• Forumul forpedia.ro a fost redeschis. Este 80% functional, inca mai lucram sa eliminam toate erorile. In partea de jos a paginii pot fi alese diverse teme grafice care schimba design-ul forumului, sau poate fi modificata limba. In cazul in care nu va mai amintiti parola contului si nu mai aveti acces la adresa de email cu care v-ati inregistrat, va recomandam sa va faceti un cont nou. Daca care intampinati probleme cu functionarea forumului va rugam sa ne contactati la [email protected]

Stiri, descoperiri, citate... s.a.

lucumi

Active member
- Cercetătorii au reușit să inverseze procesul de îmbătrânire la șoareci. Cum poate efectul „Benjamin Button” să fie folosit și la oameni

-De ce apare autismul. Cercetătorii italieni au descoperit o cauză
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Golda Meir către poporul evreu: „Dacă vreți să construiți o țară în care se vor întoarce fiii și fiicele tale”​

1673719761984.png
„Dacă vreți să construiți o țară în care se vor întoarce fiii și fiicele tale, dacă vreți să construiți o țară în care oamenii vor pleca doar în timpul vacanțelor, dacă vreți să construiți o țară care nu va avea frică pentru viitor, atunci faceți doar doi pași:

1. Echivalați corupția cu trădarea de țară, iar oficialii corupți cu trădători până la a șaptea generație…

2. Faceți trei profesii cele mai bine plătite și cele mai respectate: profesia de militar, profesor și medic.

Și cel mai important – munciți, munciți și munciți pentru că nimeni în afară de voi nu vă va proteja, nimeni în afară de voi nu vă va hrăni și doar voi aveți nevoie de țara voastră, nimeni altcineva.”

- Sursa: https://ampress.ro/golda-meir-catre-poporul-evreu/
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Zece nave si submarine rusesti au plecat in grup din portul Novorossiisk de la Marea Neagra. Analisti: „Transnistria ar putea fi scopul operatiunii”​

- Sursa: https://www.aktual24.ro/zece-nave-s...-transnistria-ar-putea-fi-scopul-operatiunii/
------------------------------------------------------------------------

- Rusia ameninţă că ar putea atrage Bielorusia în războiul din Ucraina. Cum arata ultimatumul​

- Sursa: https://epochtimes-romania.com/news...ul-din-ucraina-cum-arata-ultimatumul---339039
 
Ultima editare:
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Cele patru dorințe care stau la baza comportamentului uman/Memorabilul discurs al lui Bertrand Russell cu ocazia primirii premiului Nobel​


Bertrand Russell (18 Mai 1872 – 2 Februarie 1970) a fost una dintre cele mai lucide și sclipitoare minți umane – un izvor de înțelepciune. În 1950 i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, pentru scrierile sale variate și semnificative, în care acesta promovează ideile umanitare și libertatea de gândire. La vârsta de 78 de ani, pe 11 decembrie, a urcat pe podiumul din Stockholm pentru a primi marele premiu.
„Acest discurs de acceptare a Premiului Nobel este unul dintre cele mai inteligente și profunde luări de cuvânt livrate de pe un podium”, scria Maria Popova, pe Brain Pickings.
Russell începe prin a lua în calcul motivul central care stă la baza comportamentului uman:
“Întreaga activitate desfășurată de om are ca punct de pornire dorința. Există și teoria nesusținută a unor moraliști absoluți, conform căreia poți rezista dorinței dacă opui acesteia idea de datorie și codul de principii morale. Spun că această teorie este nesusținută deoarece nici un om nu acționează vreodată din datorie, întrucât datoria nu-l poate influența decât în măsura în care acesta manifestă acea dorință de a-și face datoria. Dacă vreți să știți cum acționează omul nu este suficient să cunoașteți împrejurările materiale în care trăiește, ci trebuie să cunoașteți dorințele și capacitățile acestuia.
Omul diferă de alte animale prin aceea că are anumite dorințe care sunt, ca să spunem așa, infinite, care nu pot fi niciodată pe deplin realizate și care îl vor face să fie neliniștit și în paradis. Șarpele boa, după ce mămâncă, merge la culcare și nu se mai trezește decât atunci când îi este foame. În mare parte, ființa umană nu este așa.
Russell scoate în evidență patru astfel de dorințe – avariția, rivalitatea, vanitatea și foamea de putere – și le analizează pe rând.
Avariția – dorința de a poseda cât de multe bunuri materiale posibil, sau de a avea dreptul asupra acestor bunuri – este un motiv care, presupun, își are originea într-o combinație dintre frică și dorința de a poseda necesarul. Cândva m-am împrietenit cu două fete din Estonia care scăpaseră de moarte în urma unui episod dramatic de foamete. Au locuit cu familia mea și, desigur, acum aveau ce să mănânce. Dar își petreceau tot timpul liber furând cartofi de la fermele vecine, cartofi pe care-i strângeau și-i ascundeau cu grijă. Rockefeller, care, atunci când era copil a trecut printr-o perioadă de sărăcie, și-a petrecut viața de adult în același mod ca fetele menționate.
Indiferent cât reușești să strângi, material, întotdeauna îți vei dori mai mult; sațietatea este un vis care nu ți se va împlini niciodată.”
În 1938, Henry Miller a preluat această idée inserând-o în meditațiile sale despre modul în care banii devin o fixație umană. Decenii mai târziu psihologii moderni au denumit această noțiune adaptare hedonică . Dar pentru Russel, această noțiune este eclipsată de una și mai puternică – înclinația noastră pentru rivalitate, pentru competiție:
“Dacă avariția ar fi fost întotdeauna mai puternică decât rivalitatea, lumea ar fi fost mult mai bună azi. Dar, de fapt, foarte mulți oameni ar accepta propria lor sărăcire dacă, în felul acesta și-ar putea ruina rivalii. De unde decurge și nivelul actual de taxe.”
Rivalitatea, susține autorul, este, la rândul ei, întrecută de narcisismul omenesc. Narcisismul este un sentiment de două ori mai pregnant, în contextul generat de social media de astăzi:
“Vanitatea este un motivator de o potență imensă. Cei care au de-a face cu copiii cunosc comportamentul acestora atunci când fac ceva bizar și repetă Uită-te la mine! Ei exprimă, astfel, una dintre cele mai ascunse dorințe umane. Vanitatea îmbracă diverse forme, de la bufonerie, până la dorința de recunoaștere postmortem.
Este aproape imposibil să exagerezi influența pe care o are vanitatea asupra întregului circuit al vieții umane, din copilărie, până la maturitate, când individul se poate impune, cu o privire, asupra tuturor. “
Dar cel mai puternic dintre cele patru impulsuri este iubirea de putere, spune Russel:
“Iubirea de putere este strâns legată de vanitate dar noțiunile nu se confundă. Vanitatea are nvoie de glorie, iar Gloria este ușor de obținut fără putere. .. mulți preferă gloria puterii, dar aceștia au o influență mai slabă asupra cursului evenimentelor decât cei care preferă puterea gloriei. Puterea, ca și vanitatea nu pot fi satisfăcute deplin.
Iubirea de putere sporește prin experiența puterii, și acest lucru se aplică indiferent dacă acea putere este mică sau mare. “
Toți cei care au avut de-a face cu un birocrat minor, care le-a dat de lucru prin îngustimea minții lui, înțeleg ceea ce spun. Russel adaugă:
“În orice regim autocrat, deținătorii puterii devin tot mai tiranici ca urmare a faptului că s-au bucurat de privilegiile acordate de acea putere. Întrucât puterea asupra oamenilor s-a dovedit a-i fi făcut pe cei ce o dețin să facă ceea ce, altfel, nu ar face, omul care este motivat de iubirea de putere este mai degrabă în stare să provoace durere decât să permită plăcere.”
Dar Russel, un gânditor excepțional de sensibil la nuanțe și la dualitatea vieții, avertizează împotriva tentatiei de a cataloga iubirea de putere drept o noțiune eminamente negativă: din impulsul de a domina necunoscutul izvorăște o astfe de dorință cum este cea de cunoaștere și de progres științific. Russel discută despre manifestările fructuoase ale acetei dorințe:
Ar fi o greșeală totală să condamni iubirea de putere,ca motiv, în totalitate. Dacă acesastă dorință te va ghida spre acțiuni utile sau spre fapte periculoase depinde de sistemul social în care trăiești, de capacitățile tale ca individ. Dacă aceste capacități sunt teoretice sau tehnice, îți vei aduce contribuția în domeniul cunoașterii sau al tehnicii, și, de regulă, activitatea ta va fi una folositoare. Dacă ești politician poți fi motivat de iubirea de putere dar, de regulă, această dorință se alătură celei de a îndeplini afacerile de stat, ceea ce este de preferat pentru asigurarea unui status quo corespunzător.
Russel prezintă, apoi, un set de motive secundare. Acesta începe cu noțiunea de iubire de extaz
Ființele umane își manifestă superioritatea față de brute prin capacitatea lor de a se plictisi, deși, uneori, după ce am urmărit maimuțele de la grădina zoologică, am avut impresia că nici lor nu le este străin acest sentiment. Indiferent cum ar sta lucrurile, experiența arată că dorința de a scăpa de plictiseală este una dintre cele mai puternice nutrite de ființa umană.
Russel susține că această dorință toxică de senzațional este puternic amplificată de caracterul sedentar al vieții moderne, care a dus la interuperea legăturii firești între corp și minte. La un secol după ce Thoreau a adus argumente puternice împotriva stilului de viață sedentară, Russel scrie:
Mintea umană este setată pentru o viață cu multă muncă fizică. Când eram tânăr, obișnuiam să mă plimb în vacanțe. Mergeam 25 de mile pe zi iar seara nu aveam nevoie de nimic să-mi treacă plictiseala, întrucât plăcera de a sta jos, pur și simplu, era suficientă. Dar viața modernă nu se ghidează după aceste pricipii active. O mare parte din activitatea omului de azi implică sedentarism iar multe activități manuale nu presupun decât exersarea unor anumite grupe de mușchi. Dacă, de exemplu, ar trebui să se adune oameni în Trafalgar Square pentru a protesta , întrucât guvernul a decis, să zicem, să-i ucidă pe toți, aceștia nu ar veni dacă ar trebui să meargă pe jos 25 de mile. Această cură de belicositate este, totuși, impracticabilă, iar dacă rasa umamă ar fi să supraviețuiască – chestiune care, poate, nu se dorește,- trebuie să se găsească alte căi pentru a păstra rezerva aceea infimă de energie fizică nefolosită care naște iubirea de senzaționa…. Nu am auzit niciodată de vreun război care să fi fost decis în sălile de bal.
Viața civilizată a devenit mult prea blândă și, dacă va rămâne așa, nu va produce decât impulsuri inofensive, incomparabile cu cele ale strămoșilor noștri care le cheltuiau (impulsurile) mergând la vânătoare. .. Cred că fiecare metropolă ar trebui să aibă cascade artificiale pe care oamenii să meargă cu bărci fragile; fiecare mare oraș ar trebui să aibă piscine uriașe pline de rechini mecanici. Toți cei care ar fi dovediți că promovează ideea de război preventiv, ar trebui condamnați să petreacă două ore cu acești monștri ingenioși. Serios vorbind, trebuie depuse eforturi pentru a găsi cele mai potrivite căi de manifestare a iubirii de senzațional. Nimic din lume nu este la fel de senzațional ca o descoperire sau o invenție revelatoare; mulți indivizi sunt capabili să experimenteze acest tip de senzație, mult mai mulți decât se crede.”

- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/de...pczdRdfTq0r47iYm2ETtvqQ1_RlAe6uzL20aNbx0jU7Ws
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Universul 25, experimentul care dă fiori omenirii. Proiectul „Utopia Șobolanilor” arată cum evoluează extincția omenirii​


Suprapopularea duce la extincție. Cam acesta este rezultatul experiementului Universul 25, realizat între anii 1950 - 1970. Dacă omenirea nu a fost pregătită să înteleagă importanța proiectului în acea perioadă, multe din observațiile omului de știință John Calhoun se regăsesc în prezentul nostru.

John Calhoun a pornit în 1950 un experiment prin care a studiat comportamentul șoarecilor în condițiile de suprapopulare. De suprapopulare se discută și în prezent când e vorba de omenire. Dar să vedem cum s-au comportat șoarecii în proiect…
John Calhoun a creat un univers utopic pentru micile rozătoare. De aici și denumirea de „Utopia Șobolanilor”. Sau, cum știu cei mai mulți, Universul 25.
Potrivit lui Calhoun, care și-a făcut cea mai mare parte a muncii sale în anii 1950-1970, raiul pe pământ al șoarecilor ar include alimente nelimitate, spațiu pe niveluri multiple și apartamente izolate pentru rozătoare.

Ce a fost Universul 25 sau „Utopia Șobolanilor”​

„Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic(se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun disconfort.
Toate acestea au făcut parte din experimentele lui John Calhoun pentru a studia efectele densității populației asupra comportamentului. Dar ceea ce arăta a paradis pentru șoareci s-a transformat rapid în supraaglomerare fără control, colaps al populației și modele de comportament aparent sinistre. Iar rezultatul este unul înfiorător.

Cum a decurs faza A a proiectului Universul 25​

Proiectul a început cu patru perechi perfect sănătoase de rozătoare. Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun „Faza A”. Imediat după aceasta a început expansiunea, sau „Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a populației în condiții apropiate de cele ideale(matematice), notează justițiarul.ro. Astfel, la fiecare 55 de zile populația rezervorului se dubla.
Această etapă însă a durat până în ziua 315 a experimentului când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de creștere a populației care se dubla abia la 145 de zile. Populația rezervorului în acel moment era de aproximativ șase sute de rozătoare.

Faza C a proiectul a adus începutul sfârșitului​

În „Faza C” a experimentului în populația de șoareci se făcuseră ierarhii. Datorită condițiilor bune de trai, șoarecii trăiau mai mult, pierzându-și puterile fizice mult mai târziu decât în condiții naturale.
Pe acest fond a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, compusă din exemplare tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere care ocupau centrul rezervorului.
Așadar, aveam aristocrația formată din membrii maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă parte, oropsiții – șoareci tineri, dar insuficient dezvoltați, remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea unor poziții marginale în societate.
„Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor.
Astfel apare un stres suplimentar pe femele care compensează printr-o creștere a agresivității pentru a-și apăra progeniturile. Însă, în mod ciudat, agresivitatea nu mai este îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui.
Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.

Așa începe „Faza D” – ultima – care e și cea a distrugerii​

Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă.
Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă.
Durata medie a vieții unui șoarece din ultima fază era de 776 de zile, cu 200 de zile peste limita reproductivă. De asemenea, pe măsură ce se edifica grupul „frumoșilor” creșteau comportamentele homosexuale, agresivitățile inutile și alte comportamente inexplicabile.
Spre exemplu, a apărut și s-a dezvoltat canibalismul, fenomen de-a dreptul aberant pentru o societate în care hrana nu era o problemă. Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de cele mai multe ori, deveneau victime ale propriilor mame lovite de „instinctul” canibal. În ziua cu numărul 1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis.

Momentul în care specia nu s-a mai putut salva​

În momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun a încercat un nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de șoareci pe care le-a transferat în alte rezervoare, în condiții la fel de ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să constate că, spre deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească în condiții ideale, aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv, găsindu-și sfârșitul fără să se împerecheze.

Concluziile experimentului​

Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai. Spre deosebire de animale, omul chiar este capabil să-și dezvolte universuri similare celui al lui Calhoun. Chiar și lumea în care trăim, lipsită de primejdii, dar din ce în ce mai stresată de lipsa spațiului, poate fi considerată un „Univers Calhoun”.

De ce e important comportamentul șoarecilor?​

Experimentele lui Calhoun, care au început în anii ‘60 cu șoareci din aer liber și au trecut la șoareci de la Institutul Național de Sănătate Mentală, au fost interpretate la acea vreme ca dovadă a ceea ce s-ar putea întâmpla într-o lume suprapopulată.
Comportamentele neobișnuite pe care le-a observat au fost numite “prăpastii comportamentale”.
După ce Calhoun a scris despre descoperirile sale într-un număr din 1962 al Scientific American, acest termen a prins în cultura populară. Lucrarea s-a potrivit cu sentimentul de teamă al epocii că zonele urbane aglomerate anunțau riscul decăderii morale.
Acum, interpretările operei lui Calhoun s-au schimbat. Esther Inglis-Arkell explică faptul că habitatele pe care le-a creat nu erau cu adevărat supraaglomerate, dar că izolarea a permis șoarecilor agresivi să împartă teritoriul și să îi izoleze pe “cei frumoși”.
Ea scrie: „În loc de o problemă a suprapopulării, s-ar putea susține că Universul 25 avea o problemă de distribuție justă”.
În cele din urmă, „șobolanii pot suferi de pe urma supraaglomerării, ființele umane pot face față”, spune Edmund Ramsden, istoric.”Cercetările lui Calhoun au fost văzute nu numai ca fiind discutabile, ci și chiar periculoase”.

- Sursa: https://evz.ro/universul-25-experim...r-arata-cum-evolueaza-extinctia-omenirii.html
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- STUDIU: Majoritatea afacerilor occidentale sunt încă active în Rusia​


1674323561701.png

Doar aproximativ 8% dintre firmele din UE au cedat în Rusia, dar majoritatea firmelor occidentale încă active în ţară sunt germane, informează Politico.

Un număr mare de firme cu sediul în Uniunea Europeană şi în ţările G7 continuă să opereze şi să investească în Rusia, potrivit unui nou studiu privind investiţiile în capitaluri proprii realizate de companiile occidentale.

Mai puţin de 9% din aproximativ 1.400 de companii din UE şi G7 care aveau filiale în Rusia înainte ca Moscova să invadeze Ucraina au cesionat cel puţin o filială din ţară până în noiembrie 2022, potrivit datelor obţinute de profesorul Simon Evenett, de la Universitatea din St. Gallen, şi profesorul Niccolò Pisani, de la Institutul Internaţional pentru Dezvoltare Management. Acest lucru se întâmplă în ciuda celor mai dure sancţiuni occidentale împotriva Moscovei şi a rapoartelor mass-media despre ieşirile mai multor companii din ţară de la începutul războiului din Ucraina.

"Aceste descoperiri pun sub semnul întrebării disponibilitatea firmelor occidentale de a se decupla de economiile pe care guvernele lor le consideră acum rivale geopolitice", spun autorii studiului într-un comunicat.

Companiile cu sediul în SUA au înregistrat mai multe retrageri din Rusia (sub 18%) decât cele din UE (8,3%) şi Japonia (15%).

Unele dintre cele mai mari companii din lume, precum Ford, Renault, McDonald's, Ikea şi Shell se numără printre zecile de afaceri occidentale care s-au retras complet din Rusia, potrivit unei liste întocmite de Universitatea Yale.

Cu toate acestea, mulţi alţii, cum ar fi gigantul bunurilor de larg consum Unilever, franciza americană de fast-food Subway şi producătorul italian de paste Barilla, au continuat să opereze în ţară.

Majoritatea companiilor occidentale care rămân pe deplin active în Rusia sunt germane, potrivit studiului.

Acest lucru vine în timp ce oficialii şi şefii de afaceri întâlniţi la Davos pentru Forumul Economic Mondial promit mai mult sprijin militar şi economic pentru Kiev, ridicând în acelaşi timp întrebări în culise despre cât timp comunitatea globală de afaceri poate izola Moscova şi găsi noi pieţe pentru energie, metale şi alimente.


- Sursa: https://www.bursa.ro/studiu-majoritatea-afacerilor-occidentale-sunt-inca-active-in-rusia-46838847
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Consultarea națională din Ungaria: 97% vor ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei​


1674636128517.png

Aproape toți cetățenii maghiari, care au participat la consultările la nivel național, au fost în favoarea retragerii sancțiunilor UE împotriva Rusiei, a anunțat sâmbătă purtătoarea de cuvânt a guvernului ungar, Alexandra Szentkiralyi.

Rezumând sondajul la nivel național, ea a menționat: „Am primit rezultatul consultărilor: 97% dintre maghiari resping sancțiunile care pot provoca pagube grave”.

„Mesajul este clar: politica de sancțiuni a Bruxelles-ului trebuie revizuită”, a spus Szentkiralyi pe pagina ei de Facebook.

Anterior, Guvernul Ungariei a spus că consultările au durat două luni, au acoperit peste 1.360.000 de persoane și s-au încheiat pe 15 decembrie. Autoritățile îl consideră un indicator destul de ridicat, având în vedere că populația țării este sub 10 milioane de oameni. Consultările anterioare, care s-au concentrat pe probleme precum migrația și pandemia de coronavirus, au implicat aproximativ același număr de respondenți.

- Sursa: https://europanews.ro/consultarea-nationala-din-ungaria-97-vor-ridicarea-sanctiunilor-impuse-rusiei/
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Rareș Bogdan, discuție cu Sebastian Kurz, fostul cancelar al Austriei, despre Rusia și SUA​

- europarlamentarul a mărturisit că, anul trecut, a avut o scurtă discuție cu Sebastian Kurz, cancelarul de atunci al Austriei, iar lucrurile pe care le-a aflat de la acesta l-au șocat.

"România este vitală în zonă, din cauza situației politice din Turcia, din cauza situaţiei instabile din Bulgaria. România este practic o insulă de stabilitate pe zona estică a NATO şi un culoar important de schimburi economice. Cred că trebuie să amintim toate aceste lucruri partenerilor noştri. Trebuie să folosim din plin forţa Germaniei, Franţei, a SUA şi influenţa pe care o au în Austria.
Eu îmi amintesc că, anul trecut, în ianuarie, când încă era Sebastian Kurz cancelar al Austriei, la Berlin, l-am întrebat ce reprezintă pentru ei SUA şi a spus că "un partener de neînlocuit". Şi am întrebat imediat după: "Dar Rusia?". Şi mi-a zis o chestiune care m-a şocat şi mi-a rămas în minte: "Un partener de neclintit", a mai spus Rareș Bogdan.

- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/mi-a-zis-o-chestiune-care-m-a-socat-si-mi-a-ramas-_1445153.html

----------------------------------------------------------------------------------------------------------

- Putin spune că este în contact cu Austria și laudă relațiile bune cu austriecii​

Președintele rus a declarat că a avut contacte cu austriecii. „Știu că ei tratează țara noastră foarte amabil și, în ciuda oricăror evenimente dramatice care au loc în lume, opiniile lor cu privire la Rusia nu se schimbă, spre deosebire de elitele politice din unele țări, inclusiv cele europene”, a spus Putin.
URSS a acționat ca garant al constituției Republicii Austria, iar mulți cetățeni încă mulțumesc Rusiei pentru acest lucru, a explicat el.

- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/putin-spune-ca-este-in-contact-cu-austria-si-lauda_1445243.html
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Decalogul lui Ernest Bernea​


1674985715680.png

1.Iubiți adevărul; nu puneți în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiți adevărul că el e lumină și frumusețe, e Dumnezeu.
2.Greșeala să nu o acoperiți, ci să o ispășiți; se știe că mărturisită e jumătate iertată.
3.Fiți buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceți cu înțelepciune; să nu faceți ca ei decât atunci când aveți încrederea că cugetul și fapta lor sunt bune.
4.Să nu acordați intimitate oricui; nu o datorați integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discenământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi și nu știi cui.
5.În relațiile cu oameni fiți buni și drepți; orice acordați mai mult decât se cuvine poate cultiva înșelăciunea și se plătește scump.
6.Evitați contactul apropiat cu oamenii lipsiți de inteligență și bunătate; fiți pentru ei un model de înțelpciune și virtute.
7.Fiți statornici în hotărârile voastre; consecvența întărește personalitatea.
8.Când iubiți pe cineva, dăruiți-vă integral; o dragoste adevărată cere depășire de sine, puritate și putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9.Să vă respectați cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în erorare și nici ceva cu care poți răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiți sinceri și curați în tot ce faceți, ca și când Dumnezeu ar fi de față.
ERNEST BERNEA – Meditații Filosofice (Note pentru o filosofie inactuala) – Ed.Predania 2010

- Sursa: http://lectoris.net/ro/decalogul-lu...MDtEmtoL4fQwHtDZOQs1rGPdY4ntnQT6Rff3_QmTKmxBs
 

lucumi

Active member

- Cum vedeau oamenii anului 1900 lumea secolului XXI (l)​


In anul 1900, oamenii traiau cu gandul la un viitor maret. Ajunsi la cumpana a doua secole, sareau cu gandul peste inca un veac, incercand sa-si imagineze cum va fi lumea in anul 2000

In imaginatia lor, acea lume a viitorului era populata cu tot soiul de minuni tehnologice – un fel de reprezentari hiperbolizate a ceea ce cunosteau deja, progresul tehnologic din vremea lor indreptatindu-i sa spere ca, in anul 2000, zborul va fi la indemana oricui, ca masinarii automatizate vor face multe dintre muncile grele ale omului, că vom calatori pe sub ocean la fel de simplu cum mergeau ei pe sosele si că o casa cu motor si roti, pe care s-o poti muta de colo-colo, asezand-o unde ti-o placea mai mult, va fi ceva ce-ar putea avea oricine. Ce s-a ales din aceste visuri?

Calauza noastra in mintea plina de fantezie a europenilor de la 1900 va fi un teanc de carti postale ilustrate vechi de un veac: cateva provin din Germania, fiind tiparite la initiativa fabricii de ciocolata Hildebrand, in scop publicitar; altele au fost realizate de desenatori francezi si editate cu prilejul marii Expozitii Universale de la Paris, din anul 1900.

Aceste expozitii erau, la acea vreme, cele mai de seama evenimente ale lumii occidentale. Erau prezentate aici inventii recente, inovatii, idei indraznete care prefigurau lumea demaine. Stiintele, arta, tehnologia se intreceau sa ofere viziunea unui prezent efervescent si creator si a unui viitor magnific pentru omenire. Iar aceste cartonase colorate erau un simptom, o manifestare a entuziasmului si incantarii cu care Europa intampina izbanzile prezentului si nadejdile viitorului.

Ce aflam privindu-le? De pilda, ca oamenii erau preocupati pana la obsesie de problema zborului, in asemenea masura incat puneau aripi tuturor: pompierilor si politistilor de trafic, contrabandistilor si vamesilor, postasului, pana si micilor strengari care adunau oua din cuiburile pasarilor (la 1900, starea lumii si a faunei nefiind aceeasi ca azi, aceasta indeletnicire – azi prohibita in tarile occidentale – era nu doar permisa, ci chiar incurajata, oarecum; era o indeletnicire specifica baietilor, care incercau sa-si faca niste colectii de oua cat mai bogate).

1674986300878.png
Foto: Vamesii anului 2000

1674986389203.png
Foto: Copii furand oua de pasare

1674986458967.png
Foto: Pompierii anului 2000

1674986554645.png
Foto: Plimbare cu zeppelinu

1674986843427.png
Foto: Taxiuri spatiale

1674986898427.png
Foto: Scafandrii anului 2000

1674986955272.png
Foto: Jurnal audio

1674987077756.png
Foto: Cinema la distanta

1674987113412.png
Foto: Curatenie automatizata

1674987157122.png
Foto: Munca la ferma

- Sursa: https://gadgetreport.ro/cum-vedeau-...e0sZHc-ElArWH8MFy8dMuLZMyX-O2avBR-dc1A9nJRm6I
 

lucumi

Active member
- Fluviul subteran descoperit sub Dobrogea, vechi de 23.000 de ani. Este una din cele mai rare surse de apa din lume
- Satul Racos din Brasov, trei comori naturale necunoscute romanilor: "Vulcanul stins, Lacul de smarald si Coloanele de bazalt", la o distanta de numai cateva sute de metrii unele de altele (https://stiristul.com/satul-racos-din-brasov3-comori-naturale-necunoscute-romanilorvulcanul-stinslacul-de-smarald-si-coloanele-de-bazaltla-o-distanta-de-numai-cateva-sute-de-metrii-unele-de-altele/?fbclid=IwAR2S_IHSyC76oA7XhadvJ4YZ8ORa8RpQ80IPwgS-l0tSJ8exchuJtdhlOBY)

- Adevarata comoara a Romaniei: Aspretele, cel mai rar peste din lume, descoperit in numar record in muntii Fagaras. Este de o varsta cu dinozaurii

- Satul din Romania unde se vorbeste o limba "secreta". "Limba gumuteasca" pe care alti romani nu o inteleg sau "limba de sticla", unicul argou din tara.

- Cea mai veche exploatare de sare din lume se afla in Romania. Are peste 8.000 de ani, de la cultura cucuteniana, la daco-carpi si pana astazi

- Vuietul dinaintea cutremurului. Explicatia acestuia si de ce cutremurele se petrec preponderent noaptea. Doua intrebari la care se pare ca s-au gasit raspunsuri
 
Ultima editare:
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Paul Olteanu explică obiceiul sănătos care poate creşte nivelul hormonului fericirii cu 250%​


1674990125730.png

Potrivit Harvard Study of Human Development, cel mai amplu studiu din istoria omenirii, care se desfăşoară din anul 1933 şi până în prezent, calitatea relaţiilor interumane reprezintă cel mai bun predictor cu privire la calitatea vieţii, a afirmat Paul Olteanu, fondator Mind Architect.

Paul Olteanu susţine că pentru a menţine o calitate ridicată a vieţii avem nevoie să cultivăm în mod optim relaţiile cu cei dragi nouă şi, de asemenea, să avem grijă de sănătatea noastră fizică şi psihică.

„Trăim în cea mai paşnică, prosperă, sănătoasă şi longevivă perioadă din istoria omenirii, dar totodată, cu cea mai mare rată de sinucideri la copiii între 11 şi 14 ani. Dacă în exterior trăim unul din cele mai bune momente să fii în viaţă, merită să te întrebi ce anume din interiorul nostru ne duce în acel spaţiu emoţional şi comportamental? (...) Ne mişcăm din ce în ce mai puţin, dormim din ce în ce mai puţin, suntem stimulaţi din ce în ce mai mult iar sistemul nostru nervos nu a evoluat pentru acest tip de bombardament,” a avertizat Paul Olteanu în cadrul conferinţei The Stakeborg Talks, adăugând că ar trebui să avem grijă la ce tipuri de stimuli ne expunem mintea, în acelaşi mod în care avem grijă la tipurile de nutrienţi la care ne expunem corpul.

Obiceiul care creşte nivelul de dopamină cu 250%

Potrivit lui Paul Olteanu, unul din motivele pentru care renunţăm greu la obiceiurile nesănătoase este că acestea sunt realizate „pe pilot automat”, fără un consum însemnat de energie, pe când conştientizarea impactului negativ al acestora este făcută cu ajutorul cortexului prefrontal din creier, o zonă energofagă.

„Cortexul prefrontal este regiunea din creier cu ajutorul căreia efectuăm cele mai complexe şi evoluate lucruri, din acest motiv consumând aproximativ 80% din necesarul de energie al creierului. Fumatul, de pildă, creşte nivelul de dopamină în starea fazică, deci spike-urile, cu 250%. Tatăl meu, antreprenor din anii ’90, fumează ţigară după ţigară. Fumatul creşte nivelul de dopamină în reţeaua de recompensă, dar face rău fizic. Faptul că îi explic aceste lucruri tatălui meu nu îl determină să nu mai fumeze pentru că obiceiurile sunt subcorticale. Toate acestea se întâmplă pe pilot automat, cu minim consum de energie, pe când conştientizarea ideii că ţigara îi face rău cere mai mult consum de energie,” afirmă Paul Olteanu, adăugând că duşul rece este un obicei care, la fel ca fumatul, creşte nivelul de dopamină cu 250%, fără a veni însă la pachet cu restul efectelor negative ale tutunului.

Ce se întâmplă în creierul nostru când investim

Paul Olteanu a abordat şi subiectul investiţiilor şi al proceselor neuronale care au loc atunci când investim.

„Când luăm decizii, structurile subcorticale fac o ecuaţie super simplă la care participă chimicale. Pe de o parte, avem dopamina care ne dă impulsul emoţional de a investi. În partea cealaltă, tot subcortical apare reţeaua care monitorizează ameninţări şi care spune băi, e piaţa sus, nu e un moment bun, sau scade piaţa, hai să vând să îmi limitez pierderile. După ce apare ecuaţia asta de bază, privilegiul celui care antrenează cortexul prefrontal este că poate să aibă discernământul ulterior: Adică poate să spună băi, eu aş investi acum 1000 de euro, dar aceşti bani reprezintă toate economiile mele. Hai, totuşi, să investesc doar 500 de euro. Şi uite, cu privire la principiile din zona neuroştiinţei care cred că merită aplicate în acest context, foarte important este să nu faci investiţii care să fie copleşitoare emoţional, fie pe pozitiv, fie pe negativ,” a spus Paul Olteanu în cadrul conferinţei The Stakeborg Talks.

- Sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/paul-olteanu-explica-obiceiul-sanatos-care-poate-2197000.html
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Excepționalul discurs al Anei Blandiana din aula Universității Babeș-Bolyai (l)​


În martie 2016, reputata intelectuală Ana Blandiana a susținut un discurs puțin spus incendiar în aula Universității Babeș-Bolyai, din Cluj, profețind prăbușirea Europei, făcînd praf political corectness-ul și criticînd societatea occidentală, incapabilă să se apere în fața spălărilor de creiere operate de progresism. Extrase din discursul Anei Blandiana din 2016:

– Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.
– Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului.
– Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este ne-engleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.
– Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare
mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

– Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
– Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.
– Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.
– Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o
asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

– Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.
– O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.


- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/ex...zO4z0UxAQgUV6SPmbL3TRi99OLvWvMomvIxXJFfi5Tt1E
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Excepționalul discurs al Anei Blandiana din aula Universității Babeș-Bolyai (ll)​


– O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.
– Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.

– Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă: în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.
– Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.
– Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi.
– Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă –pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------


ISTORIA CA VIITOR

Discursul doamnei Ana Blandiana


Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării.

Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească - pentru a putea înainta corect.

De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie.

- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/ex...zO4z0UxAQgUV6SPmbL3TRi99OLvWvMomvIxXJFfi5Tt1E
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Excepționalul discurs al Anei Blandiana din aula Universității Babeș-Bolyai (lll)​


Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume.

Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l.

Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii.

Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21.

De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma.

Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu.

Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei.

Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”.

Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate.

Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei.

Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea.

În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani.

Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi.

Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă.

Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare.

În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/ex...zO4z0UxAQgUV6SPmbL3TRi99OLvWvMomvIxXJFfi5Tt1E
 
  • Like
Reacții: sor

lucumi

Active member

- Excepționalul discurs al Anei Blandiana din aula Universității Babeș-Bolyai (lll)​

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele.

Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei. O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile.

La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.

Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi..

Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie.

Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.

Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.

Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale.

Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică.

Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”.

O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria.

Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație.

Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei.

De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic.

În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

- Sursa: https://www.comisarul.ro/articol/ex...zO4z0UxAQgUV6SPmbL3TRi99OLvWvMomvIxXJFfi5Tt1E
 
  • Like
Reacții: sor
Sus