedintele şi războiul

    Paraguay, o ţară obscură, cumva izolată în America de Sud, şi mai tot timpul umbrită de vecini mai mari şi mai puternici precum Argentina şi Brazilia, a fost loc de desfăşurare pentru un război unic în istoria conflictelor armate.

    Foarte pe scurt, explicaţiile oficiale invocă faptul că atât Argentina, cât şi Brazilia erau deranjate de politica externă a Uruguayului, iar când partidul minoritar Blancos din Uruguai a cerut ajutor Paraguayului vecin, autorităţile acestuia au decis că nu ar fi fost deloc "macho" să refuze cererea uruguaienilor. Cel puţin aşa susţin istoricii locali care nu s-au sfiit să boteze acest conflict cu accente de holocaust pe alocuri, drept "El Guerro del Mas Stupido"...
    Cu toate acestea, conflictul desfăşurat în a doua jumătate a secolului 19 este puţin cunoscut chiar şi în regiune. Chiar în Paraguay ambiguităţile şi controversele din jurul conflictului au făcut ca generaţii de politicieni şi deopotrivă, istorici, să evite aducerea subiectului în discuţie. Cu toate acestea, după mai mult de 142 ani de la sumbrele evenimente, Paraguayul este încă influenţat de eroismul strămoşilor, concretizat într-o tragedie care defineşte această ţară.
    Paraguayul de astăzi nu reprezintă vreo putere militară. Influenţa sa este concretizată de două mari baraje fluviale, exporturile masive de soia către China şi bazarul uriaş din Ciudad del Este.
    Cu toate acestea, la mijlocul secolului 19 Paraguayul era o adevărată putere regională. Tonul în această direcţie, fusese dat deja de preşedintele Carlos Antonio Lopez, care adusese în ţară ingineri şi specialişti din Europa pentru construirea unui şantier naval, o oţelărie, precum şi una dintre primele căi ferate din America de Sud. În anul 1862, preşedintele Carlos Antonio Lopez a murit, funcţia fiind preluată de fiul său, Francisco Solano Lopez.
    Tânărul Solano era o fire temperamentală cu adese accese dictatoriale. Bunăoară, a interzis cetăţenilor să stea aşezaţi sau cu spatele la el, când se afla în picioare sau defila. La fel, era dornic să marcheze cu orice preţ trecerea sa prin istorie. Ocazia i-a apărut în anul 1864, când a decis să intervină în politica regională. În acelaşi an, Brazilia a intervenit militar în războiul civil din Uruguay, pentru a-şi proteja propriile investiţii economice.

    Preşedintele Francisco Solano Lopez
    Lopez s-a temut că intervenţia Braziliei va destabiliza balanţa regională a puterii, şi a avut o cuvântare în care anunţat că Paraguayul nu va tolera prezenţa trupelor braziliene pe pământ uruguayan. Împăratul Pedro al II-lea al Braziliei l-a ignorat şi a invadat Uruguaiul. Imediat, preşedintele Solano Lopez a declarat război Braziliei şi trupele sale au pătruns în provincia Mato Grosso.
    Solano a intrat ulterior cu armata şi în Uruguayul vecin pentru a lupta cu facţiunile care sprijineau Brazilia. Cum Argentina a refuzat cerea trimisă de Solano, conform căreia trupele sale doreau să străbată teritoriul argentinian, ambiţiosul preşedinte a ordonat trupelor să trecă prin Argentina cu orice preţ.
    Evident, situaţia a început să se precipite, odată ce facţiunea pro braziliană din Uruguay a câştigat războiul, Brazilia, Uruguayul şi Argentina au decis să se răzbune în cel mai clasic stil de roman sud-american. Cele trei ţări au semnat un pact secret prin care s-au angajat să anexeze jumătate din teritoriul Paraguayului, să obţină compensaţii de război, să-i interzică menţinerea unei armate, şi nu în ultimul rând să-l aresteze pe Francisco Solano.
    Pe culmile sângeroase ale absurdului
    Sorţii erau împotriva Paraguayului, populaţia celor trei ţări inamice era de circa 25 ori mai mare decât a sa. Armata lui Solano era echipată cu muschete de pe vremea lui Bonaparte, tunuri din secolul 17, şi, fiind un stat fără ieşire la mare, nu putea importa armamament modern străin. Pe de altă parte, inamicii săi beneficiau de carabine cu bătaie lungă, artilerie modernizată şi vase de război. Invazia paraguayenilor a fost rapid stopată în Uruguay şi Brazilia, iar Solano Lopez s-a văzut nevoit să ceară pace.
    Dar orgoliul Împăratului Pedro al II-lea nu era împăcat cu atât. Suveranul brazilian dorea abdicarea lui Lopez şi amintea mereu că trupele sale duceu tot greul luptelor. Acelaşi orgoliu îl împiedica şi pe preşedintele Lopez să demisioneze lasându-l astfel fără alternativa perfect posibilă de a se preda în termeni decenţi pentru acele timpuri. Ceea ce a început ca o escapadă capricioasă cu iz militarist s-a transformat într-un război de exterminare.
    În următorii trei ani, paraguayenii aflaţi în inferioritate numerică au dus un război de surpavieţuire, fiind împinşi după lupte teribile, spre sudul mlăştinos al ţării lor.
    În ciuda distrugerilor şi pierderilor de vieţi omeneşti fără precedent, preşedintele Solano Lopez nu dorea să se predea. Îşi muta capitala şi sediul general după sine, din oraş în oraş, pe măsură ce fiecare localitate era cucerită de coaliţie. Era convins că toată lumea conspira în jurul său, şi nu a durat mult până când a ajuns să trăiască stări de adevărată paranoia. A ajuns aşadar să ordone închiderea şi torturarea a mii de susţinători.

    Împăratul Pedro al II-lea al Braziliei
    Furiei sale oarbe i-au căzut victime chiar şi propria-i mamă şi soră. Fratele său s-a numărat printre cei peste 800 de apropiaţi ucişi personal de Solano cu o lance, gest motivat de faptul că aşa făcea economie de gloanţe...
    În acest timp, ţara sa se scufunda în haos şi durere. Cum toţi bărbaţii erau înrolaţi cu forţa, agricultura a colapsat şi s-a instalat foametea generalizată. Un număr uriaş de paraguayeni au fost nevoiţi să se hrănească cu plante şi fructe din junglă, o mare parte din aceşti nefericiţi ai soartei decedând ulterior de holeră, malarie şi dizenterie. Cum bărbaţii în putere erau tot mai puţini, Solano Lopez a recrutat o armată de strânsură compusă din copii şi adolescenţi.
    În lipsă de arme, Solano Lopez i-a înarmat cu beţe din lemn cioplite şi vopsite sub forma unor puşti, astfel încât inamicii care-i observau de la distanţă să creadă că au arme adevărate. A mers mai departe de atât, obligându-i pe copii să poarte bărbi false, pentru a lăsa impresia armatelor coaliţiei că au de înfruntat nişte bărbaţi în toată firea. Legat de acele vremuri triste, paraguayenii celebreaza anual Ziua Copiilor, pentur a onora astfel memoria celor peste 2.000 de copii ucişi în decursul unei singure bătălii.
    În acest timp, Solano Lopez era obligat să se retragă în continuare. În anul 1870, armata braziliană l-a încolţit la fortul Cerro Cora în nord-estul îndepărtat al Paraguayului. În timpul execuţiei prin împuşcare, preşedintele a strigat "Mor pentru ţara mea" !
    Elisa Lynch, soţia sa de origine irlandeză l-a îngropat alături de fiul lor.

    29.000 de bărbaţi pentru o ţară

    Conform recensămintelor de după război, aproximativ 90% din populaţia Paraguayului a fost decimată în conflict....
    Doar 29.000 de bărbaţi au mai supravieţuit măcelului, ceea ce i-a făcut pe istorici şi statisticieni să considere că Războiul din Paraguay a fost cel mai distructiv război al vremurilor moderne.
    Un corespondent de război relata că puţinii supravieţuitori întâlniţi erau adevărate schelete vii, mutilate de gloanţe şi lovituri de sabie. Femeile rătăceau dezbrăcate pe străzi, mizeria era omniprezentă, iar jaguarii părăsiseră jungla şi se plimbau nonşalanţi pe străzile oraşelor distruse, în căutarea cadavrelor proaspete...
    Războiul a distrus toate elitele, dar răul nu se terminase pentru această ţară greu încercată. După terminarea ostilităţilor, ţara a fost condusă timp de 8 ani de către argentinieni, precum şi de paraguayenii exilaţi care au sprijinit agresiunea celor trei ţări sudamericane contra preşedintelui Solano Lopez. Regimul proaspăt instalat l-a portretizat pe fostul preşedinte drept un tiran setos de sânge şi a încercat să-l exileze din istorie.

    Conştient parcă de modul în care-i va fi tratată memoria, Solano Lopez scria cu o zi înainte de capturarea şi execuţia sa, că va fi îngropat sub un munte de ignoranţă şi uitare, dar ziua sa va veni şi va renaşte în conştiinţa populară pentru a-şi relua locul de drept în istoria ţării sale. Timpurile i-au cam dat dreptate, după 1920, tensiunile create de pretenţiile Boliviei în provincia paraguayană Chaco, bogată în petrol au dus la renaşterea sentimentelor naţionaliste, cu figura fostului preşedinte Lopez în centrul manifestărilor. Războiul care a urmat între anii 1932-1935, a fost câştigat de Paraguay, iar odată cu restabilirea mândriei naţionale, personalitatea sa a fost reabilitată.
    Cu toate acestea, atrocităţile războiului au marcat şi astăzi sufletele locuitorilor acestei ţări. Unul dintre cele mai cumplite episoade s-a desfăşurat la Piribebuy, o localitate situată la circa 80 kilometri est de capitala Asuncion. Soldaţii brazilieni au retezat gâturile tuturor locuitorilor întâlniţi, după care au blocat uşile unui spital aglomerat. La sfârşit au dat foc...
    Când meciurile de fotbal dor...
    Războiul a avut urmări dintre cele mai diverse în întreaga regiune. Armata braziliană şi-a consolidat poziţia şi a devenit o instituţie influentă care a avut un sol important în dezvoltarea ulterioară a acestei ţări. La fel, acest război a dus la abolirea definitivă a sclaviei din Brazilia, căci orice sclav care se inrolase la război, a fost eliberat.
    Marea câştigătoare din acest război la capătul lumii a fost Marea Britanie care a împrumutat Brazilia înainte de începerea ostilităţilor, şi Paraguayul după încheierea lor, ca să aibă banii necesari pentru reconstrucţia din temelii a ţării. Tot războiul a fost finanţat de fapt de către Bank of London, Barring Brothers şi N. M. Rotschild & Sons.
    Din acel moment, până în zilele noastre întreaga viaţă politică şi socială a Paraguayului a fost puternic marcată de drama naţională a războiului cu cei trei vecini.
    Accentul pe gloria, sacrificiul asumat, modelul autoritar, şi inamicii din interior a marcat dezvoltarea şi istoria ulterioară a ţării.

    Războiul a influenţat puternic şi exporturile ceaiului de Yerba Mate. În timpul războiului, exportul acestei plante cu importante efecte terapeutice a scăzut cu 95%. Soldaţii din toate forţele armate angajate în conflict au folosit in exces ceaiul de Yerba Mate pentru calităţile sale inegalabile de a diminua senzaţile de foame, durere şi anxietate. Cum ceaiul de Yerba Mate era principalul produs de export al ţării, iar aceasta era ruinată economic şi demografic, investitorii străini au preluat urgent nu doar controlul asupra producţiei de Yerba Mate, ci şi asupra întregii economia ţării.
    Cu toate acestea, ţara a renăscut din propria cenuşă, şi a ajuns astăzi una dintre cele mai bogate şi prospere ţări din America de Sud. Natalitatea explodat după război, când inclusiv preoţii au fost încurajaţi să aibă copii.

    Rănile războiului din trecut îşi păstrează însă amprenta asupra fiecărui paraguayan.
    "Pentru paraguayenii de astăzi, inclusiv succesul şi bucuriile de orice fel, au ajuns să fie percepute ca nişte preludii la nişte dezastre şi pericole ulterioare. Chiar atunci când naţionala de fotbal câştigă, noi resimţim stres şi panică", declară explicit Fernando Bogado, cercetător în cadrul Muzeului de Istorie Piribebuy.

  2. #2
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Transilvania, o mie de ani sub stapanire ungureasca – un fals grosolan!

    Articolul de faţă mi-a fost inspirat de rândurile scrise de un sârb, Miodrag Stanojevic, profesor de istorie la Novi Sad, revoltat, pe bună dreptate, de cele citite într-o publicaţie românescă unde se scria despre umilinţele la care românii sunt supuşi, în propria lor ţară, de către minoritarii unguri, care îi batjocoresc şi îi umilesc în toate felurile. Profitând de faptul că ,,românii sunt un popor paşnic şi binevoitor”, la care autorul mai adaugă ,,îmbecil de tolerant” (!), ungurii din România îşi fac de cap.

    Aşa se explică că un individ descreierat şi degenerat şi-a permis să spânzure şi apoi să dea foc unei păpuşi care îl reprezenta pe unul dintre eroii naţionali ai poporului român, crăişorul Avram Iancu. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă un român ar fi procedat la fel: să dea foc unui păpuşi cu chipul lui Kosuth Lajas, la Budapesta?, se întreabă autorul. Sau, ar fi îndrăznit oare ungurii din Voivodina să le strige sârbilor ,,ţigani”, aşa cum le strigă românilor? Nu ar fi îndrăznit nici din întâmplare, fiindcă le-ar fi fost frică!

    La noi, în România, toate acestea sunt posibile, fiindcă noi, românii, ne comportăm exact aşa cum ne-a caracterizat Miodrag Stanojevic: ,,imbecili de toleranţi”! Tocmai de aceea îşi permit să afirme, cu obrăznicie, în gura mare, că ,,Transilvania aparţine Ungariei”!, cerând, tot mai insistent, autonomia ei, făcând referire la o închipuită stăpânire de o mie de ani a Transilvaniei, sau la autonomia catalanilor din Spania. Cât priveşte stăpânirea de o mie de ani, ne vom referi la ea în articolul de faţă. În ce priveşte Catalonia, ungurii ,,uită” însă un element esenţial, anume că cei din Catalonia sunt băştinaşi acolo, pe când ungurii sunt alogeni, străini, nişte migratori asiatici, lucru ştiut şi recunoscut nu numai de istoricii străini, ci şi de cei unguri. În 1912, profesorul de istorie Laurentzi Vilmos scria într-un manual de istorie: ,,Spre sfârşitul veacului al IX-lea apare în Europa un popor necunoscut, care venea de undeva din ascunzişurile secrete ale Asiei. Neam de călăreţi sălbatici, al cărui scop de a fi era lupta şi având drept ţel cotropirea”.

    Acele ,,ascunzişuri secrete ale Asiei” erau undeva prin Extremul Orient de azi, fiind pe la anul 700, cronicile coreene vorbeau despre ei ca de nişte ,,nomazi primitivi care jefuiau nordul Coreei şi al Chinei”. După aproape două secole, pe la 896, fugăriţi de pecinegi, ungurii se opresc tocmai în Panonia, locuită, în acea vreme, de slavi, valahi, avari şi germani. Erau ceva mai mulţi de 250.000, aparţinând celor şapte triburi, aflate sub ascultarea lui Arpad.

    Erau puţini, dar erau răi, aşa cum au şi rămas. Fiind nişte ,,călăreţi sălbatici” şi având drept scop cotropirea, nu s-au astâmpărat, începând incursiunile de pradă în jur, aşa cum au făcut şi în Bulgaria, în 892, ,,unde au comis mari pustiiri”. Au ajuns chiar până în Apus, unde ,,timp de trei ani au pustiit, în mod bestial, ucigând şi arzând totul în Alsacia şi Lotharngia”. Asta până în anul 955, când împăratul german Otto I i-a zdrobit în lupta de pe râul Lech. Cei care au mai scăpat vii, în frunte cu ducele Toxus, au reuşit, cu greu, să se reîntoarcă în Panonia, umiliţi şi împuţinaţi.

    Şi-au dat seama atunci că nu mai aveau nicio şansă de a supravieţui ca popor dacă nu se vor înmulţi. Iar cum alt mijloc nu aveau, fiindcă cu natalitatea nu s-au lăudat nicio dată, au început un lung şi dur proces de maghiarizare a tuturor popoarelor din jur, cu care au intrat în contact: germanii, valahii, slavii. Acest proces a fost atât de intens şi de agresiv încât mulţi dintre cei de mai sus, care au avut neşanşa de a convieţui cu ungurii, aproape au dispărut, în timp ce numărul etnicilor unguri a crescut spectaculos. În 1910, un istoric ungur constata că doar zece la sută dintre unguri mai erau urmaşii celor şapte triburi din 896! Deosebit de semnificativ este, în această privinţă, că aproape toate dintre marile personalităţi ale istoriei şi culturii maghiare, cu care ungurii se mândresc, la origine nu au fost unguri. Este suficient să amintim numele celui mai ilustru rege al Ungariei, Matei Corvin, care a fost român. El era doar fiul lui ,,Ioan Huniade, al căror nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria ungurilor, cât a românilor din coapsele cărora s-a născut”. Cel mai de seamă poet ungur, Sandor Petofi a fost sârb; marele revoluţionar şi om de stat ungur, Kosuth Lajas, a fost slovac; din cei 13 generali ai armatei revoluţionare maghiare, ucişi în 1919, după capitularea de la Şiria, doar doi erau unguri etc. Mult mai târziu, unul dintre publiciştii germani de seamă, Harden, referindu-se la adevărată stare de lucruri din Ungaria, scria: ,,În această ţară, marea majoriate a popoarelor este lipsită de drepturi, fiind redusă la starea de robie. Aici domneşte silnicia brutală unită cu o viclenie perfidă şi orice gest care nu covine clicei stăpânitoare este reprimat cu o implcabilă cruzime”. Aşa a fost posibil procesul imfam de maghiarizare a popoarelor din Ungaria.

    Cu toate acestea politicienii de ieri şi de azi ai Ungariei afirmă, fără jenă, că aceasta a stăpânit Transilvania vreme de o mie de ani. Iar extremiştii unguri strigă, cât îi ţine gura, că ,,Transilvania aparţine Ungariei”, ori ,,Transilvania nu e România”! Cei care susţin astfel de idei fantasmagorice, ar trebui să ştie că, exceptând o foarte scurtă perioadă, cea din 1848-1849, când Kosuth a proclamat independenţa Ungariei şi alipirea forţată a Transilvaniei, apoi cea din perioada 1940-1944, când doar nordul Transilvaniei a fost ocupat de Ungaria horthystă, în tot cursul istoriei sale Transilvania nu a aparţinut niciodată Ungariei. În cele două situaţii de mai sus, se ştie că armata revoluţionară maghiară a fost înfrântă de armatele austro-ţariste, în 1849, la Şiria, lângă Arad, iar în 1944, nordul Transilvaniei a revenit la patria mamă, România, în urma înaintării victoriaose a armatelor sovietice şi române.

    Astfel, de la Ştefan cel Sfânt (997-1038) până la dispariţia regatului Ungariei de pe harta Europei, în 1526, în urma înfrângerii catastrofale a armatei maghiare de către turci, în lupta de la Mohacs, Transilvania şi-a păstrat situaţia de Voievodat autonom. După transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, în 1541, până la înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, Transilvania a fost declarată Principat autonom sub suzeranitate turcească. Mai mult, ,,dispariţia Ungariei în 1526 a permis Voievodatului Transilvaniei să se afirme ca o ţară indpendentă, iar aceasta nu a fost niciodată o ţară ungurească”.

    În 1867 s-a format uniunea bicefală austro-ungară, cunoscută sub numele de Imperiul Austro-Ungar, care, în urma înfrângerilor suferite în Primul Război Mondial, s-a destrămat. În toată această perioadă Trnasilvania şi-a păstrat situaţia de provincie austriacă, administrată direct de Viena. La sfârşitul războiului, Ungaria şi-a putut, în sfârşit, declara, indpendenţa. La rândul său, în conformitate cu dorinţa unanimă a românilor ardeleni, care formau marea majoritate a locuitărilor săi, Transilvania s-a unit cu România.

    Că acesta a fost adevărul istoric şi procesul socio-istoric pe care l-a parcurs Transilvania de-a lungul secolelor ne-o dovedeşte, între altele, acea înţelegere mişelească din 1438, cunoscută sub numele de Unio Trium Naţionum, care a servit drept temei pentru reperezentarea ca naţiuni politice ale Transilvaniei numai pe nobilii unguri, saşi şi secui. Astfel Unio Trium Naţionum a devenit istituţia de bată a organizării constituţionale nedrepete a Transilvaniei, care a rămas în vigoare până la 1848.Acelaşi lucru îl dovedesc şi declaraţile făcute chiar de istoricii unguri. De exemplu, istoricul Farczady Elek scria, în 1912: ,,Regii Ungariei au fost siliţi să încuvinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei, cu voievozi puternici în fruntea ei”. În acelaşi an, un alt istoric, S.Szilagyi, arăta că ,,Ungaria şi Transilvania nu au fost niciodată contopite, au rămas două ţări deosebite”.

    Cât priveşte procesul istoric şi legic ce avea să conducă spre deznodământul firesc al unirii Transilvaniei cu România, în 1918, tot un istoric ungur, Szechenyi Istvan, scria încă în 1835: ,,Nicio frontieră, nicio supraveghere nu va reuşi să rupă firul moral ce-i leagă pe românii din Transilvania de vecina patria mamă, încă slabă, dar care ascunde toate posiblităţile de dezvoltare”.

    Ţinând seama de cele de mai sus, întrebăm: unde sunt cei o mie de ani în care Transilvania s-a aflat sub stăpânirea Ungariei? La această întrebare nu se poate răspunde altfel decât că această afirmaţie este o minciună, un fals grosolan prin care se încearcă, ca în atâtea alte situaţii, a se inventa un alt adevăr istoric decât cel real. De Ilie Sandru – Ziarul Natiunea

  3. #3
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Mircea Radu vrea liste cu tortionarii comunisti in toate scolile din Romania

    Prezentatorul principalului jurnal de ştiri al TVR, Mircea Radu, a postat pe pagina personală de FaceBook un mesaj prin care cere ca în fiecare şcoală din România să fie afişate liste cu torţionarii din închisorile comuniste, pentru ca nimeni să nu uite “cozile de topor care ne-au nenorocit neamul”. Mesajul integral:

    ”Da, e frumos pe Facebook. Mai o muzica, mai un gand, mai un link, mai o poza cu copii. E bine sa interactionezi cu oameni, chiar si asa virtual. Dar eu socotesc ca e bine sa stim, sau sa ne aducem aminte si de cozile de topor care ne-au nenorocit neamul asta. Si l-au nenorocit pe multe zeci de ani. Multe-multe zeci de ani….

    Mai jos e o lista cu cei mai cunoscuti si odiosi tortionari. Eu as pune lista asta in fiecare școală ca stie copiii bazele pe care s-a construit Romania si de ce a ajuns asa… Sa inteleaga de la o varsta foarte frageda ce e iadul.

    Lista:

    Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase mărturii ale supravieţuitorilor de la Canal îl pomenesc pentru cruzimea sa; el a inventat tortura “stâlpul infamiei”: deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb.

    Alimănescu, fost delincvent, integrat ofiţer în Securitate ca “ghid” pentru depistarea adăposturilor partizanilor, de către miliţienii din comuna Şovarna, jud. Mehedinţi. Pentru a-l determina pe partizanul Ursunoiu să se predea, acesta, împreună cu alţi securişti, i-au spânzurat fetiţa.

    Androne, sergent major la colonia Salcia. O mărturie a unui fost deţinut politic îl caracteriza ca fiind “o brută cu cap şi chip lombrozian, demonstra zilnic ultimele tehnici de tortură, aplicate atât cu mâinile, cât şi cu picioarele, când căuta să te lovească la testicule, dar şi cu cei doi câini-lupi, dresaţi să muşte”. O altă mărturie relatează: “a aliniat în şir indian şapte deţinuţi…după ce l-a ciomăgit bine pe primul, a trecut la al doilea. Lovea, icnea, înjura, iar lovea. Învârtea ciomagul cu pricepere, loviturile cădeau grindină pe spinările oamenilor”

    Anghel Marin, căpitan la arestul din str. Uranus, Bucureşti. În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi smulgându-i părul. De asemeni a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el.

    Aranici Pavel, colonel, secretar de stat în Ministerul de Interne între 27 ianuarie 1961 şi 11 iunie 1963. În 1952 era şeful biroului “Bande” destinat capturării rezistenţei anticomuniste din munţi, a dat ordinul arestării şi torturării familiilor celor fugiţi pentru a descuraja sprijinirea partizanilor şi pentru a grăbi predarea rebelilor. De asemeni a fost la originea ideii dresării unor câini antrenaţi să atace omul, pe care i-a trimis apoi în munţi

    Baciu Ioan, directorul Direcţiei Penitenciare, lagăre, colonii. A introdus în locurile de detenţie metoda “ştergerii urmelor”, ordonând ascunderea în locuri necunoscute a cadavrelor deţinuţilor

    Bădicuţ Tănase, locotenent major, Securitatea Piteşti. A ucis mai mulţi partizani din grupul de luptători Arnăuţoiu-Arsenescu din satul Nucşoara, a anchetat şi bătut pe mulţi săteni, bănuiţi că ar ajuta grupul. A anchetat-o pe Elisabeta Rizea pe care a torturat-o cu bestialitate. Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucureşti. A condus ancheta Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, arzând ca “nefolositoare pentru anchetă” obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, cărţi, manuscrise, autografe, scrisori.

    Blehan Octavian, locotenent, anchetator la Suceava. A rămas în amintirea unui deţinut politic pe care l-a anchetat cu o tortură groaznică: după ce l-a legat de mâini şi de picioare şi i-a astupat gura cu ciorapii, l-a bătut cu cravaşa şi cu biciul. În trecut, pentru că violase mai multe fete şi femei, Blehan fusese condamnat
    la 8 ani închisoare.

    Bob, sanitar la Gherla, avea obiceiul să-i bată până la sânge pe deţinuţi, cu bâta, după care îi invita la cabinetul medical să le panseze rănile deschise. Era un “monstru solid şi bine legat”, relatează foştii deţinuţi.

    Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). L-a arestat personal pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.

    Borcea Liviu, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime ieşită din comun. Supravieţuitorii spun că verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă lungă de fier. Cei decedaţi erau depozitaţi într-o magazie, ridicaţi săptămânal, apoi aruncaţi în gropi comune, fără nici un semn.

    Brânzaru Emil, colonel, şeful echipei de bătăuşi profesionişti a Direcţiei de Cercetări Penale a M.A.I., echipă mobilă care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortură, strivirea organelor genitale, apropierea flăcării lumânării de ochi), bătea încă înainte de începerea anchetei, numind aceasta o “bâză”, un antrenament.

    Briceag Nicolae, colonel, şef al Regionalei de Securitate Sibiu (1954) şi adjunct al şefului Miliţiei Regiunii Cluj (1956-1967). La ancheta internă a Securităţii din 1968 s-a descoperit că la 4 dec. 1954, din ordinul ministrului Drăghici, îl executase pe Ibrahim Sefit, fost deţinut de drept comun, care făcuse diverse servicii comuniştilor ilegalişti la închisoarea Văcăreşti, înainte de 1944.

    Bulz Vasile, maior. În 1948 a ucis cu sălbăticie o studentă, Ecaterina Titi Gâţea, sfâşiindu-i sânii cu dinţii, bătând-o şi apoi sufocând-o, toate acestea sub ochii fratelui ei.

    Burghişan Petre, căpitan la coloniile de la Galeş şi Peninsula de la Canal. Renumit pentru cruzimea lui, îi înfometa pe deţinuţi şi le interzicea să bea apă când era cald. A redus raţia de hrană celor care nu-şi făceau norma până la 20 de grame pe zi. Un deţinut a murit de frig în carceră în urma ordinului lui.

    Butyka Francisc, maior, şeful Direcţiei de Anchete Penale în Securitatea Statului (din 1952), şeful Direcţiei Anchete Penale al Regiunii Bucureşti (1958). S-a ocupat de lotul Pătrăşcanu şi a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnavă, i-a propus asistenţă medicală în schimbul scrierii unei scrisori către fiica sa, Monica Lovinescu, cu o ofertă de colaborare a acesteia cu regimul. Refuzul ofertei a dus la moartea deţinutei.

    Cârcu Nicolae, la Poarta Albă îi bătea pe deţinuţi la infirmerie, cu parul, cu picioarele şi cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Veliţki, l-a bătut până la moarte; la fel, a mai asasinat în bătăi pe Mircea Niculescu şi Ioachim Craiu, ambii înfometaţi până la distrofie (gradul III). Instalase o priză de curent electric în grajdul coloniei, unde electrocuta deţinuţii după ce îi bătuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a bătut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. După 2 zile acesta a murit.

    Cârnu Ioan, căpitan, Nucşoara. L-a bătut pe soţul Elisabetei Rizea de “i-a rupt carnea de pe el”. Pe Elisabeta Rizea a agăţat-o într-un cui din tavan ,de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbuşit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecţie, pentru că la orice înţepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte şi în genunchi. Cârnu a bătut-o şi în spital, într-o rezervă specială.

    Chirion, locotenent, Canal. “Călăul nr. 1″ al lagărului de la Peninsula, avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14, cele ale studenţilor reeducatori. El l-a schingiuit pe dr. Simionescu care, nemaisuportând chinurile a simulat evadarea, fiind împuşcat de gardieni. Împuşca fără ezitare deţinuţi, sau, când nu o făcea el, punea arma în mâna unor deţinuţi obligându-i să ucidă.

    Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet, a înmormântat în locuri secrete cincizeci de deţinuţi, neraportând superiorilor decesele. Sustrăgând lemnul pentru gospodăria sa, îi înmormânta fără sicrie. Cocean, maior, Bucureşti. La ancheta din noiembrie 1987 i-a bătut pe Marius Boeriu şi pe Aurică Geneti. Marian Ricu relatează tot despre el: “m-a ameninţat cu o scândură de lemn, zicând că dacă nu spun nimic, mă toacă”.

    Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la tăiat stuf, în timpul iernii, cu apa până la piept, mişunând de şerpi. Deţinuţii erau obligaţi să transporte snopi de 80 de kg. Pe cei prăbuşiţi de efort îi sfâşiau câinii special dresaţi

    Crăciun Gheorghe, colonel, Sibiu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, A fost inventatorul unui instrument de tortură şi pedeapsă: carcera de 60 cm pe 60 cm căptuşită pe interior cu cuie. L-a împuşcat în închisoare pe Petre Mărgineanu, fratele prof. Nicolae Mărgineanu, alături de alţi 6 ţărani răsculaţi.

    Doicaru Nicolae, căpitan, ajuns treptat general, Constanţa, Şeful Securităţii Constanţa (1948), şeful Direcţiei de Informaţii Externe (1963-1978), prim-adjunct al Ministerului de Interne (1972-1978)., A condus alături de Ceauşescu reprimarea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării. A ordonat prigoana, arestarea şi uciderea partizanilor din Dobrogea (1949). A fost un timp şeful serviciului “Lichidări”, pentru răpirea şi executarea adversarilor regimului.

    Enoiu Gheorghe, colonel, Bucureşti. Deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost şeful anchetelor studenţilor arestaţi în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenţii anchetaţi atunci şi-l amintesc ca fiind de o duritate extremă.

    Fecioru Ion, locotenent major, Poarta Albă.Considera că deţinuţii nu au “dreptul decât la soare şi la aer”, obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor.

    Feller Moritz, locotenent, Botoşani.Torţionar sadic, pe tatăl lui Ilie Alexoaie l-a torturat folosind curentul electric de peste 80 de ori, pe Gh. Anghelache l-a bătut cu funia udă şi l-a scuipat. Conform mărturiei lui Emanuel Babii, Toderiţă Fediuc a decedat în urma bătăilor aplicate de Feller.

    Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni- estase copii de 12 ani fiindcă se jucaseră de-a partizanii la marginea unei păduri, cu arme de jucărie. Conform documentelor interne ale Securităţii, pe aceşti copii i-a torturat într-un mod barbar. Tot la Fălticeni, superiorii lui veniţi în control au relatat despre starea îngrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Reţinută într-o celulă al cărei pat nu avea scânduri, cu răni grave la şoduri, stătea direct pe ciment unde îşi făcea şi nevoile. De jur-împrejurul ei forfoteau viermii, iar mirosul era sufocant. Femeia înnebunise deja, urlând de disperare când i s-a deschis uşa. Irina Itu, curiera personală a lui Iuliu Maniu şi-l aminteşte şi ea pe “fiorosul maior Fux” care i-a scos unghiile cu cleştele.

    Goiciu Petre, colonel. În timpul directoratului lui, la Gherla, se băteau deţinuţii în mod curent, în camera de baie, care păstra pe pereţi urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. În 1958 când un grup de deţinuţi s-au revoltat, Goiciu a tras cu mitraliera în celule. Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de câteva luni, un deţinut a fost zidit de viu, lăsându-i libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.

    Gruia Manea, maior, Cluj. Mărturiile păstrate despre el vorbesc despre bătaia aplicată la tălpi cu o ţeavă de oţel, pe picioarele încălţate. La aceşti bocanci li se spunea “papucii lui Hristos”. Pe profesorul N. Mărgineanu l-a anchetat violent la Cluj chiar înainte de eliberarea deţinuţilor politici din 1964. A fost exclus din Securitate şi, ulterior, condamnat pentru deturnare de fonduri.
    Iliescu Gr. Ion, sergent, Canal.Foştii deţinuţi au relatat că a prins cu câinii un grup de trei evadaţi pe care i-a călcat în picioare. Pe unul, care a încercat să-l lovească, a asmuţit câinii, apoi l-a împuşcat pe loc, iar pe ceilalţi doi i-a predat în stare de comă locţiitorului comandantului, Ghinea. Un al doilea evadat a decedat în decurs de câteva ore

    Ioaniţescu, maior. Aflat în inspecţie la Grindu, la începutul anilor 60, l-a pedepsit pe deţinutul Preda la izolare. A dat ordin ca, din oră în oră, în celula de pedeapsă să i se arunce câte o găleată cu apă rece. Treptat celula se acoperea cu un strat de gheaţă, iar maiorul, după ce a aruncat personal prima găleată, a supravegheat aplicarea ordinului.

    Istrate Constantin, locotenent major, Gherla. Era şeful grupei care executa condamnările la moarte. Avea program pentru bătaie, duminica era zi fixă, aplica deţinuţilor câte 25 de lovituri la fund. Împreună cu
    gardianul Şomlea l-a bătut pe Paul Goma cu o cruzime incredibilă, cu o zi înainte de eliberare.,

    Italo, Huşi. Rău, fără scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar şi cu animalele, avea obiceiul să împuşte câinii de pază care nu i se păreau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violenţei, aplicând în tortură metoda “rotisorului” (deţinutul, legat de mâni şi de picioare era suspendat pe o rangă). Bătea deţinuţii cu cravaşa, cu un cablu împletit, apoi cu ghioaga.

    Jianu Marin, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus împreună cu Baciu Ioan reguli inumane de trai în închisorile politice.

    Lazăr Tiberiu, Gherla. Într-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazăr ar intra pe primele locuri. Un fost deţinut relatează că în luna aprilie 1950, a doua zi de Paşti, Lazăr, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bătaie a circa 100 de deţinuţi, pe care i-a aranjat în cerc, dându-le ordin să meargă în pas alergător, el aflându-se în mijlocul cercului, de unde a început să-i bată pe deţinuţi cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Când cădeau erau obligaţi să se ridice şi să continuie alergarea. După o oră de bătaie, aceiaşi deţinuţi au fost obligaţi să bea apă şi li s-a dat ordin să se dezbrace de haină şi cămaşă, fiind forţaţi să se întindă cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe deţinutul Maxim la Peninsula îl bătuse cu o piatră peste gură până îi scosese toţi dinţii.

    Macavei Ioan, locotenent colonel, Cluj. Se mândrea cu numărul mare de condamnări la moarte din dosarele lui, ca şi cu palmele date unui preot căruia începuse să îi curgă sângele şuvoaie. În 1992 i-a mărturisit lui Victor Lungu că cei condamnaţi “în contumacie” erau de fapt împuşcaţi în drum spre tribunal şi îngropaţi în locuri rămase necunoscute

    Manciulea I. Petre, locotenent, Salcia. În februarie 1953 un subaltern al său declara: “lt. M.P a ales în faţa mea 30-40 de deţinuţi şi a început să-i bată cu pumnii, picioarele, arătându-mi că aşa trebuie. A bătut aşa de tare pe unul, lovindu-l cu pumnul în inimă, de a început să se zbată la pământ, făcând spume la gură
    şi tremurând”.

    Mândreş, căpitan, Piteşti. Inspira teroare atât deţinuţilor, cât şi subalternilor, faptul ducând la o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica plăcere să practice, în miez de noapte, simulări de stingere a incendiilor, inundând camerele cu apă şi apoi aruncând nisip. , Ion
    Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

    Marici Petre, sublocotenent. În 1951, la închisoarea Suceava, l-a trimis la carceră pe deţinutul Pânzariu numai în cămaşă şi izmene, după ce-l bătuse. Carcera nu avea geam, iar deţinutul a leşinat de frig. Cât timp se afla în nesimţire a aruncat terciul fierbinte peste el. În timpul căutării partizanilor grupului lui Liviu Mărgineanu, în septembrie 1952, a torturat familiile, suspecte că îi alimentează, inclusiv pe copii, pe care i-a dezbrăcat în pielea goală, i-a întins cu faţa în jos în curte şi a sărit de pe prispă pe trupurile lor. “Erau aşa de bătuţi că nu mai puteau fi recunoscuţi sub valurile de sânge” relatează un martor. Pe cei condamnaţi la moarte îi executa personal. Îi ducea în cimitir şi îi împuşca cu un glonţ în ceafă.

    Maromet Nicolae, căpitan, Jilava, , Era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Mai avea obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.

    Marunescu Vasile, căpitan, închisoarea Botoşani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturaţi de el în anii 1961-1963 se numără Constantin Ticu Dumitrescu .

    Micutelu Constantin, locotenent major, Piteşti. Omologase o tortură personală: ridicarea celui în cauză cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea drumul, brusc. Aşa a omorât câţiva ţărani care refuzaseră colectivizarea. Lui Anghel Ilie din Vişina i-a scos un testicol cu creionul. L-a anchetat şi pe Constantin Noica de ale cărui ţipete răsuna închisoarea Piteşti.

    Moldovan, ofiţer politic la Luciu-Giurgeni, unde deţinuţii aveau un regim strict de muncă forţată şi înfometare şi erau păziţi cu câini care erau dresaţi să îi sfâşie dacă se prăbuşeau la pământ. Deţinuţii morţi erau zidiţi direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsaţi pradă şobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaş de identificare în gură.,

    Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei percheziţii a rămas în amintirea unui fost deţinut ca având un comportament sadic. Deţinuţii fuseseră scoşi toţi afară din celule, lângă zidul celularului unde li s-a ordonat să se dezbrace la piele şi să se alinieze culcaţi la pământ. Pentru că oamenii voiau să evite bălţile cu apă şi noroi, Muraviov şi-a pus cizma pe spatele unuia, împingându-l cu faţa în noroi. După aceasta toţi gardienii călcau peste deţinuţi, ca pe un pod viu.

    Negulescu, căpitan, Târgşor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrală, Securitatea l-a luat din spital în ghips, iar după anchetă a fost nevoie să fie operat din nou la coloană. La Târgşor a ajuns cu ghips de la brâu în jos. Negulescu i-a rupt coloana în bătaie pentru a treia oară.

    Oancă Constantin, căpitan, Craiova. Deţinuţilor închişi în arestul unde ancheta el li s-a dat să mănânce ciorbă de iarbă. Era un anchetator deosebit de crud, există mărturii că a bătut cu o rangă o mamă pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celălalt fiu l-a torturat în faţa ei. Documentele de arhivă descriu metodele de tortură aplicate de el: de la ora 19,30 la 20 bătaie continuă la tălpi, ţinerea în picioare, lovirea în cap cu saci de nisip, readucerea în simţiri cu şocuri electrice, întinderea corpului pe scripeţi.

    Pandele Nicolae, locotenent colonel, şeful Securităţii Iaşi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iaşi în timpul şefiei lui, scria: “după bătăi de nedescris, mi s-au legat degetele de la mâini cu câte un cablu electric şi am fost supus la electrocutări în trepte, având senzaţia că întregul corp mi se descompune în celule. M-am trezit când mi se turna apă rece în cap şi pe corp… ceea ce s-a repetat şi alte dăţi… muşchii faciali îmi erau măcelăriţi de loviturile anchetatorilor, aşa că nici nu puteam mânca”.

    Paşca Vasile, subofiţer, Dej. A participat la uciderea lui Alexandru Bel, ţăran recalcitrant la colectivizare, condamnat în lipsă şi devenit fugar în munţi. În seara de Crăciun i s-a înconjurat casa, a fost capturat, dus la Târgu Lăpuş şi torturat, apoi readus în satul lui, Cufoaia, pus să alerge în grădina propriei case. Securiştii aşezaţi în semicerc trăgeau spre el ca să-l înspăimânte, Paşca, în schimb, l-a ţintit, după care i-a strigat soţiei lui: “hai, scroafă puturoasă, ia-ţi porcul din grădină, că a fost lichidat”.

    Pavel Ion, locotenent major. La Salcia, când era el comandant, se practicau bătăi fără nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravaşa, asasinate prin împuşcare, introducerea deţinuţilor în carcere dezbrăcaţi, iarna; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, chiar şi iarna; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor sub copitele cailor; scoaterea deţinuţilor iarna, la muncă, dezbrăcaţi şi pedepsirea lor să stea în apa îngheţată ore în şir; expunerea deţinuţilor în pielea goală, legaţi de mâini şi de picioare, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ, mulţi deţinuţi murind astfel, sau rămânând schilozi pe viaţă. Ca urmare a acestor torturi, între iunie 1952 şi martie 1953 au decedat 63 de deţinuţi, iar alţii au ajuns invalizi pe viaţă.

    Popa Ion, locotenent, Salcia. Bătea deţinuţii cu parul. În ianuarie 1953 a dat ordin ca deţinutul Lunca Dionisie să fie izolat la carceră, dezbrăcat, omorându-l astfel. Prisecaru, poreclit Cap-de-Mort, plutonier, Balta Brăilei. Căpitanul Stareşin a fost bătut într-un mod îngrozitor de Prisecaru, cu pumnii şi picioarele, deţinuţii care asistau au văzut, în scurt timp, doar “o masă de carne şi sânge, care zvâcnea totuşi vie”.

    Stănciugel Marin, brigadier. La Canal era supranumit Hercules. I se atribuie o crimă sinistră: a aruncat în cuptorul de cărămidă un deţinut. Identitatea acestui deţinut nu e certă, ar fi putut fi Dragoş Rambela, frontierist din Bucureşti, fiu de general.

    Şaramet (Şeremet), plutonier, colonia de la mina Cavnic. Lui îi aparţine invenţia carcerii cu sârmă ghimpată pe interior. Nu accepta întreruperea muncii la mina din Cavnic, pedepsele erau executate în timpul liber, după ieşirea din schimbul minier. A obţinut şi prime datorită hărniciei muncitorilor lui. Pe deţinutul Tăbăcaru l-a lovit cu un piolet în cap, perforându-i craniul, acesta şi-a pierdut memoria definitiv, comportându-se ca un copil de un an.,

    Ştefan, locotenent. În 1950, ca locţiitor al comandantului Maromet de la închisoarea Jilava, a hrănit deţinuţii, o vară întreagă, cu iarba cosită de deasupra fortului pe care a fiert-o. Era deosebit de violent cu deţinuţii.

    Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.

    Ţandără Franţ, torţionar, Bucureşti. Ca torţionar a aplicat următoarele metode: strângerea degetelor cu uşa, bătaia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu săculeţii de nisip şi cu cearşafuri ude. Fusese instruit să simuleze nebunia şi îşi exercita misiunea în saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucureşti. După propria mărturie a ucis, prin injecţii letale, circa 100 de oameni.

    Vasile Gheorghe, locotenent major, şeful secţiei Anchete a Direcţiei Securităţii Ploieşti. Deşi era şeful serviciului se ocupa şi cu torturarea anchetaţilor care rezistau în anchete. Constantin Ticu Dumitrescu a fost bătut şi torturat de acesta între anii 1949-1951. Datorită lui a murit în timpul anchetei Aurel Căzănişteanu, un tânăr de 33 de ani, la 6 luni după arestare.

    Vârlan (Vârban) Dumitru, activist de partid, Vlaşca. A condus trupele de securitate în Vlaşca, la înăbuşirea răscoalei ţăranilor din Ciuperceni. A ucis, descărcând automatul în trupul ei, o fată de 19 ani, Maria Gărgăianu, care trăgea clopotul la biserică pentru a chema oamenii la răscoală. Fata, chiar moartă, încă mai atârna de frânghie, iar Vârlan s-a urcat în clopotniţă şi a aruncat trupul fetei, cu intestinele ieşite, în gol. Imaginea groaznică i-a făcut pe săteni să uite de frică, l-au prins pe Vârlan şi l-au ucis, zdrobindu-l cu picioarele.

    Vişinescu, director al închisorii Râmnicu Sărat în 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat îngrijirea medicală, ba mai mult, în plină iarnă, punea să se arunce apă peste el, în celulă.

    Bibliografie:

    Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele.
    Marius Oprea, Banalitatea răului.
    Constantin Trifan în revista “Memoria”.
    Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor.
    Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Vestul.
    Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită.
    Cicerone Ioniţoiu, Criminali, schingiuitori, colaboraţionişti.
    Doina Jela, Lexiconul negru.
    Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
    Al. Maier, Am fost medic la Gherla.
    Colecţia Anale Sighet.
    Arhiva de istorie orală a Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet (AIOCIMS) Cezar Zugravu, O antologie a crimei.

    Selecţie realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorial Sighet 2006”

  4. #4
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    - In America, “atacuri teroriste” sunt puse la cale de… FBI! “Suspecti” carora li se spune ca participa in “simulari de antrenament”, dar care apoi sunt arestat ca “teroristi”!
    Terrorist Plots, Hatched by the F.B.I.


  5. #5
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    INTERVIU Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe ruşi în 1963, la ONU: „Petru Groza ne-a dat înapoi Ardealul“

    De adevarul.ro








    Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România“ se scria în chirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara, Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale. Totuşi, Mircea Maliţa a păstrat limbajul curat, rezervat al diplomatului-gentleman, a păstrat acea securitate a limbajului dificil de străpuns. Prezentat într-un limbaj familiar lui Mircea Maliţa, acesta este, aşadar, un interviu oportun, acordat, cu o caldă deferenţă, de fostul diplomat „sportiv“, o prezenţă susţinută în buna vecinătate a unora dintre personalităţile notabile, poate influente, ale politicii globale. E o serie de note verbale însemnate, aflate în valiza diplomatică a condescendentului partener de dialog, care a făcut un modus vivendi din conduita subtilă a profesiunii sale.

    „Weekend Adevărul“: Domnule profesor, cum aţi intrat în lumea politică?
    Mircea Maliţa:
    După război, am căutat să văd ce înseamnă politica şi ce e cu partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără partide, pentru că în dictaturi dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de liceu şi mă duceam la adunări. Am fost la toate partidele care ţineau uşa deschisă, mergeam să trag cu urechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind de la antihitlerismul care exista în familie prin respingerea antisemitismului, a legionarismului. Pe baza acestui antifascism, pe baza faptului că Petru Groza ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis să mergem acasă, am ales.
    „Nene Maniu, facem guvern nou!“
    Groza spuneţi că ne-a dat Transilvania?
    Absolut. El era în Frontul Democrat şi trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles că regimul e făcut de Moscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai să fie acolo, în postul de prim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare această chestiune, să figureze în postul respectiv, chiar dacă va fi dominat de alţii. Şi a spus că acceptă doar dacă Stalin îi spune personal că Transilvania e a noastră. Mulţi au crezut că e un act ieşit din comun. „Stalin să-mi spună. La telefon.“ Tot jocul era făcut cu el să fie ales, dar nu venea telefonul. Vreo două zile a stat în casă şi nu discuta cu nimeni, spunând că aşteaptă telefonul de la Stalin.

    A sunat Stalin?
    N-a sunat Stalin, a sunat secretarul lui – nu-l vezi pe Stalin vorbind la telefon –, care i-a spus că e însărcinat să-i comunice: „Vă asigură că poziţia oficială a URSS este ca Ardealul să revină în întregime României şi că va spune acest lucru la momentul potrivit“. A fost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce la Maniu şi-i spune: „Nene Maniu, facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să fii cu mine, să reprezinţi ţărăniştii în Guvern“. Maniu a spus: „Nu pot să te urmez. Nu vreau ca generaţiile viitoare să mă blesteme că am susţinut comuniştii“. Atunci Groza s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă Transilvania ne revine nouă şi pot să obţin asta, eu nu mai sunt preocupat dacă cei ce vor veni vor blestema“. E dramatic, nu? Parcă e teatru.

    De unde ştiţi aceste lucruri?
    De la domnul Pamfil Ripoşanu, secretarul lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la New York, în anii ’70.

    Picasso, un bătrânel bine dispus
    Ştim că l-aţi cunoscut pe pictorul Pablo Picasso...
    L-am văzut foarte puţin. Privesc înapoi cu durere un anumit fapt. El semna unui lung şir de admiratori, în Salle Pleyel, la Paris, unde se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena rapid u

  6. #6
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Degetul Ţarului Nicolae I şi calea ferată dintre Sankt Petersburg şi Moscova

    Militarii alcătuiau esenţialul mîinii de lucru feroviare, aşa că operaţiile din Ungaria încetinesc construirea liniei Sankt Petersburg-Moscova. Calea ferată duce lipsă de braţe de muncă. Ţarul ţine la construcţie, Tezaurul public vine cu contribuţie la construcţie. Construirea liniei este încredinţată unui inginer american, George Whistler, celebru în meseria sa, căci a participat la crearea liniei Baltimore-Ohio. Ca de obicei, suveranul 1-a adus pe acest expert… ca să nu ţină seama de părerile lui, acordîndu-i în acelaşi timp o deosebită consideraţie. Discuţiile aprinse asupra traseului proiectat sînt marcate de o scenă intrată în legendă. În cabinetul său de lucru, Nicolae I a desfăşurat harta. El îi dă instrucţiuni inginerului:

    - Vreau ca această cale să fie în linie dreaptă, ca rigla asta…

    George Whistler nu este de aceeaşi părere. Ţarul insistă, desenează linia ajutîndu-se de riglă… dar uită să-şi dea la o parte degetul mare! Astfel, calea ferată va face o curbă pe care nici un obstacol natural nu o justifică. Dar poate cineva să-1 contrarieze pe Ţarul Rusiei, care vrea, de fapt, să se joace cu drumul „său” de fier? Cu ocazia acestor lucrări, americanul este îngrozit de corupţia generalizată. De la cercurile de la curte pînă la angajaţi, fiecare deturnează ce poate. Creditele au fost mult supraestimate. Tratamentul muncitorilor este inuman. „Iobagii, coborîţi la nivelul unor animale de povară, nu constituie o mînă de lucru utilizabilă. Dacă oamenii influenţi se îmbogăţesc, iobagii mor cu sutele”, povesteşte inginerul cui vrea să-1 audă. şi totul este iute raportat, ba chiar amplificat, autocratului care simbolizează această organizare socială. Contrar aşteptărilor acelora ce sînt geloşi pe american, ţarul persistă să-1 susţină pe acest inginer experimentat, îl impune anturajului său şi, la o recepţie, străbate lent şi provocator saloanele alături de el. O înţelegere americano-rusă personalizată, asortată cu o concesiune pe 10 ani. Dacă ţarul este dur din punct de vedere politic, americanul este dur din punct de vedere financiar; el a impus statului rus condiţii draconice care aveau să asigure concesionarilor beneficii considerabile. Metodele de construcţie de dincolo de Ocean sînt bine folosite, materialul este copiat după modelul american, iar linia ferată, de aproximativ 700 km, între Sankt Petersburg şi Moscova, este inaugurată la 1 noiembrie 1851. Nicolae I este mîndru şi, totodată, mîhnit, căci prietenul său, inginerul Whistler, a fost răpus de holeră, înainte de darea în funcţiune a liniei. Începuturile sînt eroice: 20 de ore de călătorie cu viteza medie de 32 km/oră, iar călătorii sînt rugaţi să-şi aducă aşternuturile… Un inginer francez, care avea să lucreze mai tîrziu pe mai multe reţele ruseşti, observă că „preocuparea pentru timpul pierdut pare să fi contat prea puţin în organizarea mişcării pe această linie”. Călătoria nu este numai lungă, ci şi înceată, cu interminabilele sale opriri la neverosimile bufete.

    Iar dacă trenul imperial circulă, tot traficul este întrerupt „pentru a se evita zgomotul care se produce în momentul schimbării macazului”! Este aşadar normal ca linia să fie numită „Linia Nicolae”

    JEAN DES CARS

  7. #7
    Banned Avatarul lui giumbusluc
    Data înscrierii
    May 2010
    Posturi
    12.627
    Puncte
    138.627
    Nivel
    100
    Puncte: 138.627, Nivel: 100
    Puncte: 138.627, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered250 Experience Points100 Experience Points31 days registered7 days registered250 Experience Points100 Experience Points31 days registered7 days registered250 Experience Points100 Experience Points31 days registered3 months registered500 Experience Points1000 Experience Points5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points1 year registered50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Citat Postat în original de cirus Vezi Post
    Degetul Ţarului Nicolae I şi calea ferată dintre Sankt Petersburg şi Moscova

    Militarii alcătuiau esenţialul mîinii de lucru feroviare, aşa că operaţiile din Ungaria încetinesc construirea liniei Sankt Petersburg-Moscova. Calea ferată duce lipsă de braţe de muncă. Ţarul ţine la construcţie, Tezaurul public vine cu contribuţie la construcţie. Construirea liniei este încredinţată unui inginer american, George Whistler, celebru în meseria sa, căci a participat la crearea liniei Baltimore-Ohio. Ca de obicei, suveranul 1-a adus pe acest expert… ca să nu ţină seama de părerile lui, acordîndu-i în acelaşi timp o deosebită consideraţie. Discuţiile aprinse asupra traseului proiectat sînt marcate de o scenă intrată în legendă. În cabinetul său de lucru, Nicolae I a desfăşurat harta. El îi dă instrucţiuni inginerului:

    - Vreau ca această cale să fie în linie dreaptă, ca rigla asta…

    George Whistler nu este de aceeaşi părere. Ţarul insistă, desenează linia ajutîndu-se de riglă… dar uită să-şi dea la o parte degetul mare! Astfel, calea ferată va face o curbă pe care nici un obstacol natural nu o justifică. Dar poate cineva să-1 contrarieze pe Ţarul Rusiei, care vrea, de fapt, să se joace cu drumul „său” de fier? Cu ocazia acestor lucrări, americanul este îngrozit de corupţia generalizată. De la cercurile de la curte pînă la angajaţi, fiecare deturnează ce poate. Creditele au fost mult supraestimate. Tratamentul muncitorilor este inuman. „Iobagii, coborîţi la nivelul unor animale de povară, nu constituie o mînă de lucru utilizabilă. Dacă oamenii influenţi se îmbogăţesc, iobagii mor cu sutele”, povesteşte inginerul cui vrea să-1 audă. şi totul este iute raportat, ba chiar amplificat, autocratului care simbolizează această organizare socială. Contrar aşteptărilor acelora ce sînt geloşi pe american, ţarul persistă să-1 susţină pe acest inginer experimentat, îl impune anturajului său şi, la o recepţie, străbate lent şi provocator saloanele alături de el. O înţelegere americano-rusă personalizată, asortată cu o concesiune pe 10 ani. Dacă ţarul este dur din punct de vedere politic, americanul este dur din punct de vedere financiar; el a impus statului rus condiţii draconice care aveau să asigure concesionarilor beneficii considerabile. Metodele de construcţie de dincolo de Ocean sînt bine folosite, materialul este copiat după modelul american, iar linia ferată, de aproximativ 700 km, între Sankt Petersburg şi Moscova, este inaugurată la 1 noiembrie 1851. Nicolae I este mîndru şi, totodată, mîhnit, căci prietenul său, inginerul Whistler, a fost răpus de holeră, înainte de darea în funcţiune a liniei. Începuturile sînt eroice: 20 de ore de călătorie cu viteza medie de 32 km/oră, iar călătorii sînt rugaţi să-şi aducă aşternuturile… Un inginer francez, care avea să lucreze mai tîrziu pe mai multe reţele ruseşti, observă că „preocuparea pentru timpul pierdut pare să fi contat prea puţin în organizarea mişcării pe această linie”. Călătoria nu este numai lungă, ci şi înceată, cu interminabilele sale opriri la neverosimile bufete.

    Iar dacă trenul imperial circulă, tot traficul este întrerupt „pentru a se evita zgomotul care se produce în momentul schimbării macazului”! Este aşadar normal ca linia să fie numită „Linia Nicolae”

    JEAN DES CARS
    Cirus ,unde gasesti dragul meu articolele acestea ? Zau ca mi-ai inveselit ziua!Ca sa vezi ce face degetul unui om!

  8. #8
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    In adevar face multe !
    Ultima modificare făcută de Komoandru; 26-April-2013 la 02:15 PM.

  9. #9
    Banned Avatarul lui giumbusluc
    Data înscrierii
    May 2010
    Posturi
    12.627
    Puncte
    138.627
    Nivel
    100
    Puncte: 138.627, Nivel: 100
    Puncte: 138.627, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered250 Experience Points100 Experience Points31 days registered7 days registered250 Experience Points100 Experience Points31 days registered7 days registered250 Experience Points100 Experience Points31 days registered3 months registered500 Experience Points1000 Experience Points5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points1 year registered50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Citat Postat în original de cirus Vezi Post
    In adevar face multe !
    Acu' eu nu stiu pentru cine ai pus tu emociconul ,pentru mine ,pentru tine ,sau pentru...deget?

  10. #10
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Columna lui Traian Primul ,, film “ de război din istorie

    Un mare jubileu; 113-2013. Ziua de 12 mai este, sau ar trebui să fie, pentru noi românii, un moment de readucere aminte şi, de ce nu, de mîndrie naţională.
    Aşa dar, se împlinesc 1900 de ani de cînd la Roma, în prezenţa unei mari mulţimi de oameni, veniţi special din diferite regiuni ale Imperiului, s-a inaugurat maiestoasa Columnă lui Traian.
    Marele împărat, învingător al germanilor şi cuceritor al Daciei, a hotărît construirea, unui nou forum, construcţie ce a început în anul 107, ocupînd în final suprafaţa de 275.000 mp.
    Autorul proiectului, Apollodor din Damasc, a conceput Columna, ornamentată cu o bandă în spirală ce conţine reliefuri sculptate în marmură de Carrara, menită să imortalizeze actele de vitejie ale armatei române în războaiele cu dacii din 101-102, 105-106. Banda sculptată are o lungime de 200 m, cu o lăţime ce variază de la 0,89 m la 1.25 m la vârf, conţinînd 124 de episoade cu scene de luptă şi aproximativ 2500 de figuri. Columna propriu zisă are înălţimea de 29,78 m, adică 100 picioare, de unde şi numele de ‘’ Columna centenaria”. Aşezată pe un soclu cu latura de 5,48 m şi înalt de 5,37 m, ea are o înălţime totală, fără statuie, de 39,43 m.
    După anul 117, Columna păstrează în doua nişe de la baza urnele funerare, confecţionate din aur, ale împăratului Traian şi a soţiei sle Plotina.
    Despre monumentala construcţie, marele istoric şi arheolog Vasile Pârvan afirma la vremea sa: “Priviţi pe alba Columnă din Roma povestea cea tristă a căderii Daciei. Sunt chipuri cioplite în marmura rece, a marelui foc care a contopit două popoare într-unul.”
    Scena 145 de pe Columna reprezintă sfîrşitul ultimului şi marelui rege dac, DECEBAL, dar, îndrăznesc să spun şi, actul de naştere a poporului român.

    Profesor, Paul Snaider
    constantintgd

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan este/sunt 1 utilizator(i) care navighează în acest subiect. (0 membrii și 1 vizitatori)

Thread-uri Similare

  1. Imagini pentru istorie
    De maria49 în forumul Altele
    Răspunsuri: 0
    Ultimul Post: 11-November-2013, 03:06 PM
  2. Maybach va deveni istorie.
    De Mayernic în forumul Auto
    Răspunsuri: 0
    Ultimul Post: 25-November-2011, 08:15 PM
  3. File de istorie
    De maria în forumul Altele
    Răspunsuri: 7
    Ultimul Post: 24-January-2011, 02:59 AM
  4. Autostrada sau istorie?
    De samantha22 în forumul Din Romania !!!
    Răspunsuri: 2
    Ultimul Post: 12-August-2010, 09:48 PM
  5. Cele mai ciudate meserii din istorie
    De Achilina în forumul Timp liber
    Răspunsuri: 1
    Ultimul Post: 31-July-2010, 08:10 PM

Permisiuni postare

  • Nu puteţi posta subiecte noi.
  • Nu puteţi răspunde la subiecte
  • Nu puteţi adăuga ataşamente
  • Nu puteţi modifica posturile proprii
  •