Pagina 1 din 6 123 ... UltimulUltimul
Rezultate 1 la 10 din 55

Subiect: povestile romanilor

  1. #1
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit povestile romanilor

    Poveşti cu prinţi şi prinţese - MARTHA BIBESCU

    Martha Bibescu la Mogoşoaia, în 1940



    Castelana de la Mogoşoaia

    Frumoasă, elegantă şi talentată, prin**ţesa Martha Bibescu a stârnit pa*siuni la tot pasul. Iubită de Kron*prin*ţul Germaniei, de regele Spaniei şi de prin*ţul de Beauvau, cultivată de mari oameni politici, precum Churchill sau De Gaulle, a câş*tigat admiraţia unui întreg con*tinent, a cărui glorie de început de secol XX a personificat-o fără greş. Dar romanul vieţii ei nu putea fi scris aşa de stră*lu*citor în afara cadrului în care s-a petrecut: pala*tul brânco*ve*nesc de la Mogoşoaia, pe care gustul ei de mare rafinament l-a transformat într-un centru al lumii nobiliare, un loc de adu*nare a marilor spirite aristo*cra*tice ale începutului de secol eu*ropean. Un spaţiu de natură exu*berantă, aflat la o palmă dis*tanţă de Capitală, în mijlocul unei păduri seculare, pe marginea unui lac plin de nu*feri şi trestie plutitoare, cu grădini cotropite de flori şi păuni, un imperiu verde şi par*fumat, clădit de geniul celei rămase până azi în memoria colectivă drept "Castelana de la Mogo*şoaia". Poveşti fermecate, din*tr-un alt timp.

    Spre Alger

    Era tânără, frumoasă, deşteaptă, talentată, celebră şi bogată. Dar obo*sise de prea multă viaţă. De iubire, de ură, de mondenităţi, de bârfă, de glo*rie, de etichetă. Obosise să mai crea*dă în George Bibescu, soţul ale cărui infidelităţi publice scandali*zaseră întreg Bucureş*tiul. Dar obosise şi de şantajul disperat al nobilului francez Charles-Louis, care, îndrăgostit de ea până peste cap, o ameninţa cu sinuci*derea, dacă nu divorţa pentru a se căsători cu el. Obosise să mai trăiască ruptă între promisiunea smulsă de mama-soacră, cum că nu-l va părăsi niciodată, orice ar fi, pe "Pufi" al ei, şi între promisiunea, de-atâtea ori refuzată, a unei mari iubiri. Prinţul Charles-Louis de Beauvau ţinea la ea cu ade*vărat, ştia asta, dar cum ar fi primit marea aris*to*craţie franceză, cu ifosele şi cu preju*decă*ţile ei catolice, mariajul lui cu o femeie di*vorţată?
    Îşi dorea sincer moartea şi îi scria asta bu*nului ei văr şi amic Emmanuel Bi*bescu, singurul, poate, care o putea înţelege cu ade*vărat. Îi scria de pe vasul pe care se îm*bar*ca*se cu destinaţia Algeria. "Celor care te vor întreba, spune-le că sunt în Algeria, pentru a-mi termina cartea în linişte. Tre*buie să am grijă să îmi inventez viaţa pen*tru alţii. În noaptea trecută, pe vas, un tâ*năr s-a sinucis într-o cabină de alături. «Un pasa*ger de la clasa întâi», spuneau ser**vitorii, consternaţi de acest amănunt. Trebuie să cred că viaţa e destul de rău făcută pentru că am fost doi, la clasa întâi,Prinţul George Bibescu, soţul Marthei



    care au vrut să moară noaptea trecută". Prinţesa Mar*tha Bibescu ale*sese să se retragă în Alger, la o mănăs*tire de maici, de*parte de tumultul boemei bucureştene şi al celei pari*ziene. Era atât de hotărâtă, încât ştia că nimic n-o mai putea întoarce din drum. Şi totuşi, la doar câteva zile după ce ea plecase din Bucureşti, Geor*ge, soţul ei, jucase, în stilul său de aventurier gran*dios, o ultimă carte. Printr-o telegramă expediată din ţară, George o anunţa, solemn şi sec, că îi cumpă*rase palatul brânco*venilor de la Mogoşoaia. Palatul pe care îl iubea atât de mult şi la care nici măcar nu în*drăz*nise să viseze! Întorcea telegrama pe toate părţile, iar gândul revenirii cât mai grabnice la Bucureşti înce*pea să încolţească în inima înţelenită de suferinţă a Mar*thei Bibescu. Geor*ge îi oferea o nouă viaţă. Cele*brul palat brâncovenesc, frumos, dar vai!, dărăpănat, întocmai ca sufletul noii sale stăpâne, era - nu doar un simplu pretext, ci chiar ra*ţiunea de a fi a unei noi vieţi. A noii sale vieţi.

    Pe şantier, cu principesa Maria, viitoarea regină a României

    Intuiţia de mare crai nu-l înşelase pe prinţul George Valentin Bibescu: Martha nu rămâne în Alger decât o săptămână, după care se întoarce acasă, absorbită total de planul de restaurare a palatului. Ambiţia de a înno*bila Mogoşoaia, după 200 de ani de abandonare, cu ele*ganţa şi efervescenţa de pe vremea lui Constantin Brân*coveanu, o readuce la viaţă. De fapt, anii de glorie ai palatului fuseseră puţini, până ca el să ajungă în pro*prietatea Marthei. Inaugurat la 1702, a găzduit, vreme de un deceniu, banchetele solemne de la curtea lui Con*stantin Brâncoveanu şi nunţile bo*iereşti, unde, notează secretarul dom*ni*torului, obiceiul era "să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schim*bau felurile de mâncare, ci să se pună una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei". Dar rafi*namen*tul şi eticheta cosmopolită a "Micului Paris" de început de secol XX cereau exigenţe mai mari şi mai rafinate, cu atât mai mult cu cât prin*ţesa Bibescu era, la 1912, în ciuda ti*ne*reţii sale, foar*te bine anturată şi foarte bine vă*zută. Familia regală a Ro*mâniei, în*treaga lume bună a Bucu*reştiului, oa*meni politici, artişti, oa*meni de cul*tură, diplomaţi de renume se bucurau de prezenţa sau de prie*te*nia intimă a celei mai frumoase aristocrate a Europei acelor vre*muri: ei urmau să fie oaspeţii de seamă ai palatului pe care prinţesa Bibescu îl stăpânea de câteva luni de zile!
    Martha Bibescu, tânără mireasă



    Din primăvara lui 1912, Mogoşoaia devine pasiu*nea dominantă a Marthei. E atât de prinsă de noul pro*iect din viaţa ei, încât Ghislain de Diesbach, biograful său, notează, împrumutând stilul spi*ritual şi tăios al eroinei sale, că dacă Martha "se mai poate consi*dera logodită, atunci e cu Mogo*şoaia, mai degrabă decât cu George sau cu Charles-Louis". Încearcă să uite de dramele vieţii sale amoroase - căci George revine la vechile lui amante, considerând că şi-a răscum*părat cu vârf şi îndesat păcatele, cumpărându-i castelul! - îngropân*du-se în noul proiect. Îşi petrece tot timpul între proprietatea de la Po*sada şi Mogoşoaia, unde începe lu*crările de restaurare, efectuate de muncitori italieni, sub conducerea arhitectului Domenico Rupolo. La sfârşitul lui septembrie pleacă, de altfel, cu arhitectul la Veneţia, pen*tru a alege personal materialele ne*ce*sare decorării camerelor de locuit. La fel va face ulterior, când îşi va însoţi grădinarul, pe Costică Zaman, în Olanda, pentru a alege cu mâna ei lalelele cele mai frumoase şi mai parfumate. Deşi aflată în mijlocul unui uriaş şantier, Mogoşoaia caste*lanei Bibescu devine, pe dată, un adevărat magnet pen*tru notabilităţile vremii. Emmanuel Bibescu lasă Pari*sul bunului său prieten Marcel Proust şi îi ţine com*pa*nie Marthei la palat, unde, la fel, prinţesa Maria, viitoarea regină a României, e un oaspete obişnuit. "Această iubire a frumosului, pe care o împărtăşeam amândouă, ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovarăşe strâns legate. Ne plăceau la amândouă grădinăritul, florile, ne plăcea să plănuim locuinţe ciudate şi origi*nale, să colecţionăm pietre antice sau să desco*perim colţuri tainice neexplorate, biserici vechi, case pără*site şi atâtea alte locuri pline de farmec, pentru care alţii aproape n-au ochi. Ne plăceau cărţile şi poezia, şi culorile frumoase, şi sunetele clopo*telor în depăr*tări...", reconsti*tuie, peste ani, Regina Maria, savoarea momentelor unice petrecute alături de prinţesa Martha la Mogoşoaia.

    "Îngerul luminilor"

    Martha impresionase de foarte tânără. Moştenise pe linie de familie ochii mari şi lan*guroşi, de o culoare incertă, tre*când de la cenuşiu la căprui, încon*juraţi de gene lungi şi negre, "ca nişte arbalete", cum avea să o com*plimenteze, într-un moment de inti*mitate, un admirator. Avea un ten curat, de englezoaică, atât de invidiat mai târziu de doam*nele din Bucureşti, pe care cea mai mică emoţie îl făcea să ro*şească. Era atât de frumoasă, încât regina-mamă Natalia a Serbiei, rudă cu Martha, o ducea peste tot cu ea prin vacan*ţe, afişând-o mul*ţimii perplexe, de la înălţimea caleştii sale somp*tu*oase. La rân*dul ei, regina Elisabeta a Româ*niei, co*ple*şită de imaginea ange*lică a micuţei Martha Laho*vari, insistă pe lângă mama aces*teia să o învoiască pentru a-i poza pentru unul dintre tablourile la care lu*cra. Nu mică le-a fost apoi mira*rea celor care aveau să o recu*noas*că pe micuţa Martha în chip de "Înger al luminilor", în tabloul sem*nat de regină.
    Curtea interioară a palatului
    Foto: Horia Ţurcanu (2)




    Turnul cu foişor de la intrarea în curtea palatului



    "Martha mai poseda şi alt*ceva ce lipsea doamnelor din Bu*cureşti, o talie subţire, o siluetă flexibilă, o linie de corp făcută pentru marii desenatori de modă. Nu era nimic provincial sau de fată de pension la această tânără, despre care totul prevestea că va ocupa o po*ziţie importantă în lume", ne-o descrie, cu verb de în*drăgostit, Ghislain de Diesbach, pe Martha, la vremea când frumu*seţea ei l-a fermecat pe prinţul George Va*lentin Bibescu. "Nimic provincial" este mai mult decât o complezenţă de biograf, este însăşi marca Mart*hei Bibescu, deopotrivă în viaţa sa publică, în opera literară şi în gustul pe care îl cultivă şi pe care, cu generozitate de boieroaică, îl împarte cu cei din jur. Nimic provin*cial: totul la Mogoşoaia avea să fie, în curând, după chipul şi asemănarea ei, o îmbinare perfectă între rafinamentul cultural al Laho*varilor, familia tatălui, şi nobleţea Mavrocordaţilor, familia mamei, ră*dăcinile istorice ale Marthei Bibescu.
    În vara lui 1913, ansamblul de la Mo*goşoaia e departe de a fi luat for*ma la care visa Martha Bibescu. Dar chiar şi aşa, devine deja un loc de re*fe*rinţă pentru potentaţii momen*tului, un loc în care se face şi se desface viitorul lumii, un loc în care - cum Martha însăşi exclama după ce prinţul moştenitor al Germaniei o trecuse cu maşina pe sub poarta Brandenburg - Istoria se scrie cu "I" mare. Nimic nu o fascinează mai mult pe această des*cendentă a vremelnicilor domnitori Mavrocordaţi decât intimitatea pute*rii. Iar Mogoşoaia ei dragă va fi, ani buni de zile, antecamera marilor deci*zii care aveau să tranşeze soarta Ro*mâniei şi a lumii, în timpul şi între cele două mari conflagraţii mondiale.
    În august 1913, Martha îi primeşte la Mogoşoaia pe delegaţii greci la conferinţa de pace de la Bucu*reşti, care a urmat celui de-al doilea război balcanic. Descoperind rondurile de flori şi apele calme în care se oglindeşte palatul, unul dintre liderii greci îi de*clară galant: "Am venit să facem pace, dar, iată, gă*sim pacea în această frumoasă grădină...". Regele şi regina vin şi ei la Mogoşoaia, în seara semnării tratatului de pace, ca să scape de căldura Bucu*reş*tiului. "Regina Elisabeta, îmbrăcată în alb, înfă*şurată ca de un nor în voalurile ei de zână cu părul de nea, cu ochelari cu rame de aur, părea o nă*lucă protectoare, întovărăşind paşii prinţului venit din Germania, pentru a-i ferici pe români". E un mo*ment istoric. România câştigă Cadri*laterul, iar cerul înstelat al Mogoşoaiei împrumută, în acea seară de vară, ceva din strălucirea celebrelor coliere ale Marthei.
    După doar câteva zile, prinţesa primeşte în se*cret, la Mogoşoaia, vizita veşnicului ei îndrăgostit, Charles-Louis de Beauvau. Descoperind şi el fru*mu*seţea Mogo*şoaiei, "un frag*ment din Veneţia rătăcit în Mun*tenia", Beauvau suspină: "Acum înţeleg de ce ezitaţi...". În fine, pe 11 octombrie, palatul e martorul unui nou eve*niment istoric. Prin*ţesa Maria lua dejunul la Mogo*şoaia, când Martha află despre moartea regelui Carol. Cu aer so*lemn, potrivit cu însemnătatea momentului, Martha o informează prima, de tragicul eveniment, pe prin**ţesa Maria, numind-o "Majesta*tea Voastră!". Prietena sa intimă de*ve*nise regină...

    Blestemul războiului

    Martha Bibescu împreună cu soţul ei şi cu kronprinţul Wilhelm



    Mereu în mijlocul unor evenimente importante



    În anii tulburi de dinaintea intră*rii României în Primul Război Mon*dial, cercul de influenţe al Marthei Bibescu de la Mogoşoaia devine un veritabil punct strategic pentru tabe*rele care încearcă, fiecare, atragerea Bucureştiului neutru în conflagraţie. Intimă a prinţului moştenitor Wil*helm al Germaniei, în relaţii bune cu ambasadorul Austro-Ungariei la Bu*cureşti, şi, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei, prinţesa Bi*bescu e în plin apogeu al faimei şi puterii sale. Nu o dată se întâmplă ca Martha să aibă satisfacţia de a le da în exclusivitate informaţii dintre cele mai preţioase regelui şi generalului Averescu, în timpul dineurilor pe ca*re le găzduia la Mogoşoaia. Răz*bo*iul e, însă, iminent, şi în incertitudinea generală din viaţa ei socială şi sentimentală, prinţesa Bibescu nu are decât o certitudine: nu va părăsi Mogoşoaia, orice ar fi!
    După ce ofensiva germană se apropie tot mai pre*sant de Bucureşti, Martha se remarcă prin devota*men*tul şi curajul cu care conduce spitalul 118 din Capitală, în care erau aduşi răniţi de pe front. În vreme ce toţi cavalerii care o înconjoară pleacă, rând pe rând, fie pe front, fie în pribegie, la Iaşi, unde autorităţile române sunt forţate să se refugieze, pentru Martha Bibescu a rămâne la post e, pur şi simplu, o problemă de demni*tate. Nu-şi poate abandona oamenii de pe moşie şi, cu atât mai puţin, nu-i poate lăsa nimănui pe răniţii care văd în nobleţea şi în energia ei singura alinare. Nici*când sufletul Marthei n-a fost într-o mai mare răscruce ca atunci când, pe 3 decembrie 1916, căpitanul George Bibescu, soţul ei, unul dintre marii eroi ai aerului pe care i-a dat România, şi colonelul Thomson, englezul care făcuse o pasiune pentru ea, primesc ordin să acţio*neze împreună, în operaţiunea kamikaze de distrugere a puţurilor de petrol de la Ploieşti, înainte ca acestea să încapă pe mâna invadatorilor! Pe 8 decembrie, nemţii sunt deja în Bucureşti, iar Martha, aflată la Posada, primeşte vestea că scumpul ei palat a fost jefuit. Pagu*bele sunt foarte mari: mobilierul e distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuţa ortodoxă din curtea palatului e transformată în grajd. Proiectul grandios al renaşterii Mogoşoaiei se amână după război.

    "Scumpa Mogoşoaia"

    Martha Bibescu şi mentorul ei de la Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu



    Sfârşitul luptelor şi bucuria reîntregirii României sunt umbrite de acuzele de colabo*raţionism cu Germa*nia, cărora Martha trebuie să le facă faţă. E apărată energic de ofiţerii şi de soldaţii cărora le-a stat la căpă*tâi pe timpul ocupaţiei germane, iar regele însuşi îi mul*ţumeşte pentru serviciile aduse ţării. Şi tot Ferdi*nand e cel care, în climatul tulbure al anilor '20, ia de nenumărate ori drumul "scumpei Mogoşoaia, un nume care trezeşte în inima mea doar amintiri plăcute, co*mu*nităţi de gânduri, sentimente de afecţiune şi, îndrăz*nesc să cred, de cea mai adâncă înţele*gere şi dragoste...". "Scumpa Mogo*şoaia" evocată de Ferdi*nand îşi merită din plin apelativul, şi la figurat, dar şi la propriu. După 1925, restaurarea, care a costat deja o avere, cere noi sacrificii. "Mogoşoaia e pentru tine ceea ce este pentru un bărbat o femeie întreţinută somp*tuos. Cu cât o întreţine mai scump, cu atât o vede mai frumoasă...", avea să-i spună, la un moment dat Marthei, unul dintre prieteni. Dorind să o moti*veze şi mai mult în ambiţia ei, dar şi pen*tru a-şi mai spăla din păcatele matri*moniale, George îi cedează palatul şi mo*şia ca proprietate personală, în pre*zenţa unui notar parizian. Succesele ful*minante de public şi de critică, în Franţa, ale romanelor "Isvor, ţara sălciilor" şi "Catherine-Paris" îi permit Marthei să completeze sumele, încă insuficiente, chiar şi după vânzarea unor moşii ale familiei Lahovari.
    În fine, după 15 ani de visare şi trudă, Mogoşoaia arată ca în poveşti. Inaugurarea are loc la sfâr*şitul lui iunie 1927, avându-i ca invitaţi de onoare pe George, donatorul, şi pe Rupolo, arhitectul. Vizi*te*le urmează pe bandă ru*lantă. "Minune pe dina*fară, minune pe dină*un*tru, minune de jur-îm*pre*jur - minune de la tainica grădiniţă floren*tină, în care merişorul creşte printre lespezi de piatră alături de tran*dafirul frumos şi până la terasele înflorite, ce îşi scaldă treptele în apa la*cului, pe oglinda căruia se lăfăie foile largi de nufăr. Totul e armonie în această operă. Prinţesa Martha, în sufletul că*reia răsună atâtea coar*de şi se zbat atâtea pa*timi şi tradiţii, a ştiut să adune şi să împace a*min*tirea mai multor lumi şi să le aşeze în măreţia încăperilor atât de în*gă*duitoare", se minunează Constantin Argetoianu, unul dintre oaspeţii de vază ai Mogoşoaiei.

    Elogiu castelanei

    Şarmantul colonel Thomson, îndrăgostit fără leac de Martha Bibescu



    O frumuseţe cum n-a văzut Parisul



    "Martha avea o pa*siu*ne pentru această fru*moasă reşedinţă, o tan*dreţe care eclipsa, fără îndoială, sentimentele pen*tru orice fiinţă ome*nească. Acolo se simţea în culmea gloriei ei, mes*tecând distrată o tuberoză şi dând ordine unui grădinar scoţian. Seara, castelana, îmbră*cată ca o «prima-donna», povestea, interpela, inven*ta, se lansa în lungi digresiuni cu vocea ei foarte adâncă şi care trebuie să fi fost chiar vocea Şehe*re*zadei. Poseda un fond inepuizabil de cunoştinţe, o memorie de o precizie extraordinară, un vocabular ornat şi simetric, ca o grădină în stil francez", com*ple*tează tabloul impresionant al castelanei Mo*go*şoaiei, Violet Trefusis.
    Dacă nu aveai acces la Mogoşoaia, nu contai în Bucureştiul interbelic! Toată lumea bună se adună în saloanele şi la dineurile date de prinţesa Bibescu. Aleile parcului care duceau la Palat nu conteneau să răsune de uruitul caleştilor şi de claxoanele cu pompă ale primelor automobile ce ajunseseră în România. Ţăranii din împrejurimi se uitau cu mâna la gură, crezând că trăiesc în poveşti. Aici, la palatul Mogo*şoaia, se face marea politică a ţării, aici se comentează ultimele apariţii literare, aici îşi prezintă operele încă inedite mari poeţi şi scriitori de talie europeană, aici se ascultă concertele cele mai rafinate, date de Cella Delavrancea sau Dinu Lipatti, aici se leagă amoruri de neuitat. Martha e omniprezentă, surprinde şi pro*voa*că la tot pasul. E sufletul Mogoşoaiei! De îndată ce pătrundea într-un salon, farmecul pătrundea înăun*tru odată cu ea. "Trăsăturile ei pure, regulate, ţinuta admirabilă a capului păreau scăldate în sclipirea aurită a unui reflex de lumină ce emana din blănurile ei. Hieratică şi superbă, îmbrăcată în negru şi cu o eşarfă argintie alunecând până la pământ, traversa pe atunci Europa, părând o preţioasă întruchipare a continentului, împodobită cu trei daruri esenţiale: talentul, eleganţa şi frumuseţea", şi-o aminteşte un cronicar al vremii. Perfect conştientă de farmecul său, Marthei îi plăcea să contrarieze, spunând că are "ochi pentru a fi văzută, nu pentru a vedea". Ochii aceia care i-au fermecat pe Proust, pe Saint-Exupery, auto*rul "Micului Prinţ", în onoarea căruia Martha a dat un ban*chet fabulos la Mogoşoaia, pe Churchill, pe MacDo*nald, pe Charles de Gaulle, pe Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu rata nici un prilej de a o revedea, pe Kronprinţul Germaniei, întreaga pleiadă de personalităţi publice româneşti, de la regii Carol şi Ferdinand, până la Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Grigore Gafencu sau Mihail Sebastian. Farmecul prinţesei şi sclipirile acestor mari nume au redat, finalmente, Mo*goşoaiei farmecul boieresc pe care Martha scria - şi chiar simţea asta! - că i-l datora, ca un tainic le*gământ peste veacuri, marelui martir Con*stan*tin Brâncoveanu.

    Final pe muzică de Bach

    Dinu Lipatti a încălzit cu harul său seratele muzicale de la Mogoşoaia, în timpul celui de-al doilea război mondial



    Anii din urmă ai perioadei interbelice în*cearcă amarnic sufletul sensibil al Marthei. Mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, în*cepe războiul, palatul ca*de victimă perche*zi*ţiilor legionare, iar Geor*ge, soţul pe care con*tinuă să-l iubească, în ciuda extravaganţelor sale mondene, e foarte bolnav. Îl smulge din ghearele amantei sale şi îl veghează personal, cu un devotament de care puţini o credeau capabi*lă, în ultimele luni ale vieţii, alături de fiica sa, Valentina. Moartea lui George Valentin Bibes*cu, pionierul aviaţiei ro*mâneşti şi eroul de pe fronturile Primului Răz*boi Mondial, aduce din nou lumea bună la Mo*goşoaia. Prinţul Bibescu e înmormântat în bise*ricuţa ctitorită de Brân*co*veanu, a cărui siluetă veghează, din tabloul votiv, somnul celui care i-a dăruit Marthei Mo*go*şoaia ei scumpă.
    Urmează luni infernale pen*tru prinţesă, care intră într-un lung doliu. Dar suferinţa măr*turisită confeso*rului ei, abatele Mugnier, nu o scuteşte de datoria de gazdă la care ţine atât de mult. Mogoşoaia rămâne acelaşi loc luminos, în care până şi regii îşi căutau liniştea, plimbându-se pe sub castanii seculari, prin pajiş*tea plină de flori sălbatice, cutre*ie*rată de căprioare şi de fazani, ori pe malul lacului, aşteptând ca din apele verzi şi adânci să răsa*ră ştiuca uriaşă, căreia Martha, spu*ne legenda, îi fixase un cercel de aur în bot. În sânul acestei oaze încă intacte, Martha îi primeşte pe fugarii din Polonia, pe prinţesa Lubomirska, pe contele Po*tocki, pe prinţul Radziwli, scăpaţi de sub tirul avioa*nelor de vânătoare germane. Se străduieşte să-l ajute pe fiecare cu ce poate, dar mai ales cu optimism şi încre*dere. Ală*turi de doamna Thierry, soţia ambasadorului fran*cez, des*chide un atelier muzical. În timp ce doamnele mane*vrează andrelele, tânărul pianist Dinu Lipatti le încân*tă, în decorul Mogoşoaiei, interpretând Mozart, De*bussy şi Bach. Flacăra spiritului nu avea să pără*seas*că Mogoşoaia nici sub teroarea bombarda*men*telor. Dar cas**tela*na pre*sim*te sfâr*şitul. Îl presimte împă*cată cu des*tinul ce-o aştep*ta.
    Martha îşi vede senină viito*rul. Fără teamă şi fără speranţă! "Mă simt ciudat de detaşată, li*beră şi puter*ni*că, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pă*mânt amenin*ţat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile şi pă*du*rile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor ca*re sunt legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nos*tru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei ador*mite, fagii şi mun*ţii mei nu mă vor părăsi ni*cio*dată...".

    *

    Mogoşoaia anului 2013. În stânga, biserica brâncovenească



    Prinţesa Mar*tha Bibescu pă*răseşte România în sep*tembrie 1945, după ce se asigură că Pa*la*tul Mogoşoaia, care urma să fie confiscat, este trecut pe lista monu*mentelor is*torice. Rămâ*ne, până la moar*te, în inimă cu apele molcome ale Mo*goşoaiei, cu răcoarea sa*loa*ne*lor şi cu asfinţitul soarelui pe lacul scânteietor. În 1973, cu puţin înainte de a muri, îl roagă, la Paris, pe Romulus Dianu, să-i îndeplinească o dorinţă de su*flet. Să meargă la mormântul bunului ei prieten, sa*vantul Vasile Pârvan, şi să depună un buchet de flori frumoase. Neapărat culese din grădina ei de la Mo*go*şoaia!

  2. #2
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Cum i-a vandut Ceausescu lui Mobutu Sese Seko tractoare si televizoare romanesti

    În perioada 21-23 martie 1972, Nicolae Ceauşescu l-a vizita la Kinshasa pe prietenul său Mobutu Sésé Seko. Dictatorul zairez dorea independenţă faţă de marile puteri ale lumii, solicitându-i lui omologului român ajutor pentru consolidarea economiei şi pregătirea specialiştilor.

    Fosta colonie belgiană Congo şi-a declarat independenţa faţă de Belgia în 1960. Au urmat câţiva ani de frământări politice, din care învingător a ieşit generalul Joseph-Désiré Mobutu. Acesta a preluat puterea la 25 noiembrie 1965, guvernând alături de partidul unic Mişcarea Populară a Revoluţiei. În perioada cuceririi puterii, Mobutu a intrat în conflict cu China, care i-a susţinut pe opozanţii săi. Ulterior a decis ca ţara lui să nu stea departe de blocurile militare care se înfruntau în Războiul Rece, alăturându-se mişcării de nealiniere. Pentru a-şi afirma internaţional orientarea politică a schimbat numele ţării în Republica Democrată Congo. În vest, fosta colonie franceză Congo îmbrăţişase socialismul, noul stat numindu-se Republica Populară Congo.

    Relaţii diplomatice la nivel de ambasadă

    România a recunoscut Republica Democrată Congo în 1966. În anul următor s-a inaugurat ambasada României la Léopoldville . În primii ani relaţiile bilaterale au fost blocate de poziţia lui Mobutu faţă de China, abia în 1970 intensificându-se contactele. În ianuarie 1970 s-a inaugurat la Bucureşti ambasada Republicii Democrate Congo, iar în mai s-a semnat la Léopoldville un acord de cooperare economică. Prezent la eveniment, ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, i-a înmânat lui Mobutu invitaţia lui Ceauşescu de a vizita România.

    Asistenţă tehnică pentru regimul lui Mobutu

    Joseph-Désiré Mobutu a sosit în România la sfârşitul lui august 1970. Întrevederea oficială cu Ceauşescu s-a ţinut pe 26 august. Oaspetele a precizat de la început că România şi Republica Democrată Congo puteau colabora eficient în economie, deoarece republica africană dispunea de consistente resurse minerale, însă nu avea tehnicieni şi capital pentru investiţii. Ceauşescu a consimţit să pregătească specialişti congolezi, iar la nevoie putea trimite la Léopoldville ingineri, doctori sau profesori.

    A invocat rapoartele din care rezultase că puteau colabora în domeniile geologiei, mineritului, construcţiei de maşini, construcţiilor edilitare, agriculturii, silviculturii etc. Mobutu s-a declarat bucuros deoarece balanţa comercială era dezechilibrată: ţara sa importa mai mult decât exporta din România.

    Pentru început, dorea specialişti din industria petroliferă plângând-se că belgienii realizaseră prospecţii petrolifere, însă nu le-au furnizat rezultatele. „Nu va fi cazul României“, l-a asigurat Ceauşescu, în relaţiile sale guvernul de la Bucureşti aplicând principiul avantajului reciproc, la fel ca în Algeria, Egipt, Nigeria sau Libia. Congolezii doreau porumb şi colaborare în domeniul construcţiilor, aşteptând specialişti. De acord, Ceauşescu a propus compensarea investiţiilor prin realizarea în comun a unor exploatări de trestie de zahăr.

    În privinţa politicii, Mobutu s-a lăudat cu soluţia echilibrului politic: „Nici la stânga, nici la dreapta“. Acceptarea Chinei în ONU nu-i era deloc pe plac, fiind în relaţii bune cu liderii taiwanezi. Mobutu avea poziţie specială în Africa şi faţă de Orientul Mijlociu, paraşutiştii armatei sale fiind antrenaţi de Israel. Drept urmare, nu susţinea cauza palestiniană. După asemenea discuţii, Ceauşescu şi Mobutu au decis să nu includă în declaraţia finală referirile la China şi Orientul Mijlociu.

    Colaborare în domeniile industrial şi agricol

    Ceauşescu i-a întors vizita lui Mobutu în perioada 21-23 martie 1972. Însă prietenul său se numea acum Mobutu Sésé Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga, iar Republica Democrată Congo, Zair, cu capitala la Kinshasa. În octombrie 1971, Mobutu iniţiase o serie de reforme naţionaliste, prin care dorea să prezinte lumii măreţia ţării sale prin întoarcerea la rădăcinile africane. În limba locală, noul lui nume însemna „războinicul cuceritor care merge din victorie în victorie“, cunoscut prescurtat ca Mobutu Sésé Seko.

    Ceauşescu n-a fost deloc deranjat de aceste derapaje. Între timp specialiştii români trimişi în oraşele zaireze analizaseră oportunităţile. Uzina de tractoare din Braşov începuse deja negocierile pentru instalarea unei linii de montaj la Kinshasa, cu perspectiva înfiinţării unei firme mixte de comercializare a autovehiculelor şi tractoarelor, cu service. Zairezii ar fi dorit şi o linie de montaj pentru aparate radio cu tranzistori, extinsă apoi la televizoare. Ceauşescu propunea înfiinţarea unor societăţi mixte pentru exploatarea minereurilor neferoase, a lemnului şi producerea de materiale de construcţii. În plus, românii adăugau pe lista proiectelor plantaţii de bumbac şi floarea soarelui exploatate în comun.

    Delegaţia română a aterizat pe aeroportul din Kinshasa la 21 martie. Ca şi la Bucureşti în vara lui 1970, Mobutu a reluat cererea de porumb românesc. Zairul se confrunta şi cu lipsa fondurilor pentru dezvoltarea industriei. Ceauşescu a insistat cu soluţia societăţilor mixte pentru exploatarea fierului, cuprului, calcarului sau masei lemnoase, jumătate din Zair fiind acoperit de păduri. România putea investi prin livrarea unor echipamente firmelor zaireze. Pe lângă exploatarea resurselor minerale, existau oportunităţi de colaborare în domeniul feroviar, petrochimic sau al construcţiilor. Nu dorea să facă din Zair sursă de materii prime pentru alte state, s-a eschivat Mobutu. Ţara sa avea experienţa exploatării cuprului de către consorţiile franco-americane şi nu se-alese cu nimic. „Noi dorim conlucrarea“, l-a liniştit şi pe el Ceauşescu, propunând să furnizeze statelor în curs de dezvoltare soluţii, experienţă şi echipamente pentru valorificarea resurselor minerale.

    Consens româno-zairez în problema chineză

    De la întâlnirea lor din august 1970, în relaţiile internaţionale apăruse unele modificări, prin recunoaşterea Chinei comuniste de către ONU (25 octombrie 1971). Mobutu îngropase securea războiului cu Beijingul, condiţionând neamestecul în treburile interne. Avea nevoie de un canal de comunicare cu China populară, rugându-l pe Ceauşescu în acest sens. Onorat de solicitare, Ceauşescu s-a lăudat că Bucureştiul intermediase şi primele contacte ale Argentinei şi Iranului cu China comunistă.

    Cei doi lideri s-au despărţit pe 23 martie 1972 într-o atmosferă bună, stabilind colaborări şi în domeniul educaţiei. De Ilarion Tiu – Adevarul

  3. #3
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Brâncuși – alungat din România de academicienii staliniști

    Incapabili să rezolve probleme cu adevărat importante, veșnic aflați în pană de soluții reale, marii noștri politicieni fac apel la sentimentele patriotice ale mulțimii, anesteziate prin intermediul unor restituiri, chipurile, spirituale. O asemenea găselniță, de-a dreptul sinistră, a devenit repatrierea osemintelor unor mari români care-și dorm somnul de veci în cimitire din lumea largă. La o primă vedere, pare a fi un gest frumos, poate chiar înălțător. Dar, dincolo de un anume festivism idilic, în această formă laică de cult al „sfintelor moaște” zace tot o miză politică: dacă nu sunt în stare să le dea oamenilor mult dorita pâine, le oferă circul unor ceremonii aproape mistice. Pe de o altă parte, asemenea evenimente, pretins culturale, reprezintă și o formă perversă de recunoștință, similară pompoaselor tinichele numite „ordine” și „medalii”, pe care politicienii le oferă unor personalități, de obicei culturale, de care-și amintesc doar după ce trec la cele veșnice.
    Porniți în acest ciudat „hagialâc”, politrucii noștri par a se fi concentrat, de un timp încoace asupra „moaștelor” lui Brâncuși, genialul român care a revoluționat arta lumii. În primăvara anului trecut, actorul-senator Mircea Diaconu, vremelnic și penibil ministru al Culturii s-a lăudat că se va da peste cap ca să repatrieze osemintele titanului de la Hobița. Un gest ritual de pe urma căruia deja veștejita guvernare de azi speră să câștige un dram de capital politic. Ceea ce nici nu-i prea greu. Iar asta pentru că, atunci când aude numele vreunei personalități culturale, baza electoratului, așadar omul din stradă, se preschimbă, brusc, într-o oaie bolândă care behăie prelung: „daaa, siguuur Brâncuuuuși”. După care se întoarce la micii și berea lui de fiecare zi. Dar, de bună seamă, același român obișnuit, la fel ca majoritatea politicienilor de azi, habar n-are că, în urmă cu șase decenii, Brâncuși, cu tot cu opera lui, a fost trimis în exil definitiv de câteva personaje pe cât de penibile pe atât de sinistre, la care ne închinăm, și azi, ca la niște vârfuri și mari repere ale culturii naționale.

    Domnișoara Pogany

    În toamna anului 2000, pe vremea în care neputincioasa guvernare CDR-istă preda ștafeta politică, opinia publică și lumea iubitorilor de artă din România au aflat, cu stupoare, că una dintre ultimele capodopere brâncușiene aflate încă în țară a dispărut fără urmă, chiar de sub nasul autorităților. Este vorba despre „Domnișoara Pogany” iar atunci, în ultimele zile în care Ion Caramitru se afla încă în fruntea Ministerului Culturii, s-a vorbit despre un furt ordinar din patrimoniul național. Au fost doar vorbe goale, căci nici până în ziua de azi nu s-a aflat cum a dispărut superba sculptură. A fost o afacere încâlcită, dar tot atunci s-a aflat că statul român ar fi putut cumpăra capodopera cu doar un milion de dolari. Părea o sumă imensă, iar Caramitru a refuzat tranzacția pe motiv că acești bani ar fi lipsit din visterie. Proastă alegere. Acum câțiva ani s-a aflat că „Domnișoara Pogany” a fost vândută, la o celebră casă de licitații, pentru 27 de milioane de euro. Și, în mod ciudat, nimeni n-a mișcat nici măcar un deget ca să recupereze capodopera despre care, cu un deceniu în urmă, se afirmase că a fost furată. De fapt, acesta a fost doar ultimul episod al unei indolențe dusă mult dincolo de limita nesimțirii, de care autoritățile române au dat dovadă în raport cu Brâncuși. Prima și cu adevărat marea mârlănie a fost comisă în urmă cu peste șase decenii, în primii ani ai regimului comunist. Iar atunci, cei care au girat-o au fost câțiva cărturari, despre care abia după răzmerița din decembrie 1989 am aflat că au fost unii dintre cei mai odioși pupincuriști ai regimului bolșevic.

    Tezaurul Brâncuși

    Prin 1950, autoritățile comuniste și-au pus problema înființării unui Muzeu Național de Artă. Asta ar fi trebuit să fie o chestiune cu adevărat remarcabilă, care ar fi demonstrat că „dictatura proletară” nu este exercitată doar de brute analfabete. De fapt, situația era mai complexă: Rusia sovietică din vremea lui Stalin, pricepuse că arta și cultura pot fi niște arme propagandistice extrem de eficiente. A fost o „modă” politică preluată și de regimul de la București. Motiv pentru care exponatele care urmau să fie expuse în noul muzeu trebuiau alese cu foarte mare atenție. Deja celebru în Occident, Brâncuși nu putea fi trecut cu vederea. Din păcate, introducerea operelor lui în viitorul muzeu a fost pretextul uneia dintre cele mai jegoase lupte propagandistice. De fapt, Constantin Brâncuși fusese deja contestat de intelectualii „colaboraționiști”. În această privință, specialiștii în istorie recentă menționează data de 28 iunie 1949, când biologul și botanistul Traian Săvulescu a prezentat în Prezidiul Academiei RPR expunerea „Pentru o justă orientare a activității științifice în RPR”. Un discurs în care a vorbit nu despre științele naturii ci, culmea, despre artă. Și nu orice fel de artă, ci exact despre sculptură, domeniu în care Săvulescu a susținut, nitam-nisam, că „Marea sculptoriță sovietică Vera I. Muhina, după ce a cunoscut pe toți artiștii noștri, pictori și sculptori, cărora le recunoștea talentul, le-a pus o întrebare cu un subtil și real tâlc și anume: pentru ce vreți neapărat să fiți mici francezi și nu aspirați să fiți voi înșivă? Ca și Muhina, elev al lui Bourdelle a fost și compatriotul nostru Brâncuși, pe care ea îl cunoștea foarte bine, fiindcă au fost colegi. Dar câtă deosebire, între unul și celălalt! Pe când Muhina a dăruit poporului țării sale și artei mondiale lucrări de mare valoare, inspirate din realizările, năzuințele și luptele poporului sovietic, Brâncuși a căzut în păcatul așa-zisei arte pentru artă, pe care, fără îndoială, nici el nu o poate înțelege, al artei sublimate până la absurd și paradox, al artei prețuite în dolari de miliardarii de peste ocean, nu mai are nimic comun cu specificul țării sale. De aceea arta Muhinei crește, se înalță și se impune prin vitalitatea ei lumii întregi, iar arta lui Brâncuși agonizează și se destramă în distincțiunea câtorva snobi”. Iar acela a fost doar un prim și penibil pas, făcut de câțiva dintre marii noștri intelectuali care s-au dovedit a fi, doar niște penibili „pupincuriști de cursă lungă”. Iar de la Muhina încolo, românașii noștri l-au tratat pe Brâncuși, timp de câțiva ani, ca pe un veritabil „dușman de clasă”. La un moment dat, un primar cretin de la Târgu Jiu, a încercat să doboare „Coloana infinitului” și să o trimită la topit. În cartea „Dosarul Brâncuși” dedicată titanului de la Hobița, fostul demnitar Pavel Țugui menționează foiletonul „Amara retrospectivă 1948-1949” în care Barbu Brezianu celebrul exeget al operei brâncușiene menționează că, între autoritățile de la București și Constantin Brâncuși ar fi existat o corespondență derulată între 1949 și primele luni ale anului 1951, corespondență privitoare la includerea operelor artistului în viitorul muzeu Național. De fapt, în spatele acestor discuții s-a aflat o ofertă fabuloasă: Brâncuși a dorit să ofere statului român toate lucrările pe care le mai avea, încă, în posesiune, precum și tot atelierul său, relicve de suflet care fac, acum, mândria Parisului. Era vorba despre 230 sculpturi cu tot cu soclurile lor, 41 desene, 1600 fotografii și clișee, plus uneltele și mobilierul aflate în atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronssin nr. 11. Ei bine, în loc să accepte această ofertă generoasă, autoritățile de la București au târât-o în mlaștina puturoasă unor discuții politice în care rolul de „vioara întâi” a fost interpretat zelos, de cei mai nemernici dintre marii noștri cărturari. Iar asta nu s-a întâmplat undeva, pe stradă ori în vreo mahala, ci la Academia Română. Cercetătorul Petre Popescu Gogan a publicat, în 1995, procesul verbal al rușinoasei ședințe care a avut loc, pe 28 februarie 1951, la Academia RPR, în cadrul Secțiunii de Știința limbii, Literatură și Artă. Ședința respectivă a avut loc la scurt timp după ce, regimul comunist de la București a trimis la Paris câțiva activiști semianalfabeți care au discutat cu Brâncuși despre oferta lui. Supărat de modul în care a fost abordat, artistul i-a dat afară spunând doar că „Statul român ar trebui să trimită niște oameni competenți“. Reveniți acasă, politrucii i-au raportat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că: „Operele lui Brâncuși sunt niște opere pe care le-ar putea face orice țăran neinstruit.“. Dej i-a pus să scrie un referat. Un referat pe care s-a și pus rezoluția „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!“.
    Susnumitul proces verbal menționează că la acea ședință a Academiei RPR, prezidată de poetul proletcultist Al. Toma, au participat George Oprescu, Victor Eftimiu, George Călinescu, Camil Petrescu, Krikor Zambaccian, Alexandru Graur, Geo Bogza, George Murnu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Gala Galaction, Ion Jalea, toți nume sonore ale culturii românești. Prim vorbitor Al. Toma, l-a descris pe Brâncuși drept un „reacționar și dușman al regimului“. La rândul său, prof. G. Oprescu l-a acuzat de „lipsa de sinceritate”, motivată prin faptul că nu ar fi făcut nimic altceva decât să speculeze „prin mijloace bizare, gusturile morbide ale societății burgheze”. La rândul său prof. Alexandru Graur s-a exprimat, și el, împotriva acceptării operelor lui Brâncuși în Muzeul de Artă al RPR deoarece în jurul sculptorului „se grupează antidemocrații în artă”. Uitat acum, acel vorbitor era filologul despre care, cândva se spunea cu tâlc: „Ne învață Graur românește, când i-o crește bucățica ce-i lipsește”. Dar poate că cel mai penibil dintre toși a fost George Călinescu, care, bine „orientat” în raport cu cerințele politice ale momentului, a afirmat că Brâncuși „nu poate fi considerat un creator în sculptură pentru că el nu se exprimă cu mijloacele proprii acestei arte”. De fapt, în acei ani, Călinescu a fost pupincuristul perfect. Tot cam pe atunci, el și-a pus cenușă în cap, jeluindu-se în fața noilor stăpâni: „Acești ani am trăit sub adânca înrâurire a idealismului burghez și, deși suntem democrați de bună-credință, nu avem încă toata acuitatea de a judeca prin unghiul de vedere al proletariatului. (...) I.V.Stalin, prin articolele sale asupra lingvisticei, ne-a dat o frumoasă lecție, ajutând secția noastră tocmai pe pragul de a face niște erori și a explica totul prin lupta de clasă.” Oare unde s-o fi ascuns atunci „Divinul critic”, autor al „Istoriei Literaturii Române” care, cu un deceniu în urmă, afirma: „Criticul serios se ferește să introducă în judecăți criteriul idealului politic, fiindcă poate să ajungă în fața unor producții a căror tendință națională îi este proprie, dar care nu au existență artistică.” Dar poate că, vârful ticăloșiei a fost atins de suficiența obeză a lui Mihail Sadoveanu, cel care atunci când i s-a prezentat oferta lui Brâncuși și-a pus în mișcare osânza din spatele căreia a exclamat plin de dispreț: „...vă țineți de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luați rușinea aiasta și aruncați-o la coș!“. Și la coș a și rămas, vreme de câțiva ani. Sadoveanu și Călinescu au mai trăit până în 1961 respectiv 1965, ani în care gloria lui Brâncuși fusese acceptată chiar și de comuniștii români.
    Scârbit de atitudinea regimului de la București, Brâncuși a renunțat la cetățenia română și a solicitat-o pe cea franceză, pe care a și obținut-o pe 15 iunie 1952. Ulterior a făcut un nou testament prin care și-a lăsat toată averea lui statului francez, care a și primit-o cu tot respectul cuvenit. Brâncuși a murit pe 16 martie 1957 și a părăsit această lume ca francez. Este înhumat la cimitirul Montparnasse, alături de alți mari români care au trăit și murit în Franța. Acum, politrucii noștri vor să-l scoată pe Brâncuși din glorioasa necropolă pariziană și să-l mute în părăginitul cimitir din Hobița. Unde va zace, uitat de toată lumea, și băgat în seamă doar de maidanezii care-i vor uda piatra tombală, indiferenți la gloria lui mondială.

    Vasile Surcel- Curentul

  4. #4
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Aşa vă place Istoria? ADULTER ÎN STIL FANARIOT
    Dintre multiplele danii, hotărnicii, vînzări, cumpărări, judecăţi prin care documentele ne reînvie oameni şi vremuri de mult apuse, din cînd în cînd, privirea cercetătorului se opreşte şi asupra cîte unui înscris care redă crîmpeie de viaţă intimă, cu dramele mai mărunte sau mai mari pe care le implică. Constituie şi acestea mărturii prin care putem înţelege mai bine epoca, modul şi cum gîndeau înaintaşii, înţelegem mai temeinic sufletul omenesc, cu patimile, scăderile şi înălţările sale.

    Un asemenea prilej este şi documentul încheiat cu prilejul judecării, la 4 aprilie 1780, în faţa domnului Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, a lui Mihalache Uescu, învinovăţit de uciderea serdarului Ioniţă Slătineanu. Cum s-au petrecut faptele? Să le reconstituim, folosind desigur şi limbajul de epocă, savuros, al documentului.

    Mihalache Uescu intrase de mai multă vreme la bănuială că serdarul loniţă Slătineanu – unul din ispravnicii judeţului Argeş – „s-ar fi legat de casa sa şi ar fi îndrăgit pe soţia lui, Frusina”. Nu numai din „mergerea cea de-a pururea ce făcea sărdaru Slătineanu la casa Uescului”, dar şi de faptul că gura lumii începuse să clevetească: „despre altă parte vorbele ce se didese în poblică, cum mergirea Slătineanului (în casa lui Uescu) ar fi pentru ce are cu soţia Uescului”.

    Intrînd la bănuială, Manolache Uescu a recurs la un tertip pentru a se convinge: „Sculîndu-să de la Piteşti s-au dus la o moşie ce o are în judeţul Vlaşca”. Dar “n-au trecut multe zile la mijloc şi îndată au mersu Slătineanul la casa lui şi au şăzut”. Văzînd acest lucru, Uescu „au intrat în mai mare bănuială şi sculîndu-să de acolo, s-au dus la altă moşie a sa, ce o are în judeţul Vîlcea, peste Olt”. Unde „şi acolo iarăşi au venit sărdaru Slătineanul la dînsul. Şi s-au sculat şi de acolea şi au mersu la o vie ce o are în judeţul Muscel şi au venit şi acolo (Slătineanu) la casa lui”. Aceste dese şi „necontenite mergiri şi mai vărtos şi afară din hotarăle judeţului întru care isprăvnicea şi din care n-avea voie să iasă fără poruncă domnească, ca un ispravnic ce era, tot adăuga şi înmulţea bănuiala Uescului”. Şi nu era normal să le înmulţească? Desigur! Numai că Uescu a mai vrut să mai obţină o dovadă. „Mergîndu la satu său, au vrut să facă cercare ca să vază şi în faptă această bănuială ce-i să făcea din mergirile cele dese ale Slătineanului la casa lui”.

    Şi, pentru că „nu văzuse în faptă încă nici-un lucru dintr-acelea ce bănuia”, a trecut la acţiune. „Cu acest mijloc şi cu acest fel de socoteli, mergîndu la Piteşti, la sărdaru Slătineanu” i-a spus acestuia „că va să vie la Bucureşti”, cerîndu-i sfatul dacă să se ducă, ori ba. Serdarul „i-au făcut multă îndemnare, care şi acestea i-au pricinuit bănuială”. N-a zis însă nimic. „Luîndu-şi zioa bună de la sărdaru Slătineanu, au mersu pe ăscunsu la casa sa şi vărăndu-să supt pat, au păzit cu acest mijloc să vază cu ochii săi”. Pentru orice împrejurare, a luat „şi arme cu dansul”.

    N-a aşteptat prea mult. „După cîteva ceasuri, viindu sărdaru Slătineanul la dînsul acasă”, Manolache Uescu a putut să vadă cu ochii cum „i-au eşit jupăneasa înainte şi au început a face vorbe necuvioase într-acea casă unde era el ascunsu. Şi zice că deosebit din vorbe şi semne ce auzea, blestemăţeşti, arată că ar fi simţit şi alte pricinuiri de a se aprinde de firească zavistie (revoltă) şi de mînie”.

    Pînă aici s-a consumat latura anecdotică a întîmplării. A urmat însă partea ei dramatică. Pentru că, nemaiputînd răbda, Uescu „au eşit de supt pat şi au făcut uciderea”. Ancheta s-a făcut cu meticulozitate, cîntărindu-se cu atenţie probele, pentru a se stabili vinovăţia, îndeosebi premeditarea sau nu a acţiunii, „L-am întrebat, consemnează anchetatorii, de mai ştia de jupăneasa lui vreo altă învinuire ca aceasta şi ne-au arătat că nici un chip. L-am întrebat – consemnează anchetatorii – ce dovadă are la mai sus-zisele povestiri de bănuieli ce luase şi la umbleţile lui, ce zice că au făcut pe la moşiile de mai sus-numite… Şi ne-au răspunsu cum că cei mai mulţi din boierii ce se află în judeţu Argeşului ştiu aceasta, care ni să şi adeveri dintr-o scrisoare ce scriu de acolo de către dumnealui marele spătar lane Brătiianul, fost logofăt la vistierie, Mateiu Gălăşescu, Costandin Tigveanul postelnicul, loniţă postelnicel, Gheorghe Vărzaru postelnicel, Toma Ră-tescul şi alţi boieri din partea locului”. Toţi au dat mărturii favorabile soţului încornorat.

    Totuşi, stăruia o umbră de îndoială privitoare la premeditarea faptei. Căci, „nu putem zice, cu toate acestea, că n-au avut acest gîndu cu ucidere căndu s-au vărăt supt pat, căci putea să să văre fără de arme” – au conchis anchetatorii. Tot ei însă au argumentat că „şi de s-au vărăt cu arme”, nu i-ar fi făcut „nici un fel de lucrare” serdarului dacă „nu ar fi văzut cu acest mijloc pe Slătineanul în casa lui”. Or deşi Uescu îi spusese limpede „de seara, că vine la Bucureşti”, acesta a găsit de cuviinţă „a merge la casa omului”, dînd aşadar „pricini de crezămînt la fieşcare că n-au fost neîmpărtăşit de păcat”.

    Stabilind astfel împrejurările omuciderii şi avînd în vedere că Uescu singur „ar fi mărturisit”, boierii ce se ocupaseră de anchetarea cazului – Neculai Dudescu ban, Badea mare vornic, Pană vornic, Dumitrache mare vornic şi Grigore mare logofăt – nu uitau să consemneze că „Uescul avăndu multe mijloace de a-şi afla dreptatea, de a-şi înfrîna soţia şi a dezbăra pe sărdaru Slătineanu de casa lui, şi ne-cătînd-o sau prin mijloace priiateneşti sau prin cercetări bisericeşti sau prin jălbi către vreunul din cinstiţii dregătorii înălţimii tale, sau către preasfinţia sa arhiereu ţării ce ne este duhovnicescu părinte de obşte, sau şi amesos (acuma) către înălţimea ta” nu le folosise. „Ci, într-o ţară în care putea găsi toate acestea, să îndrăznească să facă singur şi judecată şi răsplătire şi încă răsplătire cu ucidere, este vrednic de mare pedeapsă, care face trebuinţă a i să face şi pentru ca să răsplătească uciderea şi pentru ca să să facă pildă şi la alţii a urma dupe o orînduială”.

    Pedeapsa domnească? „După hotărîrea dumnealor boierilor, prin cercetarea ce li s-au făcut, neosîndindu-se la moarte şi fiindu supus numai la vina că putea a-şi afla dreptatea prin alte mijloace care nu le-au cercat, hotărîm domniia mea ca să să trimită la mănăstirea Znagov la închisoare şi pentru pedeapsa lui şi pentru pilda altora”.

    Despre Frusina nu se spune nimic, dar în asemenea cazuri, de adulter, făptaşa era şi ea trimisă la mînăstire.
    constantintgd

  5. #5
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    PRINŢESA APELOR

    "Enigmă"



    Îngerul şi marea

    Multă vreme m-am considerat un profesionist al nefericirii. În anii '80, eram nemulţumit de tot ce mi se în*tâmpla şi de tot ce făceam. Pe atunci, eram un ma*te*matician îndrăgostit de calculatoare, dar de la un timp, mă simţeam năclăit de ele, iar printre ecuaţii, eram străin şi însingurat; un naufragiat printre idealuri. În toată vremea aceea scriam cu înfrigurare poeme, dar tot mă simţeam nerealizat şi ca scriitor. Eram şi eu damnatul de catifea al acelor ani negri, româneşti. Şi nu vedeam nicio ieşire. Eram într-o peşteră fără lumi*nă, cu pereţi sufocanţi şi moi. Degeaba au venit apoi şi anii de început '90, tumultuoşi, formidabili - pentru mi**ne nimic nu se schimbase. Până în vara aceea stra*nie, aproape transfizică.
    Eram la mare, la Vama Veche. Pe atunci, cătunul minuscul de pescari avea frumuseţea pură, nemacerată de construcţiile mitocăneşti şi haotice care-l para*zi*tează azi. Stăteam la o familie de ţărani dobrogeni, care aveau o veche istorie în a-i găzdui pe scriitorii, pe ac*torii şi pe pictorii noştri celebri, pe care mi-i pomeneau zilnic, în amintiri inedite. Iar toate astea mă stimulau şi pe mine, cumva. În fiecare zi mă duceam pe plajă, mă scăl*dam în valuri până la epuizare şi mă gândeam în*truna pe ce drum s-o apuc cu viaţa mea. Visam cu ochii deschişi, scriind poeme pe hârtie şi pe nisip, lângă valuri. Şi mă sculam dimineaţa foarte devreme, pentru că-mi plăcea să prind răsăriturile pe plajă. La malul mării, răsăritul Soarelui are ceva limpede, de nedescris. Parcă atingi nemărginirea cu mâna.
    Şi a venit dimineaţa aceea. O dimineaţă altfel. Soa*rele de-abia începuse să-şi arate solzii incan*descenţi şi magnifici din linia mării. Era jocul cosmic pe care îl ştiam şi pe care-l aşteptam cu sufletul la gură. Atunci, prin fulgerarea aia orbitoare şi neclară, fulgerarea de câteva clipe a Soarelui din geana mării, prin ceaţa aia de lumină a mării înfrăţită cu Soarele, mi s-a părut că văd... Am văzut ceva... Era un Înger. Un Înger răsărise din mare, un Înger cu aripi gigantice, trans*pa*rente, ca vitraliile unei biserici. În lumina di*mi*neţii, Îngerul a părut că-şi întinde aripile in*finite peste ape, delicat şi ocrotitor. "O fi În*ge*rul meu!" - am strigat atunci, căci am ştiut imediat şi fără tăgadă că vedenia aia mirifică chiar fusese un Înger, şi nu o fragilă iluzie opti*că. Era chiar Îngerul meu, Îngerul care se în*torcea, în sfârşit, către mine... Sau poate că din mare răsărise chiar În*gerul fericirii, serafimul care a mai plutit o vre*me peste plajă la Vama Ve*che, ca peste un bastion al visării?
    Nici astăzi nu ştiu ce mi s-a arătat atunci, pe pla*ja pustie. Dar adierea aceea îngerească mi-a dat încredere în mine. Din cli*pa aceea viaţa mea s-a schimbat radical. Înţele*se*sem, în sfârşit, că fericirea stă ascunsă în noi. As*cun*să în îndârjirea cu care ne urmăm visul până la capăt, cu tărie şi cu un dram de noroc. Fericirea, aşteptân*du-ne răbdătoare.

    *

    "La marginea mării"



    Toată ziua aceea am stat nemişcat şi tăcut pe plaja de la Vama Veche. Eram captiv în tăria şi bea*ti*tu*dinea viziunii, pe care tocmai mi-o dăruiseră Soa*rele şi marea. Abia spre seară, am îndrăznit să mă mişc şi, ajuns într-un băruleţ de pe plajă, chiar la malul mării, unde se asculta muzică veche şi bună, am stat de vorbă cu un prieten. Unul mai nou, pe care mi-l făcusem chiar în sezonul acela. Pe pri*etenul meu cel nou îl chema Vladimir. Era un bărbat tânăr, cu un destin spectaculos, ca mai toţi dintre cei care frecventau băruleţul acela înţesat de răz*vră*tiţi ai sorţii. O parte din povestea lui o şti*am încă dinainte de a-l cunoaşte. Era din a*ceeaşi branşă cu mine şi schimbarea lui uimi*toare de destin făcuse vâlvă printre noi. O*mul fusese ani în şir matematician şi infor*matician de meserie, şi încă unul foarte bun. Lucrase în Bucureşti, la proiecte tari, pentru care primise, după '90, burse prestigioase în Occident. După care, brusc, viaţa lui păruse că a luat-o razna. Fără vreo explicaţie, Vladimir renunţase fără să clipească la confortul şi la rafinamentul intelectual al oraşului şi s-a dus să trăiască în Deltă, printre grinduri, într-un sat uitat de lume. Şi de câţiva ani, stătea între lipoveni, ca un rege al pescarilor.
    În seara aia, o lună gigantică şi portocalie atârna pes*te mare şi deasupra barului. Blues-uri cântate cu voci răguşite şi-un vin vechi dobrogean aţâţau poveş*tile. Aşa că am îndrăznit să-i vorbesc lui Vladimir des*pre viziunea mea din acea dimineaţă. Eram nesigur, mă temeam să nu înceapă să râdă de povestea asta stranie cu un Înger răsărit din mare. Spre surprinderea mea, în timp ce mă asculta, Vladimir a început să tremure uşor. Ochii îi luceau ca atinşi de o febră mai veche: "Ce ai văzut tu n-a fost iluzie şi nici întâmplare. A fost un semn tainic. Mi s-a arătat şi mie acum câţiva ani tot aici, la Vama Veche. Am văzut şi eu Îngerul fericirii, răsărind din mare, ca un mic semn dumnezeiesc. Şi nu mult după aceea, mi-am întâlnit marea dragoste. A început povestea mea cu Lena".

    Fata atamanului

    "Evanescenţă"



    Era primăvară târzie şi însorită, când am ajuns eu în Deltă - şi-a început Vladimir povestea. Mergeam cu şalupa pe Dunărea scăldată de soare şi fluviul părea bătut tot în aur, un aur incendiar, curgând pe sub ma*luri. Eram bucuros de vremea bună, mă duceam în va*canţă să scap o vreme de computere, ca să mă întorc înapoi la ele şi în Bucureşti, mai dihai. Mersesem ceva timp până la satul ăla de pescari. Din goana şalupei, adulmecam ca un copoi aerul mirosind a peşte şi a iarbă. Şi poate chiar fericirea mea o adul*me*cam, fericirea care se apropia la fel de iute de mine, fără ca eu să-mi dau seama. Şi nu voi şti dacă ce am trăit mai târ*ziu a fost un şir de coin*cidenţe convergente - aşa cum mintea mea febrilă de matematician tot în*cear*că să le expliciteze. Sau poate "coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim".
    Totul a început atunci când am zărit-o de de*par*te. Am remarcat-o ime*diat. Ieşea uşor în evi*den*ţă, din mulţimea de pes*cari de pe chei - a con*tinuat Vladimir. Era sin*gura fată printre lipovenii ăia bărboşi, cu chipuri îndârjite. Singura, dar nu oricum! O frumuseţe ulu*i*toare şi aparte am des*coperit dintr-odată în ca*pă*tul acela de lume şi de ape. Avea părul blond, alb de blond ce era. Era înaltă şi puternică, cu braţe muscu*loa*se şi energice. Dacă n-aş fi întâlnit-o în miezul Del*tei, aş fi putut crede că-i o munteancă, o ciobăniţă în stare să doboare ursul cu pumnii şi bâta, la fel ca bărbaţii. Totuşi, emana forţă fata aia, dar şi atâta graţie! Era o apariţie du*ioasă şi magnetică, ieşită ne*ve*ro*simil în calea mea, toc*mai acolo, în satul ăla săl*batic şi izolat. "Ci*ne-i?" - l-am întrebat pe pescarul care lipea şa*lupa de chei. "E fata ata*manului nostru" - mi-a răs*puns lipoveanul, pri*vin*du-mă cam chiorâş.
    Nici nu coborâsem bine, că femeia frumoasă ca o zeiţă vikingă, s-a apro*piat de mine şi mi-a întins mâna. Dezinvoltă, de parcă n-ar"Doi peşti"



    fi fost lipo*veancă, ci vreo grafină din vremi imperiale, năs*cută pe la Sankt Petersburg. "Mă numesc Lena. Bine ai venit pe aici, pe tărâmul meu!". Din clipa aia, am ştiut că acesta este numele fericirii mele. Lena. Grafina mea de ceaţă şi cnut - cum aveam s-o alint puţin mai târziu, pe când colindam frenetici cu lotca pe canale, cât era ziua de lungă, ziua, dar şi nopţile, vegheaţi de-un feli*nar mic şi de cumătra Lu*nă, care pe toate ale îndră*gostiţilor le ştie. Ne plim*bam noi cu lotca pe Du*năre, dar tot Lena vâslea! Zicea că eu nu mă pricep şi nici destulă forţă nu am, cocon de oraş cum eram.

    Pe mine m-au atras în*tot*deauna, cu fascinaţia lor imparabilă, femeile volun*tare, inteligente, puternice. Mi-a plăcut mereu să fiu ales, nu să aleg. Mi-au plă*cut femeile periculoase şi rasate, ca felinele de pra*dă. Pentru ele am fost me*reu gata să mă usuc pe picioare, să stărui şi să nu cedez, până nu le cu*ce*ream. Lena, însă, le în*trecea pe toate! De la în*ceput am făcut numai ce a vrut ea. Viaţa mea a fost ca o dictare la care ea mi-a fost profesoara şi îngerul. Instinctul, însă, îmi spunea că îmi găsisem jumătatea pe care poţi s-o întâlneşti o dată în viaţă, sau deloc. Aşa că nu m-a mirat când tot ea, prinţesa apelor, cea mai frumoasă lipoveancă din lume, a ales clipa în care urma să ne iubim.
    Era plină vară de-acum, o noapte cu lună or*bitoare, iar noi ne plim*bam pe ape cu lotca aia uriaşă, la care Lena vâslea fără niciun efort. Şi chiar acolo ne-am iubit, în lotca cea mare, după ce Lena lăsase mai întâi, ca în visul poemului eminescian - din mână cârma şi lopeţile să-i scape... În jurul nos*tru, apele au făcut cercuri largi, iar păsările trezite din somn ne-au acoperit îmbrăţişările pătimaşe cu un baldachin fâlfâitor de aripi, cât cerul de larg... Niciodată n-am fost atât de fericit ca în noaptea aia. Am trăit atunci lângă Lena nişte ore atât de intense, încât pentru câteva clipe a părut că Dunărea însăşi s-a desprins de pământ, s-a desprins şi a plutit cu noi cu tot. Dunărea ca o gi*gan*tică spadă de apă lumi*noasă a părut că zboară undeva, către niciunde... Dunărea, cu peştii ei cu tot, să*rindu-i din valuri, ca o ploaie. Purtaţi pe aripa Du*nării, aşa am trăit noaptea aia, îmbrăţişaţi pentru vecie.

    Un fluture uriaş

    "Fluture"



    Câteva zile mai târziu, am cerut-o de soţie pe Lena - şi-a continuat Vladimir povestea, în băruleţul de la marginea mării. Am cerut-o de soţie cu gândul s-o duc şi pe ea în Bucureşti, acolo unde mă mânau treburile. Ea nici nu a vrut să audă! Voia să rămână acolo, în lumea ei, regină peste ape şi peste pescari. Şi m-a rugat, cu aerul acela al ei semeţ, căruia nu puteam să-i rezist, să rămân cu ea între grinduri, departe de turbionul absorbant al oraşelor. Eu nu prea mă hotăram, vara se apropia de sfârşit şi odată cu ea şi vacanţa pe care şi-aşa o lungisem prea mult. Aşa că Lena s-a hotărât într-o zi să-mi arate ceva. Mi-a zis că mă va duce într-un loc ştiut numai de tatăl ei, atamanul, şi de câţiva pescari bătrâni; un loc magic. "Te duc la un tău", mi-a spus. "Acolo ai să vezi un fluture uriaş, ce stă ascuns în tăul ăsta de la marginea satului. Dacă va binevoi să se lase văzut. Că iese rar din apă. Iese doar când e lună, să binecuvânteze îndrăgostiţii. Şi cei ce l-au văzut ridi*cându-se din apă nu s-au mai despărţit niciodată!".
    Lena însă nu-mi spusese tot. Fluturele acela uriaş şi misterios care sta cufundat în apele tăului, mai avea un dar straniu: recunoştea îndrăgostiţii. Nu putea fi minţit. Când un bărbat şi o femeie îngenuncheau pe malul tăului, fluturele simţea dacă se şi iubesc. Şi doar pentru ei, pentru cei ce se iubeau cu furie, se ridica din apă, bătând din aripi, binecu*vân*tător şi alene.
    Era noapte neagră, fără stele şi lună, când Lena m-a luat de mână şi m-a dus prin beznă la marginea tăului. Ajunşi acolo, am îngenuncheat în apa de la mal, stătută şi mică. Şi am început să ne rugăm. Ne-am rugat îndelung şi fierbinte pentru iubirea noastră, ne-am rugat ca Dumnezeu să ne ţină împreună până la moarte. Apoi, eu am început să recit înfrigurat versurile acelea ale lui Ezra Pound, care mi s-au părut mereu cea mai fierbinte poezie şi rugăciune de dra*gos*te: "Ceea ce iubeşti cu ade*vărat va rămâne,/ Restu-i zgură,/ Ceea ce ce iubeşti cu adevărat nu-ţi va fi smuls/ Ceea ce iubeşti cu furie e adevărata-ţi moştenire"...
    A trecut un timp, în care am stat tăcuţi, pândind în noap*te. După care a răsărit, brusc, luna, din spatele norilor. După încă un timp, s-a auzit mai întâi un zvon, apoi o bătaie înceată de aripă la marginea tăului. Atunci l-am văzut. Flu*tu*rele cel mare s-a înălţat din ape, ca un albatros uriaş şi nop*tatec. Zeul apei şi al dra*gos*tei ne dăduse binecu*vân*ta*rea.

    Epilog

    De atunci, eu şi Lena am rămas nedespărţiţi - mi-a mai spus Vladimir. La sfârşitul acelei veri, i-am anunţat pe cei de la firmă că nu mă mai întorc niciodată în Bucureşti. Mi-am luat o pauză foarte lungă de oraş. Cât o viaţă de lungă. Dar mai întâi, m-am căsătorit cu Lena la biserica lor din sat, biserica mică, de lemn, cu acoperiş de stuf, unde ne-a unit pe vecie un că*lugăr rus, descălecat ca din*tr-o poveste, cu barba lui roş*cată şi lungă. Pe urmă Lena m-a învăţat pe îndelete să trăiesc liber, aşa cum trăia ea de când se ştia. M-a învăţat să pescuiesc, să conduc lotca şi, mai ales, m-a învăţat să mă rup de tot universul artificial al oraşului, universul acela fără de care, până să o cunosc pe ea, lumea mi se părea de neimaginat. Lena, cu forţa iubirii ei, a făcut din mine un rege primitiv şi curat, un rege pescar stăpân peste ape, departe de ecuaţii şi de biţi. Şi de atunci, suntem nedespărţiţi, zi şi noapte. Aşa că e şi ea aici, cu mine, la Vama Veche
    - Unde-i acum Lena? - am întrebat.
    Între timp, noaptea se stinsese şi răsăritul mirific al soarelui se apropia iar. Fără o vorbă, Vladimir a întins mâna în zare. Atunci, de parcă ar fi erupt din mare, o femeie înal*tă şi voinică, o zână războinică, tăindu-ţi răsuflarea cu fru*museţea ei sălbatică,"Nuferi"



    dintr-o bucată, mi s-a arătat îno*tând în valuri. Era dimineaţa, devreme, şi din spa*te*le umerilor ei răsarea soarele, îmbrăcând pletele ei lun*gi şi blonde într-un aur incendiar şi lichid. Soarele, orbindu-mă...
    Câteva zile mai târziu, întors acasă, dragostea cea adevărată avea să bată şi la uşa mea. Dar asta e de-acum o altă poveste.

    (Ilustraţii din Expoziţia Viorel Mărginean - ASE Bucureşti - Un secol de existenţă)
    constantintgd

  6. #6
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    DRAGOSTE ÎN VREME DE RĂZBOI

    "Peisaj"



    După trei ani petrecuţi pe front, Mitru se-ntoar*ce acasă, rănit, pentru o permisie de două săptămâni.

    A coborât din tren şi nici măcar nu s-a uitat către crâşma pustie a gării, un*de se-oprea pe vremuri, atâta îi era de mare nerăb*darea de-a ajunge odată în curtea casei părinteşti. Şi-a potrivit în spate raniţa soldăţească, şi-a acoperit mai bine mâna lovită, prinsă de gât cu fâşii de cârpe albe, şi-a pornit către dealurile Prelucilor, pe care trebuia să le treacă pentru a ajunge în sat. O, Doamne, nici nu îi vine să creadă că, în sfârşit, e liber, că a scăpat, fie şi numai pentru o vreme, de groaza zilelor trăite în tran*şee. Gândul că diseară, după asfinţit, va fi în curtea casei, îl ameţeşte. Trage aer adânc în piept, îşi umflă plămânii, cât poate, cu mirosul de ierburi arse de soare, închide ochii şi, pentru o clipă, adică doar atât cât îi trebuie ochiului grăbit să vadă umbra pă*du*rii, pentru o clipă, uită de război şi de gloanţe, de foa*me, de mocirla din tranşee şi simte cum bucuria îl îneacă până la sufocare. E ca şi cum s-ar fi scufundat cu totul într-o apă mare şi-ar fi ieşit de-acolo alt om. Întinde pasul cât poate şi, deşi cunoaşte drumul, i se pare că acesta se face tot mai lung şi satul e tot mai de*parte.
    Abia aşteaptă să-şi vadă neamurile, prietenii, câţi or mai trăi, vecinii şi, sigur, va fi acolo şi ea, Ana lui dra*gă. Când se gândeşte la ea, îl furnică pe şira spi*nării şi i se pune un nod în gât. Trei ani, trei ani de stat de*parte, printre străini. Trei ani de chin şi de dor ne*bunesc. Chipul ei l-a ţinut în picioare de-atâtea ori când i-a fost mai greu. Cu gândul la ea a învins spai*mele şi primejdiile morţii. Şi-aduce aminte cum era când a văzut-o prima dată, de fapt, nu când a văzut-o, căci doar o ştia, ştia a cui este şi cine-i sunt părinţii, fraţii şi surorile. Mai bine-ar fi să spună că a desco*perit-o ca străfulgerat, căci până în clipa aceea, trecea pe lângă ea, ca şi pe lângă oricare fată din sat, dându-i bineţe şi-atât. Dar într-o dimineaţă, s-a întâmplat că a trecut pe lângă curtea lor, după o ploaie caldă. Aburi ieşeau din pământ, picături de apă se prelingeau de pe frunze, aerul era albastru şi cerul rămăsese curat ca lacrima. Cu capul aplecat uşor pe umărul stâng, Ana stătea în spatele unui gard, ţinea în braţe un pui de găină, după care alergase prin iarba udă. A fost de-ajuns să se uite atunci la ea şi să-i pară, dintr-o da*tă, cea mai apropiată fiinţă de pe lumea asta, ca şi cum ar fi ştiut-o dintotdeauna, ca şi cum numai ei doi ar fi existat pe Pământ. Ea a rămas cu puiul acolo, în braţe, şi el a plecat fluierând bucuros, întorcându-şi capul de multe ori s-o mai vadă, până s-a pierdut după cotul uli*ţei. I se părea şi lui ciudat, de la o vreme, că ori de câte ori se gândea la ea, îi venea în minte doar ziua aceea şi nu altele, de mai târziu, de când au ieşit la horă, ori de când s-au dus împreună la mânăstire, de Rusalii, ori altele, petrecute pe uliţele satului. Parcă o vedea dincolo de gard, cu puiul în braţe, cu părul mişcat de vânt, cu un zâmbet stingher şi oarecum ru*şinat. De multe ori a visat-o, în nopţile grele de tranşee, când somnul era furat printre ex*plozii surde şi gloanţe rătăcite, venite de departe, ca din altă lume. O singură dată a visat-o mai altfel, şi-apoi, zile în şir s-a tot gândit la visul acela, căutând în el un semn, un fel de ştire ori altceva venit de-acasă, de departe. Părea că puiul din braţele ei nu mai era pui de găină, ci se făcuse o pasăre tare frumoasă, colorată, cum nu mai văzuse vreo*dată în viaţa lui. Şi ori de câte ori el o în*treba câte ceva, acolo în vis, în loc să-i răs*pundă Ana, începea pasărea aceea să cân*te minunat. Atâta de minunat, că el nu mai ştia ce să creadă. Pe de-o parte, îi părea rău că n-o aude pe Ana, pe de alta, i-ar fi pă*rut rău să tacă pasărea. Întotdeauna se trezea cu nedumerire vinovată, dar şi cu amărăciunea că, odată ieşit din somn şi din vis, nu mai are răgaz să se gândească la ale lui, căci în vreme de răz*boi, omul nu-şi mai aparţine sieşi, ci acelora care-l comandă. Or el, ca şi ceilalţi cu care împărţea frăţeşte viaţa şi moartea, de când a intrat în hainele cenuşii, nu mai este decât un număr scris pe centura de la brâu şi pe caschetă, ca să poată fi recunoscut rapid, la nevoie.

    Scrisoarea

    Ajuns la marginea pădurii, pe cărarea umbrită, mer*sul i se pare mai uşor, căci picioarele obosite calcă pe muşchiul moale, în**tunecat, care tiveşte că*rarea. Îi vine în minte ceasul plecării, când satul întreg i-a condus până la gară pe toţi cei cinci*spre*zece flăcăi, câţi au fost chemaţi în primă*vara aceea, la doi ani de când a început răz*boiul. Nici măcar nu împliniseră douăzeci de ani, el avea a*proa*pe nouăsprezece, cei*lalţi tot aşa, de-abia ieşiţi holtei la horă, cu mustaţa încă moa*le şi mâinile ne*deprinse să ţină în braţe trup de femeie, darmite puşcă adu*că*toare de moarte. Şi gân*dul merge mai de*parte la spaima gro*zavă, din prima zi de front, la alinarea că nu era chiar singur prin*tre străini, că mai erau şi alţii din satul lui, la veştile de-aca*să, care veneau rar, dar care-l apro*piau cumva de clipa libe*ră*rii, şi-apoi la ziua în care, după o bătălie cumplită, din cincisprezece câţi erau la în*ceput, au mai rămas doar trei. În ziua aceea s-a simţit pentru prima oară bătrân şi, toate câte au urmat după aceea, luptele, foamea, spaima, rănirea, spitalul i s-au părut doar copilării, slăbiciuni de moment, pe care, ca orice bărbat, trebuia să le treacă pentru a se întări şi a"Rugăciune"



    găsi mereu calea de-a supravieţui, căci tare voia să se întoarcă viu la Ana. De când a plecat de-acasă, a primit doar două scrisori. Îi scria măicuţa, cu litere mari, cuminţi şi rotunde. Poate or fi fost mai multe scrisori şi s-or fi pierdut ori poate au fost doar atâtea. Cine să mai ştie? Cine să aibă vreme de scris, în vremurile grele pe care le trăiau? În prima scrisoare i-a spus şi despre Ana, cum că e cuminte, c-a văzut-o la biserică duminică dimi*nea*ţa, că e muncitoare, dar că tatăl ei cu niciun chip nu se-nduplecă să i-o dea de nevastă. Acesta este, de fapt, războiul cel mai greu pe care-l are Mitru de dus, mult mai greu decât cel cu puşca şi mai nedrept decât acela din tranşee. Război cu cărări întortocheate şi viclene, care pornesc de la moşii şi strămoşii ce s-au bătut de*mult pentru o bucată de pământ, cu ispite şi înşelă*ciuni, cu minciuni şi jurăminte de moarte. Îşi punea speranţa în bunul Dumnezeu şi-n judecata lui dreaptă. Nu se poate să nu vadă cât este de mare dragostea lui pentru fata aceea! Spera. Spera şi recitea rândurile despre Ana, atunci când avea răgaz. Ţinea scrisoarea în buzunarul de la piept şi multe au fost clipele în care simţea că doar ea, bucata aceea de hârtie în care e vorba despre draga lui, îi ţinea de cald, de foame, de urât şi de sete. O însoţea cu gândul, duminica, în drum către biserică, trecea cu ea pe lângă gardul şcolii, o ajuta să deschidă poarta grea şi apoi să intre în tinda răcoroasă şi să se aşeze în strana femeilor. Şi-atunci se liniştea, ca şi cum ar fi fost şi el lângă ea. E drept că, în ultima scrisoare, a fost ceva ce nu i-a plăcut. Bucuria plecării acasă l-a zăpăcit aşa de tare, că nu s-a gândit prea mult la asta. Mitru se opreşte ca trăsnit în loc şi-şi dă abia acum seama că acolo, în ultima scrisoare, e ceva de care ar fi trebuit să-i fie frică. Măicuţa i-a scris la sfârşitul scrisorii "Despre Ana vom povesti acasă, când îi veni." Adică, ce să vor*bească despre Ana? Ce s-o fi întâmplat, ce-a făcut? S-o fi măritat şi ai lui n-au curaj să-i spună? S-o fi încurcat cu cineva din sat? N-a mai avut răbdare să se întoarcă el, aşa cum i-a jurat? Ce-i cu ea? Cum adică "o să vorbim a*ca*să"? Ce să vor*beas*că? De ce nu i-a spus, ca în cealaltă scrisoare, că a văzut-o pe uliţă ori la biserică, duminică dimineaţa? Mitru simte dintr-o dată că nu mai are aer. Picioarele i s-au înmuiat. Se lasă jos, lângă tulpina unui brad. Stă aşa, cu raniţa în spate, ameţit, de par*că i-ar fi furat cineva mintea. Ce-i cu Ana? Rezemat de trunchiul gros al bradului, nu mai are curaj să se ridice şi să plece spre sat. N-ar avea mai mult de două, trei ceasuri până acolo, simte însă că s-a întâmplat ceva, că vorbele cuminţi scri**se de mama lui în ultima scrisoare ascund o mare grozăvie şi că el nu este pregătit să înfrunte acea grozăvie. El, soldatul gata să moară în tranşee, nici el nu ştie exact pentru cine şi pentru ce se teme de ceea ce ascund câteva vorbe înşirate cuminţi pe o bucată de hârtie.

    Nunta

    Printre crengile copacilor, seara înaintează tăcută. Pădurea s-a liniştit dintr-o dată, au amuţit şi păsările, lumina se retrage pe vârfuri de deal. Mitru e tot lângă bradul înalt şi tot cu raniţa în spate. N-are curaj să mai ci*tească o dată scrisoarea de-acasă. Se ridică în pi*cioa*re, numai atunci când cărarea s-a transformat într-un tunel întunecat. Îşi netezeşte cu gesturi frânte hainele şi porneşte încet, cu paşi moi, mai departe. Nu mai are puterea dinainte, înaintează greu, împingând parcă drumul din faţa lui cu pieptul aplecat. De la o vreme, a luat-o de-a dreptul prin pădure. De o parte şi alta, copaci bătrâni. Crengile lor, care altădată îi mângâiau întoarcerile de la târg, acum parcă i se agaţă de haine. Când ajunge în vârful dealului, vede printr-o rarişte de pădure satul încremenit sub lumina albă a lunii. A luat-o la goană pe cărarea care cobora în cazanul întunecat al văii. Parcă îl duce drumul pe el, parcă i s-a deschis inima şi stă să zboare înaintea lui spre casă. Fuge de o bună bucată de vreme şi-n urma lui, pietrele se rostogolesc cu zgomote seci. Ar grăbi şi mai mult pasul, dar îl împiedică raniţa, ar striga, dar i s-a uscat gura şi buzele arse parcă-s de câlţi. Năluci albicioase ca nişte fuioare de ceaţă îl împiedică şi se ascund du*pă copaci, dacă vrea să le prindă. Le vede într-o parte, apoi în cealaltă. Îi sar în faţă, apoi în spate. Numai una parcă-l tot împinge uşurel, parcă-i tot prinde gulerul, parcă vrea să-l gâdile pe grumaz. Înnebunit, Mitru s-a oprit în mijlocul drumului. La câţiva paşi în faţa lui, în razele mişcate, reci, ale lunii, i se părea că stătea, ca o umbră, Ana. Se uita mută la el şi ţinea în braţe pasărea aceea pe care o ştia din visele lui vechi. Când a întins mâna s-o cuprindă, umbra s-a depărtat. S-a oprit şi el şi s-a oprit şi ea. A întins mâna iar, dar n-a prins nimic, numai un fum rece i s-a lipit de palme. În ochii măriţi ai Anei se oglindea pădurea întunecată, lacrimi se ros*togoleau rotunde de pe obraz, pe rochia albă şi ră*mâ*neau agăţate în jurul ei ca o rouă străvezie, mişcân*du-se odată cu ea. Arătarea de fum îi stătea în cale. În*gro*zit, Mitru şi-a aruncat raniţa, şi-a dezbrăcat haina ce-a rămas agăţată de crengi. Oricât fugea, tot nu scă*pa de năluca albă, care-l împingea uşurel către mar*gi*nea pădurii. Se mişca în jurul lui, ameţindu-l, ade*me*nindu-l, până când l-a adus în faţa unei cruci, pe care era săpat numele Anei.
    Au trecut multe ceasuri, nu ştie nimeni câte, până când a văzut poarta casei. N-a mai avut putere să deschidă uşa şi să intre în casă. S-a aşezat fără vlagă pe treptele reci de piatră. Răcoarea lor l-a trezit pentru o clipă. Era întuneric, întuneric. Satul era acoperit de-o negură, nu se vedeau nici stelele. Din depărtare se auzea parcă muzică de nuntă. Mitru şi-a îndreptat spatele, şi-a chemat la el câinele bătrân care nu l-a mai cunoscut şi s-a ascuns schelălăind după grămada de lemne. Pe umeri a simţit mai întâi o trecere uşoară de vânt, a dat să se ridice în picioare, dar o greutate ne*lă*murită l-a apăsat înapoi către piatra rece pe care şe*dea. Mâna i-a alunecat cu un zvâcnet uşor, ridicată spre poarta pe care intra, plutind pe deasupra cărării, Ana, îmbrăcată mireasă, cu coroniţă de lămâiţă pe cap. Dimineaţă, l-au găsit întins pe iarba din curte. Prin păru-i încărunţit brusc treceau furnici, nepăsătoare. Numai ochii îi erau scăldaţi de o lumină încremenită, ce trăda bucuria întâlnirii cu Ana lui.

    *

    "Herghelie"



    Legenda spune că feciorul întors din război îşi gă*seşte iubita moartă. Atât de mare este durerea lui, în*cât, în ziua întoarcerii, în faţa crucii ei, îşi pierde min*ţile şi apoi moare şi el. A fost înmormântat în celălalt capăt al cimitirului în care era îngropată Ana. Familiile lor se duşmăneau pentru un petic de pământ şi n-ar fi ac*ceptat niciodată nunta lor. Au crezut că-i pot des*părţi şi în moarte. Numai că, în primăvara următoare, de lângă crucea ei a răsărit un trandafir, iar pe mor*mân*tul lui, un brad. Şi floarea, şi bradul au crescut ca-n poveşti, într-o zi, cât într-un an. Atâta s-a întins trandafirul, atâta s-a târât printre morminte, atâta şi-a răsucit crengile, până când una dintre ele a ajuns să se prindă de trunchiul bradului de pe mormântul lui Mitru. Apoi l-a încolăcit, s-a agăţat trainic de el şi a în*ceput să urce tot mai sus. Cât au trăit, părinţii duş*mă*noşi au tăiat în fiecare an copacul de pe mormântul lui şi floarea de pe mormântul ei. Numai că ei apăreau din nou, an de an, îndată ce se topeau zăpezile şi creş*teau mai viguroşi şi mai puternici, ca şi cum ceva as*cuns le-ar fi dat puteri înzecite, după fiecare tăiere. Din când în când, pe ramurile bradului se aşeza o pa*săre ciudată, cum n-a mai văzut nimenea până atunci, care cânta atâta de frumos, încât toţi cei ce o auzeau se simţeau apoi o vreme tare singuri.
    Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN
    constantintgd

  7. #7
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Un Mareşal al Istoriei – Profesorul Gh. Buzatu

    Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo, prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după primul război mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm“. Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat în lumea de dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un Mareşal al Istoriei, aşa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt Mareşal. De la profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj N.K.V.D., l-a graţiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în 1946, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului“: glonţul.

    Istoria sörösist-wieselizată face din trădători, dizidenţi

    Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol. I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, „România altfel” (făceam permanent schimb de volume). A refuzat s-o citească după ce i-am decupat următoarea frază: „nu Istoria ne învaţă, ci noi îi spunem Istoriei ce trebuie să ne înveţe” (1). Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit profesorul. Şi că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România altfel, adică aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.

    Gh. Buzatu a înapoiat medalia

    Gh. Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei R.P.R. Ukazul transmis de Kremlin cerea: să fie scoşi din suflet şi din creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd Istoria, acum sörösisto-wieselizată, face din trădători dizidenţi? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei Ceauşescu, ca Militaru, devotat K.G.B… Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin sînt altfel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l interesează?

    Profesorul nu s-a temut de eticheta de antisemit, nici de eticheta de ceauşist

    Profesorul nu s-a temut de eticheta de… antisemit. A scris cu strîngere de inimă despre eroarea uriaşă de a se pune la dispoziţia Consiliului Memorial al Holocaustului din S.U.A. arhivele M.Ap.N. Naţionale din anii 1938-1946. Trebuia semnat acel acord între ministrul Afacerilor Externe, Mircea Duşa, şi Paul Shapiro? Presa a taxat momentul ca „Turtucaia arhivelor militare” (Ion Măldărescu). S-au cedat în ce scop? Să se caute alţi criminali de război? A fost Holocaust în România pînă în 1946? Sau o fi vrînd Matatias Carp (cel care a scris negru pe alb că ţăranii români ungeau osiile căruţelor cu sînge de evreu şi-i membru – de onoare (?) – al Institutului „Elie Wiesel”) să afle probe despre românii „egalînd în cruzime Auschwitzul”? Experimentul Piteşti nu l-a egalat? Profesorul nu s-a temut nici de eticheta de… ceauşist. În demersul său, istoricul onest compară, confruntă şi stabileşte ce-a fost şi cum a fost. N-a judecat, a explicat ca bun istoric. A mers pe linia documentelor în probleme de politică externă; predilect, relaţiile cu Israel şi cu S.U.A. Ceauşescu, a spus într-o luare de cuvînt, a fost ba exaltat, ba condamnat; ba geniu, ba monstru, însă istoricii, neînregimentaţi politic, trebuie să studieze epoca sine ira et studio. Şi a ţinut să sublinieze, fără ură, fără părtinire, că dictatorul a demolat „Biserica Sfînta Vineri”, nu şi „Sinagoga Mare” din Bucureşti, care găzduieşte acum Memorialul Holocaustului.

    Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile

    delicate şi temele cu risc

    Mereu uităm trecutul (iar durata amneziei creşte şi creşte) sau îl corijăm á la Roller, á la Brucan, á la mincinoşii istorici de Partid unic, á la raportorul prim în Procesul comunismului, proces ce n-a condamnat nici un torţionar. Preocupat de falsurile din Raport (şi sper să nu fie final), Gh. Buzatu a văzut cum s-au minimalizat drama generalilor, drama elitei politice, drama presei libere, drama Bisericii, drama Academiei Române, din mereu obsedantul, criminalul deceniu, cînd o zecime din naţiune a fost trimisă în detenţie. În istoria tismănizată, de la două milioane de victime ale comunismului s-a ajuns la 350.000. Pentru unii, cifra victimelor creşte, pentru alţii, scade. Şi ce puţin se vorbeşte, în cele 666 de pagini ale compilului humanizat şi larg difuzat, de felul cum a fost spălată de laşitate şi de trădare faţa ţării, prin jertfa rezistenţilor din munţi, a celor care au suportat tortura „reeducării”, a exilaţilor, a rebelilor mineri din Lupeni 1977, a răzvrătiţilor braşoveni din 1987, a scriitorilor curajoşi, cel dintîi fiind Paul Goma… Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate, temele cu risc. Nefiindu-i frică să nu deranjeze pe careva, a rămas în epicentrul Istoriei. Îl privea în cel mai înalt grad ce se întîmplă cu etnia. Cei 30.000 de „turişti sovietici”, veniţi în decembrie 1989, n-au plecat decît în octombrie 1990; premierul Roman, cică, n-ar fi fost informat de Caraman, şef S.I.E. Există documente în acest sens?, a întrebat profesorul. Sau sînt la fel de credibile ca şi cele despre terorişti? S-a luptat cu alte şi alte categorii de rolleri, cu holocaustologii gata să comercializeze suferinţa, pînă mai ieri cercetători ai PCR, perioada Pauker-Dej, cu adezioniştii la evenimente trecute prin filtrul P.C., cu antiunioniştii, reveniţi în forţă, vrînd să vadă România in pieces. Convins că Istoria se repetă, a urmărit cum se neagă iarăşi rolul lui Cuza în formarea Statului Român. Avea pentru ei un nume generic: „cioflingheri”. La 24 ianuarie chiar, într-o foaie ieşeană, se făcea caz de episodul mişcării separatiste; unul dintre anti-unionişti, N. Istrati, are stradă centrală în Iaşi, locul Unirii Mici. Cine a făcut propunerea asta şi cine a aprobat-o? Ştiu, dar nu-l mai numesc, de silă: un „cioflingher”.

    „Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici,

    dar nu putem capitula fără să ne împotrivim

    Pentru că a scris adevărul istoric româneşte despre Basarabia, cuvîntul profesorului a trecut Prutul. Intelectualii de frunte ai celuilalt stat român l-au cinstit cum se cuvine. Pentru ei toţi, 22 iunie 1941 e „clipa astrală a Istoriei naţionale”. Buzatu n-a putut să-l ignore pe marele actor al scenei istorice de atunci. Să fie clar: cărturarul nu-l vrea inocentat, (2) dar, pentru o dreaptă înţelegere, ne pune sub ochi documentele semnate de Mareşal, începînd cu celebrul ordin batjocorit de „cioflingheri”: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul (…). V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru!”. Pentru ca, în interviul luat de ziaristul Lamberto Sorrentini pentru „Il Tempo”, în ianuarie 1943, acest erou tragic să mărturisească: „Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba” (3). La „proces”, în faţa „tribunalului” (ghilimelele îi aparţin profesorului, fiind vorba de un anti-proces, într-un ne-tribunal) a rostit: „Las ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă”. Ce alt şef de stat a avut curaj să-i spună lui Hitler: „Nu îi dau pe evreii mei!”? Mamei sale, n-a ezitat, în ultimul cuvînt adresat, chiar în ziua execuţiei, la 1 iunie 1946, să-i spună cu limbă de moarte: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De-ar fi să reîncep iar, aş face la fel”. A refuzat graţierea, ca să moară în ţară. „Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim. Paul Goma, spre luare aminte, scrie cu majuscule „Cedarea” (din 1940). Iar Andrei Vartic, altă cruce de român, în „Cealaltă Românie”, număra un milion de români dispăruţi între 1940 şi 1952 din Basarabia. Şi-mi vin în minte întrebările formulate de profesor: de ce, în loc de un armistiţiu, care putea fi încheiat de Antonescu, Mihai I a întors armele fără condiţii? Din defetism, dacă vreţi a-i spune aşa? În fapt, termenul sună mai dur în cărţile istoricului, care nu ascultă de tabu-uri. A urmat înţelegerea Churchill-Stalin, ca România să revină „măreţei” Uniuni în cuantum de 90%. Şi cum Comisia Aliată de Control (U.R.S.S., S.U.A., Anglia) era prezidată de Susaikov, peste el fiind Vîşinski, preşedintele Tribunalului Suprem, cuantumul de 90% a devenit 100%; cu tragicele consecinţe, în pofida faptului că România s-a plasat „în efortul militar antinazist” pe locul al IV-lea, după U.R.S.S., S.U.A., Anglia. Pumnul şi uşa s-au trîntit în nasul regelui, iar România a primit, la schimb de vieţi, bolşevizare forţată. Alte întrebări? De ce a încetat greva regală şi cum a reuşit Groza să-l determine pe rege să renunţe la grevă? De cei 300.000 de basarabeni „repatriaţi” în U.R.S.S. ce s-a ales? Faptul că Mihai I s-a dus la Moscova, la 9 mai 2010, cu Duda după el în uniformă militară românească, ce semnifică?

    Profesorul i-a iubit pe românii filo-români;

    i-a detestat pe românii anti-români

    Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români. A perceput ca pe o mare răspundere, ca pe o datorie implicarea în stoparea „omului nou”, cel postdecembrist, globalizat transetnic, după alt dicteu. A urît, în egală măsură, şi trădările, şi pasivitatea, şi docilitatea românilor. N-a uitat să citeze, în „Istoria să judece” (ed. TipoMoldova, 2013) un articol apărut în „New York Times”, în 16 august 1953: „Nici un popor nu are mai multă repulsie faţă de comunism decît cel român şi nici unul nu face mai puţin pentru a-l înlătura”. Pe blogul lui Ion Coja, sub pseudonimul Koba (apelativ pentru Stalin, un monstru al Istoriei „superior” lui Hitler) oferea pilule de leac pentru boala supuşeniei. Una dintre ele – Vîşinski le-ar fi spus guvernanţilor roşii de la Bucureşti: „Vă dăm orice, în numele frăţiei cu URSS, numai lemn din Siberia să nu vreţi, că la voi sînt destule cozi de topor”. Avea umor profesorul. Făcea haz de necaz. Cu pîrele la Poartă, la Kremlin, la Bruxelles, la Casa Albă, s-a tot mers şi se merge, ba chiar concomitent. Pentru vechile cozi de topoare, ca şi pentru cele noi, primează interesul străin neamului. Fireşte, textele sale cu fibră polemică au determinat atacuri dinspre „cioflingheri”. Mai nou, acuzaţia de naţionalism, chiar bine temperat, se echivalează cu şovinismul. Pentru foştii agenţi de bolşevizare şi pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Şi-a pus la punct adversarii de idei fără a fi agresiv, cu competenţă profesională de netăgăduit.

    Rămînem cu copii xeroxate şi dăm emitenţilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Naţională

    Mereu inconvenabil, profesorul! A scos de sub lacăt documente din Arhiva Codreanu (împreună cu Victor Roncea), de bază pentru cercetătorii viitori ai Mişcării Legionare, documente ieşite din arhiva secretă a U.R.S.S., documente privind „procesul” lui Ion Antonescu. S-a sprijinit nu pe ficţiuni, ci pe documente după documente. Mereu dezvăluiri importante, fundamentale, iar concluziile au fost limpezi, pe măsura documentării. Documentul – Biblia sa – a fost mereu argumentul hotărîtor, imbatabil, împotriva Istoriei corectate politic. Buzatu i-a căutat pe români în arhivele S.U.A., ale Moscovei, ale Angliei… şi a pus accent pe faptul că, după deschiderea arhivelor prilejuită de căderea sistemului comunist în Europa de Est, multe probleme au apărut în altă lumină, presupunînd re-dezbateri. Iată de ce cordul său a rezistat cu greu la Legea Arhivelor. „Rămînem cu cópii xeroxate şi dăm emitenţilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Naţională”, a spus el. În faţa Arhivei Statului din Iaşi cresc la propriu bălării – simbolic? – de parcă ar fi clădire părăsită. Ultima carte pe care a ţinut-o în mîini Gh. Buzatu, chiar înainte de a se stinge, carte grea, mare, a fost „Istoria să judece”, care poate avea o variantă de titlu: „Documentul să judece”. Cabala mediocrilor, acţionînd mereu şi mereu în Universitatea iaşiotă, n-a găsit ore pentru profesor. Prohibiţia istoricilor fără operă a funcţionat şi în cazul Buzatu, deşi, acolo, la catedră, îi era locul, binemeritat pentru erudiţia sa, dar şi pentru forţa sa de convingere. Studenţii n-au putut auzi lecţia profesorului Gh. Buzatu, la comemorarea zilei negre, 28 iunie, 1940: Atenţie la România. I-au deschis drumul spre catedră nu Alma Mater Iassiensis, ci Universitatea din Craiova şi cea din Constanţa. N-a fost nici membru al Academiei, ca atîţia „elitişti”, „cu semnul minus”, cum le spune sociologul Ilie Bădescu.

    „Cu Dumnezeu înainte…, că Dumnezeu e român!”

    Începuse să mi se pară firesc ritmul neobişnuit de lucru al profesorului: primeam unul după altul semnal de carte nouă. N-am numărat, dar cred că are mai multe cărţi decît ani. La înmormîntare a plouat. Cum să nu-i pară rău celui plecat cînd mai avea multe de spus/scris, pe orice temă (n-a cunoscut prudenţa laşă) din istoria ultimilor 100 de ani. „Toate – obişnuia să repete – se află în arhive. Acolo e răspunsul pentru toate”. Dintr-un acut simţămînt al binelui comun, şi-a sprijinit discipolii, oferindu-le un îndreptar. E rîndul „buzăţeilor” (aşa se numeau doctorii şi doctoranzii săi) acuma. Unul dintre cei mai apropiaţi, cercetătorul Corneliu Ciucanu, şi-a adus aminte că profesorul, cînd pornea la drum pentru o lansare de carte, pentru o conferinţă (mereu captivantă) obişnuia să spună, în felul lui Petre Ţuţea: „Cu Dumnezeu înainte…, că Dumnezeu e român”.

    Trebuie să fim lăsaţi să ne comemorăm sfinţii şi eroii

    Sînt şi victorii, profesore. Una de care n-aţi mai apucat să vă bucuraţi e că tovii Institutului „Elie Wiesel” au pierdut: Sfîntului Închisorilor, cum i-a spus Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, nu i s-a luat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, aşa cum a propus capul Institutului, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, agitator propagandist marxist. S-a întîmplat în 30 mai, 2013, graţie Fundaţiei Ogoranu, graţie Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, a tuturor luptătorilor anticomunişti împotriva celor care au decimat, au pustiit, au distrus ţara. Petiţia a fost semnată de Părintele Iustin Pîrvu (învăţătura sa fiind: dacă ştii cine ai fost, cine eşti, vezi spre ce să te îndrepţi), de Marcel Petrişor, de Radu Ciuceanu, de Dan Puric, de Răzvan Codrescu, dar şi de dvs. Primul-ministru, adică Victor Ponta, îl poate elibera din funcţie pe Al. Florian, numai s-o vrea, după o asemenea „acţiune” penibilă. Trebuie să fim lăsaţi să ne comemorăm sfinţii şi eroii. Avem multe comemorări de făcut: Sighetul, Aiudul, Piteştii, Canalul, „Săptămîna Roşie”, 28 iunie-3 iulie 1940… Oricum, victoria asta e un semn bun. Părintele Iustin Pîrvu, plecat şi el în ceruri, a promis românilor că rămîne totuşi cu noi. Îl cred.

    Lichelismul sadea al unei „persoane de sprijin”

    Un miles gloriosus al Securităţii, mînat de diavolul contestării, a apărut (invitat, neinvitat?) la comemorarea de la Academie din 6 iunie, cînd profesorul ar fi împlinit 74 de ani. Mereu în eclipsă de bun-simţ, măruntul conferenţiar, dîndu-se drept profesor universitar (În ce materie? În de toate, ca shaorma) a găsit cu cale, că-i mai învăţat şi mai democrat să se delimiteze de ideile lui Gh. Buzatu. Venise momentul: istoricul nu-i mai putea replica pe loc. Cine-i individul? O nulitate, cu apetenţa parvenirii prin pactul cu „Securiţica”. În pustiul cranian al vorbitorului despre orice şi nimic (se imaginează „cioclopedic”, deşi e de o ignoranţă multilateral dezvoltată), profesorul apărea ca antonescian, codrenist, ceauşist…, numai pentru că se ocupase de aceste subiecte. Croitoraşul cel viteaz i-a trecut în revistă „erorile”, povestind adunării cum îl pusese el la punct pe alt istoric de elită, Larry Wats, prieten cu Gh. Buzatu. Unde? În America. N-a spus şi că ajunsese acolo pe locul unui coleg de catedră, al cărui paşaport fusese refuzat de Secu. Ştiţi cum se petreceau lucrurile: Ministerul Învăţămîntului zicea da, Secu ba, dacă refuzai să fii „lucrat” de ofiţerii operativi. Ei îşi trimiteau omul (pe Creţu Nicu) la post, gata instructat. Lovitura mor(t)ală a dat-o sus-numitul Croitoraş, înfierînd înscrierea profesorului în P.R.M.. Tactul politic probat în perioada cînd Gh. Buzatu a fost vicepreşedintele Senatului n-a intrat în vederea lui N. Creţu. Măcar să fi citit dezbaterile pe marginea Tratatului româno-rus, din şedinţa istorică din 3 noiembrie 2003, editate in memoriam de Vicovia, sub titlul „Blestemul poziţiei geopolitice a României”: „Sîntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!”. De altfel, ca maestru al interpretărilor alba-neagra, „locotenentul” N.C. a fost gata să-i facă „dosar” de cadre lui Mircea Eliade, ca apoi să se replieze, încercînd să intre sub pielea lui Basarab Nicolescu. Oportunism? Ba lichelism sadea de „persoană de sprijin”. De precizat că Gh. Buzatu a avut Dosar de Urmărire Informativă, sub numele Barbu, Bianu, Banu; că există ordine de izolare, de „destrămarea anturajului”, că i s-au interceptat scrisori, că i-au fost supravegheate relaţiile cu străinii, că s-a instalat tehnică operativă la locul de muncă, inclusiv mijloace video. În 1989, i s-a interzis semnătura prin ordinul Elenei Ceauşescu. De ce? Pentru că, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Portland, Oregon, a prognozat că socialismul a învins în Est „printr-o greşeală” şi că regimurile socialiste, inclusiv cel din România, se vor prăbuşi fără întîrziere. Cu un aer aproape justiţiar (parantetic spus: din 1968, ofiţerii erau înscrişi direct în anul al treilea la Drept, secţia FF; aşadar, Securitatea noastră, Justiţia noastră), debiloidul vorbăreţ a încercat să deformeze, să denatureze, să lase bale, pretinzînd că ar fi în chestie. Nu-i şi nu va fi niciodată! A vrut să dea o lecţie… academică profesorului, să deschidă ochii şi urechile asistenţei (ca membru al cooperativei „Ochiul şi Timpanul”) asupra minusurilor istoricului Gh. Buzatu? N-a fost decît jalnic. A plecat din adunare cu conştiinţa (?!) împăcată că şi-a îndeplinit misia. Infamantă. Cu Mihai Drăgan, ultimul eminescolog de ţinută europeană al Universităţii ieşene, i-a mers: a fost în fruntea omertei care l-a omorît cu zile, prin denigrări-defăimări. Necruţător cu impostura, Cezar Ivănescu l-a înjurat spectaculos în plenul unei adunări, reproşîndu-i că a falimentat Editura Junimea. Nici că i-a păsat. A continuat să cadă muscă-n lapte la zbateri şi dezbateri, făcînd, chipurile, lecturi critice, dar poluînd moral. N-ar strica să ia o curăţenie, cum ar zice I.L. Caragiale. Sau să-i administreze una revistele literare ieşene, care nu se ştie de ce (ori ştie S.I.E.?) îl mai publică.

    (1) Lucian Boia, Jocul cu trecutul, Humanitas, 2013, p. 78.

    (2) v. Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului

    (3) v. Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata Istoriei, Bucureşti, ed. Mica Valahie, 2002, p. 378-379).

    (4) v. nota informatorului, din 20 ianuarie 1989, din dosar)

    MAGDA URSACHE
    constantintgd

  8. #8
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Acum 250 de ani FATA DE BOIER SMARANDA ŞI-A UCIS COPILUL DIN FLORI…

    Polcovnicul Costandin constată, în noaptea nunţii, că soţia lui, Smaranda Greceanu, fiica paharnicului Ştefan, nu mai este fecioară. Luată la întrebări, femeia nu ascunde faptele, mărturiseşte numele vinovatului şi ziua comiterii păcatului. De ruşine, boierul ascunde fapta soţiei şi, la insistenţele rudelor, o iartă, dar la 7 săptămîni lucrurile se complică considerabil, cînd află de la servitori că Smaranda a născut un copil. Aceasta, de teama privirilor indiscrete ale celor din jur, sub pretext că nu se simţea prea bine, se retrăsese la Mizil, pe o moşie ce o avea numitul soţ. Unde, în taină, a născut bastardul pe care repede 1-a omorît şi 1-a îngropat într-un loc secret. Taina ei n-a fost prea bine păstrată, iar unul dintre servitori a dat totul în vileag. Supărarea polcovnicului a fost foarte mare. Şi-a luat soţia pe sus, plecînd la Bucureşti, cu gînd să se despartă. De teama bîrfelor şi a ruşinii, el cere mitropolitului să păstreze secretul şi cu ajutorul unui părinte duhovnic încearcă să afle ce mai ascunde Smaranda. Ca şi prima oară, femeia mărturiseşte tot, insistînd să fie iertată şi reprimită, iar mitropolitul o sprijină în demersul său şi cere polcovnicului să-i accepte cererea. De semnalat că în toate zapisele, date de-a lungul a 10 ani, deflorarea iniţială nu este uitată şi de fiecare dată este reamintită. Dacă însă comportamentul boieroaicei ar fi fost altul, ea ar fi fo tăinuită cu grijă”.

    Potrivit legii, bărbatul are dreptul să ceară separarea pentru o astfel de cauză. Dacă alungarea nu intervine imediat după constatarea impurităţii, el nu poate confisca zestrea soţiei. Zece bărbaţi denunţă lipsa virginităţii soţiei din noaptea nunţii, dar nu toate procesele au fost deschise a doua zi după nuntă. Apariţia unui copil surpriză, dorinţa de a fi recompensaţi sau simpla nemulţumire cauzată de dezonoare îi poartă pe aceştia prin judecăţi. Ca arbitru, soborul îl sfătuieşte, într-o primă fază, să uite necinstea adusă, să primească surplusul de zestre promis de socri, să se împace. În cazul acuzaţiilor false, se oferă cam aceleaşi soluţii, un zapis de angajare din partea soţului care promite să nu-şi mai acuze soţia pe nedrept.

    CONSTANŢA

    VINTILĂ-GHIŢULESCU
    constantintgd

  9. #9
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    Marele defect al lui Carol al II-lea: „Patima aprinsă pentru femei de proastă calitate”

    Între puţinii ofiţeri superiori cărora, pe merit, regele Carol al II-lea le-a apreciat şi pus în evidenţă pregătirea şi ţinuta militară impecabilă, creativitatea şi eficienţa în actul de comandă, pe un loc special s-a aflat generalul Paul Teodorescu; un nepreţuit colaborator al lui Carol între 1918 şi 1940. Relaţia dintre cei doi – fie ea şi cu întreruperi – e descrisă cu detalii de către general în paginile intitulate „Fapte istorice“. Un sfîrşit dureros, ataşat la finalul manuscrisului său, „Istoria Aeronauticei“.

    Această ultimă lucrare, încă inedită, a fost donată în anul 1980, împreună cu alte documente şi diverse cărţi, Mînăstirii Dintr-un Lemn, pentru a fi păstrate în camera memorială pe care maicile i-au amenajat-o lui Teodorescu în Palatul Brâncovenesc; aceasta, ca dovadă de recunoştinţă pentru amplele lucrări de modernizare şi înfrumuseţare a sfîntului lăcaş, desfăşurate între anii 1938-1940 din iniţiativa şi cu susţinerea directă a generalului. Iată-l, aşadar, pe Carol al II-lea în ochii generalului Paul Teodorescu şi viceversa, scrie historia.ro. Paul Teodorescu mărturiseşte că l-a văzut pe prinţul moştenitor de aproape în anul 1912, în satul Militari, de lîngă Bucureşti, la o aplicaţie executată în teren de Regimentul 6 Vînători, în al cărui efectiv era încadrat şi căpitanul Carol de Hohenzollern. Modul în care acesta a executat ordinele primite de la comandantul său i-a atras – notează Teodorescu – „admiraţia tuturor“ şi, din acel moment, „am început să-i cunoaştem calităţile“.

    sursa„Fapte istorice“
    constantintgd

  10. #10
    Membru
    Avatarul lui Komoandru
    Data înscrierii
    Feb 2012
    Posturi
    8.909
    Puncte
    139.929
    Nivel
    100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Puncte: 139.929, Nivel: 100
    Progres nivel: 0%,
    Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Progres nivel: 0%,  Puncte necesare pentru următorul nivel: 0
    Activitate globală: 0%
    Activitate globală: 0%
    Realizări:
    7 days registered31 days registered3 months registered100 Experience Points250 Experience Points500 Experience Points1000 Experience Points1 year registered5000 Experience Points10000 Experience Points25000 Experience Points50000 Experience PointsOverdriveVeteran

    Implicit

    B.P. Haşdeu la Roşia Montană şi-a găsit „aurul” vieţii sale, pe Iulia Faliciu

    La mijlocul Secolului XlX-lea, mai ales în anul 1855, la Roşia Montană s-au descoperit majoritatea celor 40 de tăbliţe cerate, documente şi inscripţii ale timpului, deosebit de importante pentru Istoria neamului românesc, recunoscute şi apreciate atît de cercetătorii români, cît şi străini printre care amintim pe celebrul istoric german Mommsen.

    Majoritatea tăbliţelor cerate de la Roşia Montană s-au descoperit la minele: Sf. Ecaterina, Ohaba, Sf. Simion fiind din perioada împăraţilor Atoninus Pius (138-161) şi Marcus Aurelius Antonius (161-180).

    Tabla cerată XVIII, descoperită la mina Ohaba Sf. Simion, este cea mai veche. Aceasta are data de 6 Februarie 131 e.n., din perioada împăratului P. Aelius Hadrianus (117-138).

    B.P. Haşdeu, recunoscut ca un istoric desăvîrşit, în anul 1863, a organizat o deplasare de studiu la Roşia Montană, cu un grup de studenţi de la Bucureşti.

    La Roşia Montană au fost primiţi şi sprijiniţi de protopopul Simion Balint, prefectul lui Avram Iancu din Revoluţia Română din Transilvania din 1848-1849.

    După terminarea acţiunii de cercetare, în ultima zi, înainte de întoarcerea la Bucureşti, duminica, după slujba de la biserică, protopopul Simion Balint a organizat la Casa Parohială o masă comună în cinstea oaspeţilor (în curtea respectivă). La masă au servit fete tinere din localitate în costume specifice ţărăneşti din ţara Moţilor, iar B.P. Haşdeu a fost servit de Iulia Faliciu, care era nepoata Carolinei soţia protopopului Simion Balint. Cu acest prilej, B.P. Haşdeu s-a îndrăgostit de Iulia, pe care a şi cerut-o de nevastă.

    La început, părinţii săi, care erau simpli mineri, nu s-au învoit, dar ulterior, la explicaţiile şi insistenţele date de protopopul Simion Balint au fost de acord cu căsătoria respectivă. În acest fel, B.P. Haşdeu, distinsul istoric şi-a legat sufletul de tînăra şi frumoasa roşiană din Ţara Moţilor, afirmînd cu mîndrie: „Un aur ales de la Abrud a fost pentru mine, nevasta mea, sufletul meu”.

    În ziua de 10 iunie 1865 a avut loc căsătoria religioasă la Biserica Sfîntului Ilie-Gorgani. Naşi au fost Ioan şi Felicia Gîrboveanu şi August Treboniu Laurian. Dragostea pentru Iulia, B.P. Haşdeu a redat-o şi în poezia „La Iulia”:

    Cînd văz o floare

    Lucind la soare

    Ca o lumină din curcubeu,

    Mă fac o rază,

    Ce colorează

    Flori şi mai mîndre pe chipul tău!

    Cînd pe sub seară, în primăvară

    Privighetoarea cîntă cu dor,

    Printre suspine

    Gîndind la tine,

    Te-auz, iubito, şoptind amor!



    Cînd luna-n unde

    Galeş s-ascunde,

    Vărsînd în valuri mii de scîntei,

    Eu jur, Iulie,

    Că-i mult mai vie

    Văpaia dulce din ochii tăi!



    În anul 1865, din dragostea lor s-a născut geniala Iulia Haşdeu, care a avut un sfîrşit tragic.

    B.P. Haşdeu a fost şi a rămas o personalitate enciclopedică pentru neamul românesc şi pentru discipolii săi, confirmată printre aceştia şi de către „elevul” său Gheorghe Popa Lisseanu, care a devenit un bun istoric, filolog român şi membru al Academiei Române, după ce, în anul 1890, la vîrsta de numai 24 ani, a realizat lucrarea „Tăbliţele cerate descoperite în Transilvania” (la Roşia Montană).
    IOAN STRĂJAN
    constantintgd

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan este/sunt 1 utilizator(i) care navighează în acest subiect. (0 membrii și 1 vizitatori)

Thread-uri Similare

  1. Cinste lor! Cinste lor romanilor!
    De Komoandru în forumul Din Romania !!!
    Răspunsuri: 76
    Ultimul Post: 10-August-2017, 01:51 PM
  2. Dramele romanilor
    De Komoandru în forumul Istoria
    Răspunsuri: 38
    Ultimul Post: 13-August-2016, 06:30 PM
  3. Crestinismul ortodox religia fundamentala a romanilor
    De giumbusluc în forumul Religie
    Răspunsuri: 2
    Ultimul Post: 28-January-2014, 04:14 PM
  4. Elenele in istoria romanilor
    De Komoandru în forumul Istoria
    Răspunsuri: 0
    Ultimul Post: 10-March-2013, 11:39 PM
  5. Zicale da€™ale romanilor
    De admin în forumul Timp liber
    Răspunsuri: 1
    Ultimul Post: 11-April-2010, 08:19 PM

Permisiuni postare

  • Nu puteţi posta subiecte noi.
  • Nu puteţi răspunde la subiecte
  • Nu puteţi adăuga ataşamente
  • Nu puteţi modifica posturile proprii
  •